A lucrat un deceniu în Germania pentru a păstra un meșteșug dacic unic: „Am spălat vase până îmi curgea sânge din unghii”
0Tănase Burnar, absolvent de facultate de turism, a lucrat un deceniu în restaurante din Germania pentru a nu lăsa să piară un meșteșug dacic de 12 generații: ceramica nesmălțuită de Săcel. Olarul se luptă să supraviețuiască concurenței neloiale a chinezăriilor care au ajuns de la Horezu la Săpânța.
Dumitru Tănase Burnar (34 de ani) reprezintă a 13-a generație de olari maramureșeni care duce mai departe un meșteșug unic: ceramică roșie care poate fi folosită după ce a fost scoasă din cuptor, fără a fi nevoie să fie smălțuită sau dată cu glazuri sau alte lacuri. Pe lângă meșteșugul transmis din moși în strămoși secretul ceramicii dacice de Săcel stă în pământul special care se găsește doar în comuna maramureșeană.
Petru a putea duce mai departe meșteșugul de sute de ani, ceramica dacică, așa cum o numește el, a fost nevoit să lucreze 10 ani prin restaurante italienești din Germania, deși a făcut o facultate la UBB – Geografia Turismului.
A muncit la spălat de vase până i-a dat sângele la unghii, a strâns bani și și-a construit un atelier și o casă pe care vrea să o transforme în pensiune. Se zbate să supraviețuiască din atelierul său de olărit, din vânzarea de oale, blide și tot felul de produse făcute cu trudă, dar este greu pentru că mulți turiști preferă să cumpere chinezăriile mai ieftine care au invadat târgurile și magazinele de la Horezu până la Săpânța.
Ceramica dacică de Săcel - de ce nu este nevoie să fie smălțuită
„Aici la noi, la Săcel, se face o ceramică roșie nesmălțuită, doar lustruită cu piatră. Ceea ce vedeți expus pe raft e o ceramică dacică pe care noi am păstrat-o din tată în fiul, din generație în generație. Din ceea ce se știe, eu sunt a 12-a generație. Sper să o pot păstra și să o transmit mai departe. Îi un lucru simplu, natural și trainic”, spune el turiștilor care-i trec pragul atelierului. Are doi copiii, dintre care un băiat căruia vrea să-i transmită meșteșugul.
E foarte importantă materia primă din care se fac oalele, modul cum e lucrată oala la mână și arderea în cuptor.
„Toate trei fazele trebuie să fie foarte bine făcute. Astea îi dau viață vasului, astea îi dau durabilitate. Lutul din care lucrăm, îl săpăm de aici din sat, dintr-un singur deal. Nu îl găsim peste tot, numai într-o singură zonă. Și îl scot de la o adâncime undeva între 8 și 12 metri. E un pământ foarte gras, se simte ca și cum ar fi o grăsime în consistența lui. Îl frământam bine bine si îl facem moale”, explică el.
După ce face vasul pe roată, îi pune culoarea – negru – care e făcută dintr-o piatră mai specială care conține praf și apă. După aceea vasul e pus sus la uscat. Oalele stau să se usuce 2-3 săptămâni, o lună, depinde de forma și de mărimea vasului. „După ce se usucă fiecare oală vine lustruita cu o piatra albă de râu, cremene. Noi când eram copii ne jucam cu ea, făceam scântei. Cu piatra asta se lustruiește fiecare oală după ce s-a uscat. După ce a fost dată cu piatră este pusă la ars în cuptor”, explică el.
Dinții de lup și unda apei
Există doar două modele de decor al oalelor: dinții de lup și unda apei. „Și sunt modele pe care o sa le vedeți prezente peste tot, în zonele unde au ramas dacii liberi. Iar aici e una din acele zone. Dinții de lup se trag de la capul lupului și unda apei de la corpul șerpuit. Și o să le vedeți prezente și în lemn, în piatră, la biserici, la casele vechi, pe obiectele de uz gospodăresc, oamenii le-au păstrat cu mândrie. Ca în momentul în care plecau din sat, cu un car cu boi, în satele vecine, cine se uita la jug și vedea dinții de lup pe jug, deja știa din ce zonă e”, a explicat el.
Cuptorul în care arde câteodată vasele este vechi de 500 de ani, dar din cauza dimensiunilor foarte mare ale acestuia este folosit foarte rar.
