Adevaruri de altadata :„Stâlpul” de la Humuleşti

În 1908, am asistat în Humuleşti la o pomenire a lui Ion Creangă. S’au rostit discursuri oficiale. Eu m’am interesat (...) de ceea ce îşi mai aduceau aminte bătrânii satului despre trecerea pe la apa Ozanei a minunatului fecior al Smarandei Creangă.

Nimeni nu-şi aducea aminte de ceva deosebit. Toţi copiii sunt la fel. Toate zilele şi anotimpurile se urmează asemănându-se. Poveştile se spun din veci. Clăcile şi şezătorile se urmează cu aceiaşi rânduială.

Vorbele au aceiaşi semnificaţie. S’ar fi auzit despre acel fecior, Nică a lui Ştefan a Petrei, cum că s’ar fi bucurat de mila celor mari, fiind diacon la Iaşi. Dar după aceea, ţinându-se de răutăţi, a fost răspopit.Voiam să văd casa unde copilărise Creangă.

- Ce să vezi domnia-ta? O casă ca toate casele. Adicătelea acuma ai putea s-o vezi, căci nepoţii au schimbat-o,
i-au făcut fereşti nouă, au cumpărat „grandirop” şi gramofon.

- Vreau să văd stâlpul hornului.

- Care stâlp al hornului?

- Stâlpul de care lega Ionică o aţă cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei. Oamenii m’au lăsat privindu-mă cu îndoială. Eram pe semne cam „săltat”. De carte prea multă, se vede.

Soarta scriitorului meu a continuat să fie precară până în ultimul timp. Căsuţa din mahalaua Ţicăului, din Iaşi, unde Creangă a petrecut ultimii săi ani, a început a fi îngrijită. Pe mormântul de la „Eternitate” s’a ridicat un bust.

S’a înălţat de asemenea un bust în apropierea lui Eminescu şi a teiului lui Eminescu, la Copou.  (...) “Cartea Românească” a tipărit o frumoasă ediţie ilustrată: acesta e monumentul cel mai frumos.

După atâţia ani, am impresia că abia acum începe să se înalţe stâlpul de lumină al marelui nostru maistru."

Mihail Sadoveanu, despre Ion Creangă, într-un articol apărut în “Adevărul literar şi artistic”, în 1937.