Cartoful galactic

Când apele sunt tulburi, când ceaţa e atât de groasă că nu mai distingi steagurile (or fi ale inamicului, or fi ale propriei armate), când hărmălaia îţi şterge din memorie orice melodie

Când apele sunt tulburi, când ceaţa e atât de groasă că nu mai distingi steagurile (or fi ale inamicului, or fi ale propriei armate), când hărmălaia îţi şterge din memorie orice melodie decentă, ţi se face o poftă cumplită de liniştita, cumintea şi, vai, mediocra cale de mijloc.

Acea ipotetică, neurmată în realitate de mai nimeni şi lăudată de toţi. Nu sunt puţine ţările europene care visează un partid al moderaţilor de centru, uitând sau pierzând cu bună ştiinţă din calcule, rigorile… geometriei, la urma urmei, ca şi centrul ăla nu se determină decât în funcţie de ceea ce cu oroare resping: marginile. Ca să nu le zicem extreme, dreapta sau stânga sau cum vrem să numim laturile faţă de care s-ar poziţiona ipoteticul centru.

Mai nimeni n-a reuşit în democraţia parlamentară a bătrânului continent, dar dorinţa de calm aprinde mai toate spiritele, mai ales când majorităţile ieşite din alegeri sunt fragile şi uşor de răsturnat, mai ales când, în lipsa unei mari coaliţii (nemţeşti) fiecare se bate cu fiecare spre deliciul (de fapt, tragedia) publicului plictisit să voteze. Nu ştiu dacă, în situaţiile de disconfort social, de neîncredere, de lipsă de perspectivă, adică de brambureală, mai pe româneşte, există un repertoar, o listă de evenimente care să te scoată din mocirla prezentului, o listă abil inventată, universal valabilă, bifată cu inteligenţă la timpul potrivit şi în locul potrivit. Dar se vede cu ochiul liber că în situaţiile tensionate, de oriunde ar fi ele în lumea asta largă, apare câte ceva care te extrage, fie şi pentru puţin timp, din contingent. Ba mişună nestingherită pe pajiştile planetei vaca nebună, ba fâlfâie din aripile mortale gripa aviară, ba porcul trichinelos ameninţă cu grohăituri sumbre, mă rog, ceva care să te sperie, pe tine, fiinţa nevolnică, supusă pieirii, mai abitir decât gropile de pe străzi, pensia mică, scumpirile, mârlănia şefilor, luptele fratricide inutile, plecările în misiunile de pace etc., etc. Ceva care nu face distincţii, o primejdie democratică, în faţa căreia să ne simţim cu toţii expuşi în mod egal. Ştirile privitoare la aceste primejdii nediscriminatorii sunt mai modeste, ca spaţiu, decât hărmălaia de iarmaroc a prezentului, care pe unii îi delectează, pe alţii îi îngreţoşează.

Ne lăsăm mai greu înspăimântaţi decât alţii, de prin alte locuri, unde se citesc cu şapte ochi etichetele produselor, se ia tensiunea permanent, se consultă psihologul pentru fiecare insomnie. Pe la alţii, extragerea din prezent funcţionează ceasornic. Va veni şi la noi timpul, că defazarea începe să se micşoreze. Deocamdată suntem la mijloc de drum. Mijlocul de care vorbeam. Între New York şi Moscova. În America, oamenii de ştiinţă prevăd că marele meteorit ne va face praf în 13 aprilie 2036. Tocmai data de 13 a ieşit din calcule în ţara în care nici nu e numerotat etajul cu pricina! Soldatul care ia drumul Irakului se şi gândeşte ce-o să facă el în ziua aia nefastă de peste 20 de ani. Că nu-şi pune problema că n-o mai apucă. Nu trebuie să-şi pună problema asta. De partea cealaltă, la Moscova, unde nici armatele lui Napoleon n-au reuşit, bate la porţi gripa aviară. Magazinele rămân însă pline de pui şi de oameni care îi şi cumpără.

Pe ruşi (vaccinaţi de la 1917), povestea asta îi lasă reci. Noi ce să facem? Înghiţim, în porţii mici şi din cartoful galactic, şi din puişorii mortali. Uitându-ne, nesmintit, la televizor.

Va veni şi la noi timpul, că defazarea începe să se micşoreze