Tănase susține că nu poți să faci cantități mari de ceramică cu două mâini. „Dacă mergeți la un olar, olar, nu ceramist sau povestitor, pentru că sunt mai multe categorii și pe profilul ăsta, și vă zice că nu are ce să facă cu oalele, ceva miroase. Pentru că eu cu două mânuri nu pot să fac atâtea oale ca să n-am ce să fac cu ele. E lucru manual. Ceea ce vedeți la roată când se face un vas, aia e o fază de lucru. Când stai să le calculezi pe toate, du-te, sapă pământul, frământă, adu-l acasă, depozitează-l, îl muți de câteva ori, toate fazele de lucru, până-i gata oala ca să ajungă aici pe raft, E un proces foarte complex. Nu e numai ceea ce se vede când te uiți la el și zici, nu, au făcut o cană în 10 minute”, explică el.
Toamna, timp de două luni a săpat pământul. După aceea, o lună înainte să înghețe, doar a frământat lut și l-a pregătit ca să aibă pentru iarnă ce să lucreze. „Am lucrat vreo 3 luni pe iarnă, în sezonul rece. Acum vine primăvara și nu avem timp, avem gospodărie, animale, trebuie să ne îngrijim terenurile, ca la țară. Ne ocupăm de terenul, după aia vine sezonul, iunie, iulie, august și pe urmă iarăși, pe toamnă, îți lucri lucru, mai ai vizitatori de sărbători și poate puțin de Paști”, povestește el.
Oalele și blidele lui Tănase sunt folosite de vecini, dar și sunt comercializate pe la pensiuni și târguri de meșteri populari.
„Ca venituri, nu sunt venituri din care să-ți întreții o familie. Astea trei luni de vară, puțin de Crăciun și Revelion și puțin de Paști, nu îți dau un venit care să-ți întreții familia tot anul. Trebuie să mai ai o activitate pe lângă. Eu am fost plecat mult din țară, peste 10 ani, în planul cu familia, cu tata. Am tras ca să facem ceea ce vedeți dumneavoastră aici. Cred că am 4 ani de când m-am întors. Cam așa. De vreo 4 ani m-am intors, de 2 ani am montat atelierul aici. Pe lângă alte activități, păstrez și ceramica”, a susținut el.
Chinezăriile de la Dragonul Roșu
Despre „chinezăriile” care se vând pe la Horezu, de exemplu, Tănase nu prea vrea să comenteze: „Eu sunt tânăr, nu-mi trebuie nici preteni, nici dușmani. Dar, atâta pot să vă explic. Când omul îi hapsân, când omul nu se mulțumește cu ce poate să facă cu două mâini, atunci face comerț. E mai simplu să cumperi și să vinzi decât ca să le faci tu. Și eu, dacă aș vrea, și eu pot să aduc multe tipuri de ceramică și să le expun aici afară, că nu mă doare mâna”.
În timpul verii, când sunt vizitatori, ar putea să le ofere oale făcute de el sau dacă nu, „să cumpere o chinezărie adusă de la Dragonul Roșu. De acolo se alimentează și Bârsana și Săpânța... Ideea e... lucrul manual din cauza asta se pierde, pentru că lumea renunță la faptul ca să stea acolo și să migălească și să-l facă cu drag și s-a apucat de comerț. Dacă tu vrei să păstrezi tradiția, nu trebuie să renunți la ceea ce ai moștenit. Faci mai puțin, ești nevoit să pui un preț mai mare, dar nu îți dai cu stânga-n dreapta spunând că nu faci față. Imposibil. Lucrează pe partea practică. Și eu lucrez pe partea practică. Este mult mai satisfăcător când știu că vine cineva în vizită și nu cumpără o oală, ci punem mâna și facem o oală împreună” .
Tănase spune că face ceramică dacică pentru că așa i-au spus bunicii, străbunicii: „asta e ceea ce au spus că fac ei și că păstrează tradiția și noi tot așa l-am dus mai departe. Mie nu-mi schimbă viața cu nimic că e ceramică dacică, că e romană, că-i turcească. Eu așa am fost învățat și așa spun mai departe. Din ceea ce se știu, suntem singurii care mai păstrăm acest meșteșug.”
Ceramică tot așa 100% naturală mai cunoaște actuală e la Vadu Crișului, pe cineva care face ceramica albă. „Tot așa e un lucru, 100% natural. Lutul ars în cuptor și după aceea poți să mănânci din el, să-l folosești. Glazurile sau smalțul, fiecare are modul de a-i spune, eu știu că nu e starea naturală. Acuma, știți cum e, ca și la cartofi, nu pune îngrășământ în pământ ca să nu se umple de tot felul, dar îi stropește de numa numa.”
Cum recunoști ceramica originală
Tănase explică cum putem face diferența dintre chinezării și ceramica originală. „ La ceramică e simplu ca să faci diferența. Uite-vă astea trei canturi. Uitați-vă în interior. Vedeți în interiorul vasului, o spirală. E de la fund și până sus. Asta e unda apei. Sunt urmele de la degete. În fiecare oală trebuie să fie diferită. Când luați o oală în mână, dacă vă uitați în ea și nu-i vedeți urmele de la degetele olarului, aia nu a fost făcută cu mână. Aia o fost turnată în forme de gips sau în presă sau dacă iei două și tu vezi câteva dungi identice și pe una și pe alta, nici ele nu sunt adevărate. Fiecare trebuie să aibă diferit interiorul vasului”.
