Castelul Iulia Hasdeu, semnul legăturii dintre tată şi fiică ce a reuşit să sfideze moartea
0
La şase luni de la moartea Iuliei, răpus de suferinţă, Bogdan Petriceicu Hasdeu înţelegea singurele sale opţiuni: să moară sau să înnebunească. Dintr-o dată, mâna i se puse într-o mişcare fără astâmpăr. În cinci secunde, pe foaia albă de hârtie stătea scris: „Sunt fericită. Te iubesc. Ne vom revedea. Iulia Hasdeu”.
Mesajul, iscălit de Iulia Hasdeu cu mâna tatălui, i-a redat academicianului încrederea că va putea păstra legătura cu fiica genială pe care a pierdut-o când aceasta avea doar 19 ani.
Născută în 1869, Iulia Hasdeu a fost un copil precoce. Ajutată de tatăl său, la 2 ani a învăţat limbra franceză şi buchisea cărţile pe care acesta i le aducea. Doi ani mai târziu, scria cursiv, iar când a împlinit 5 ani deja compunea poezii. Era limpede pentru toată lumea că Iulia moştenise genialitatea tatălui său.
Ambiţia tatălui a pierdut-o pe fiică
A terminat Colegiul „Sfântul Sava” când ceilalţi copii încă se luptau cu gimnaziul, a absolvit Conservatorul, iar la 16 ani, Iulia Hasdeu a fost prima femeie din România admisă la Sorbona. Împinsă de tatăl său, Iulia a studiat greaca şi filologia în facultate, deşi literatura era marea ei dragoste.
„Nu aş vrea să se zică în Bucureşti că ai fugit de la studii mai grele la mai uşoare. Numai astfel se va constata pe deplin că succesele tale în Bucureşti nu se datorau protecţiei mele”. Aşa îi scria Bogdan Petriceicu Hasdeu fiicei sale în vârstă de doar 12 ani.
Bogdan Petriceicu Hasdeu către fiica sa: „noblesse oblige“
Savantul i-a insuflat copilei încă de mică gândul că darurile intelectuale cu care a fost înzestrată trebuie cultivate cu râvnă. Nu obligând-o a reuşit academicianul Bogdan Petriceicu Hasdeu să îşi împingă fiica la surmenaj, ci amintindu-i constant că deviza familiei Hasdeu este „patrie, onoare şi ştiinţă”. Copilul, dotat cu o sensibilitate ieşită din comun şi moştenind ambiţia tatălui său, a înţeles că singura şansă de a-şi mulţumi tatăl e să-şi sporească studiul. Examenele din ce în ce mai grele, o epuizau, însă era determinată să reuşească. O arată scrisorile pe care cei doi şi le trimiteau constant.
„În Paris vei fi auzit deja vechiul proverb: noblesse oblige. Nu vorbesc despre nobleţea regelui, care este ceva foarte secundar, dar natura te-a înzestrat până la vârf cu nobleţea mai superioară a inteligenţei şi această nobleţe te obligă a mări mereu, pe fiecare zi, reputaţia ce ţi-ai făcut-o aşa zicând din leagăn”, îi scria Hasdeu Iuliei.
Aerul umed al Parisului i-a slăbit Iuliei şi mai mult plămânii, oricum sensibili, însă refuza să părăsească Franţa fără să fie licenţiată. Suferind, Bogdan Petriceicu Hasdeu a înţeles într-un final că programul Iuliei o trimite la pieire. În zadar încerca de-acum să domolească avântul fetei.
Iulia dormea patru ore pe noapte
„Dacă Lilicuţa mă iubeşte câtuşi de puţin, dacă ea ţine la liniştea mea, dacă - în fine - nu vrea să vă readuc imediat la Bucuresti, trebuie să poarte flanela şi să nu abuzeze de muncă, să nu se scoale prea dimineaţă. Tocmai vârsta de 18 ani şi tocmai în Paris sunt tot ce poate fi mai periculos când cineva nu se păzeşte. Flanela, picioare încălţate cald, o cer în modul cel mai imperios”, îi scria Bogdan Petriceicu Hasdeu fiicei sale, când aceasta avea 18 ani şi studia la Paris.
Ambiţioasă, Iulia nu a abandonat nicio clipă studiul. Îşi liniştea tatăl spunându-i că doarme cel puţin şase ore pe noapte, însă jurnalului îi destăinuia plăcerea cu care se trezea la orele patru ale dimineţii ca să citească.
„Cât despre renunţarea la continuare studiilor mele şi reîntoarcerea în ţară înainte de a fi cel puţin licenţiată, nici nu mă gândesc. Nu o voi face, chiar dacă ar trebui să mor şi nicio putere omenească nu mă va obliga. Nu am muncit toată copilăria şi tinereţea pentru a mă opri chiar când sunt aproape de a ajunge în port. Sunt încă vie şi nu voi renunţa la această muncă atâta timp cât îmi ca rămâne o picătură de sânge în vene şi un suflu de viaţă în piept”, îi scria Iulia tatălui său la 18 ani, cu doar un an înainte să moară.
