Adevaruri de altadata

Portretul lui Ilarie Voronca Brunea-Fox (1898 – 1977) a fost unul dintre maeştrii reportajului românesc. Pe cele mai diverse teme, în epoci cu viziuni şi cerinţe diferite, a şi păstrat

Portretul lui Ilarie Voronca

Brunea-Fox (1898 – 1977) a fost unul dintre maeştrii reportajului românesc. Pe cele mai diverse teme, în epoci cu viziuni şi cerinţe diferite, a şi păstrat individualitatea şi a respectat deontologia stilului.

O parte din reportajele sale au fost publicate în ziarul „Adevărul”. Publicăm un fragment din articolul „Ilarie Voronca”

"Într-o scrisoare pe care, acum vreo cincisprezece ani mi-o trimetea din Paris – o scrisoare ticluită, cu slova lui obişnuit febrilă
într-un «bistro» probabil literar -, Ilarie Voronca îmi mărturisea: «Cred acum, mai mult ca oricînd că finalitatea prezenţei mele aici e poezia şi numai poezia. Restul c’est de la m...».

Pe marginea acestei fanatici profesii de credinţă scriitorul şi lucidul luptător social Bernard Lacache adăuga, într-o butadă ce ascundea poate numai intuitiv o caracterizare a poetului:

«E un om condamnat! Delirul lui Ilarie e mai tare decît alcoolul!» Într-adevăr, Lecache nu-mi spunea nimic nou nici pentru acea vreme cînd pronosticurile sădite de mirajul tinereţii sînt doar o galantă reverenţă adusă vîrstei.

Fiindcă ştiam, dintr-o turbulentă, cordială şi fos-forescentă comuniune în aventura literară avangardistă a generaţiei noastre că aceasta era misiunea lui Voronca. Poezia. Mai presus de prietenie, de viaţă, chiar de iubire, incluse, toate, ca nişte nebuloase în văpaia lui solară.

Poezia i-a fost inimă şi mîntuire în anii mansardei, în ceilalţi ani ai ocupaţiei nemţeşti; cînd, nici azi nu ştiu cum – dintr-o văgăună de munte, dintr-o mînăstire pitită în codrii neumblaţi, dintr-o fermă pe jumătate năruită – fulgera miraculos pînă la noi focul bengal al veghei lui tefere şi calde cuprinsă în răvaşele  depărtării. Ştiu că poezia în care credea cu o patimă de fanatic şi de amant nu l-a trădat niciodată, i-a fost salvatoare.”

(Articol apărut în "Adevărul" 1948)