„Sunt fericită. Te iubesc. Ne vom revedea” (Iulia Hasdeu)
Singura fiică a academicianului Bogdan Petriceicu Hasdeu, Iulia, a murit la 19 ani, răpusă de tuberculoză. La şase luni de la moarte fetei, în marie 1890, Bogdan Petriceicu Hasdeu stătea la masa de scris, cu mâinile la tâmple. Savantul înţelegea singurele sale opţiuni: să moară sau să înnebunească. Dintr-o dată, mâna i se puse într-o mişcare fără astâmpăr. Tâmpla stângă i se zbătea. În cinci secunde, pe foaia albă de hârtie stătea scris: „ Je suis heureuse; je t'aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu (Sunt fericită. Te iubesc. Ne vom revedea. Asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns. Julie Hasdeu – n.r)”. Atunci a înţeles savantul că, deşi o legătură fizică cu fiica sa este imposibilă, rămâne legătura spirituală. Obsesiv îi invoca spiritul şi, ajutat de specialişti, a hotărât să construiască o casă, în care spiritul Iuliei să poată sălăşlui.
A început construcţia castelului dedicat Iuliei pe un domeniu din Câmpina, în 1893, după planurile şi specificaţiile fetei pe care le primea prin intermediul şedinţelor de spiritism. Trei ani ma târziu, edificiul era gata. Mai mult un templu decât o casă de locuit, fundaţia castelului are forma unei cruci, iar cifrele trei şi şapte sunt adoptate fără reţineri de geometria construcţiei. Edificiul estre structurat în trei turnuri, iar la intrare se află două jilţuri împărăteşti. Deasupra, Ochiul Divin încadrat în triunghi şi deviza familiei Hasdeu: „Pro fide et patria”.
În 1896, scriitorul Ion Luca Caragiale a mers în vizită la castelul Iuliei, unde se refugiase savantul şi soţia sa pentru a-i lua un interviu despre starea literaturii române. Dramaturgul fost adânc emoţionat şi, într-un eseu, rememora detaliile edificiului:
„Păşim pragul şi ne aflăm sub domul înalt din centrul clădirii. În mijlocul sălii circulare, stă liniştit un stâlp masiv de zidărie, de culoarea marmorii trandafirii. În partea din spate a stâlpului, împotriva uşii de intrare e o scară care suie la celelalte două. În rând cu galeria, deasupra stâlpului pe care se reazimă scările, este un pod susţinut de stâlpi subţiri de fier. Deasupra acestui pod stă sub domul albastru, statuia Mântuitorului, o dată şi jumătate mărimea naturală. Statuia este de lemn, şi colorata, dupa stilul evului mediu, este o operă de rară frumuseţe a sculptorului Casciani din Paris. Mântuitorul se ridică deasupra unor nouri, către cer cu braţele deschise, cu privirea aplecată spre pământul pe care-l binecuvântează cu amândouă mâinile. Din ochi îi pică lacrimi, în mâini şi în picioare se vad urmele cuielor şi pe frunte ale ghimpilor. Divinul Fiu se înalţă cu faţa către isvorul luminii, către Răsărit”, scria Ion Luca Caragiale.
„Sic Cogito”, cartea despre spiritism a savantului
Bogdan Petriceicu Hasdeu a scris cartea „Sic Cogito” („Aşa cuget eu” - n.r.), îndemnat de fiica sa. Haşdeu povesteşte că a primit toate instrucţiunile cu privire la redactarea cărţii de la Iulia.
„Tonul lor trebuie să fie impunător şi convins, un fel de Sic cogito, adecă: cine poate să se convingă, cu atât mai bine pentru el, cine nu – cu atât mai rău... Cât priveşte pe al tău Sic cogito, să ştii că el va fi cuvântul tău final şi totodată titlul operei întregi”, i-a transmis aceasta tatălui său.
Castelul Iuliei Hasdeu, deschis turiştilor
Ca să ajungi la Castelul Iuliei Hasdeu traversezi drumuri ondulate. Departe de aglomeraţie, castelul, situat între dealurile oraşului Câmpina, ascunde un secret. Lângă Şcoala de Poliţie cu rigorile ei, castelul Haşdeu are rigori de alt ordin. Uşa grea, flancată de cei doi sfincşi, cu ochiul pavăză, avertizează parcă: „Aici e un alt tărâm!”. Iulia Hasdeu, mică, subţire şi încercănată de atâta studiu te întâmpină la intrare. Dintr-un tablou cu ramele maronii distingi, dincolo de multe lumi plăsmuite de Iulia, iubirea pentru tatăl său.
„Mai întîi de toate, asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpâna castelului. Noi suntem aci numai în gazdă”, aşa l-a întâmpinat Bogdan Petriceicu Hasdeu pe Caragiale.
Aceeaşi este şi senzaţia la intrarea în castel. Jumătate de aici, jumătate de dincolo, fiecare obiect care a aparţinut celor doi îi leagă iremediabil. Dincolo de toate lumile plăsmuite de Iulia Hasdeu, lumea noastră i-a fost întotdeauna cea mai străină. O spune în scrisorile trimise din Franţa tatălui său şi o recunoaşte în poeziile sale. Fasinantă este camera de spiritism în care savantul lua legătura cu fiica sa. Camera, perfect întunecată, are o gaură într-un perete prin care avea acces spiritul „Lilicăi”.
Deschis pentru vizitare, în Castel sunt expuse lucrurile personale ale Iuliei, inclusiv jurnalul acesteia şi măsuţa de scris.
Se încarcă comentariile...