Și prețurile produselor autentice sunt mai mari. „Eu lucrez pentru o oală de-asta mult. Sap lutul, îl bat pe roată. Cu toată tehnologia suntem obligați încă să-l batem pe roată. Amestec straturile de pământ, după aia îl dau prin malaxor, lucru la mână și o ard în cuptor. Cu toată munca asta o dau cu 30 de lei. Din punctul meu de vedere, e un preț foarte bun, ținând cont că un pachet de țigări e 30 de lei acum. Și un fumător își ia 15 pachete pe săptămână, dar când vine la mine și ia 10 oale, zice: nu-mi faci o ofertă?”.
Un deceniu de muncă în restaurantele din Munchen
Ca să ajungă să poată duce mai departe tradiția familiei, Tănase a lucrat un deceniu în Germania, în Munchen.
După ce a terminat facultatea la Universitatea Babeș-Bolyai, Geografia Turismului, a încercat să-și caute un post de învățător sau profesor de geografie în apropiere de satul natal, însă șansele să prindă o catedră au fost infime. Să lucreze cu jumătăți de normă pe ici pe colo ar fi câștigat circa 1.250 de lei. „Era bătaie de joc. Nu aveai nicio catedră plină, te purtau din stânga în dreapta. Având în vedere că de mic copil am lucrat ceramica în atelierul tatălui și am prins drag de meșteșug, n-am vrut să mă fac ghid turistic. Atunci am ajuns la concluzia că am pierdut câțiva ani din viață și un buget destul de bun pentru facultate. Și am plecat în Germania”, povestește el.
Înainte de asta, a realizat un proiect de pensiune finanțată din bani europeni, dar a fost un eșec. În ultimul an de facultate, a făcut un proiect european pentru o mică pensiune agroturistică. „Eu la facultate asta am învățat. Ei nu mi-au spus că dacă tu nu ai bani, cash, sa-i rulezi de la tine si apoi sa iei ceva, e foarte greu. Eu am câștigat proiectul. A fost o pensiune agroturistică mică, erau patru dormitoare. Până cu două-trei săptămâni înainte de a trebui să investesc prima tranșă de bani – eu trebuia să pun 30% - totul mergea bine. A fost atunci o perioadă în care au crescut prețurile, s-au dublat practic la materialele de construcție. Dublându-te toate prețurile, era o diferență de bani de vreo 15-16.000 euro pe eu a trebuit s-o plătesc”, relatează el.
În plus, a apărut o diferență de nivel: terenul fiind în pantă, arhitectul a lăsat un nivel pe dinafară. „Când am văzut proiectul, la nivelul parcării era acoperișul casei. Am zis: așa nu se poate, că da cineva cu piciorul într-o piatra pe stradă și mie-mi cade în cap. Așa că am renunțat la proiect și după aia am plecat în Germania”, povestește el.
„Am spălat vase până îmi curgea sânge de la toate unghiile, cu diplomă de Babeș în buzunar”
„Toți românii care plecăm în Germania, așa, la muncă, găsesc în primul rând o slujbă la restaurantele italiene. Pentru că româna și italiana sunt foarte asemănătoare. Și cam în toate restaurantele italiene mai există un român care te mai ajută, până începi să înțelegi”, explică el.
A început de la spălatul de vase. „Am spălat vase până îmi curgea sânge de la toate unghiile, îmi crăpa pielița și îmi curgea sângele, asta în timp ce aveam diploma de Babeș (Universtitatea Babeș-Bolyai) în buzunar, cu facultate făcută la zi. Lucram de la ora 9, începeam munca, până la 2 jumate sau 3. Aveam pauză până de la 5, iar de la 5 în continuare până se închidea restaurantul. Apoi nu conta că se închidea la ora 10, la 11 sau la 1, că aveau ei banchete. Dar nu dădeau niciun cent în plus la spălătorii de vase. Noi eram ultimii care ieșeau din restaurant”, povestește meșterul.
Munca era foarte grea. Salariul era bun pentru perioada aceea 1.200 de euro lunar. „Foarte mare diferență între 1.200 de euro și 1.250 de lei cât puteam câștiga ca suplinitor în România”.
Încet, încet a evoluat și a trecut la ajutor de bucătar. Nu i-a plăcut bucătăria și a ajuns la bar. Avea o problemă cu bucătarii deoarece nu făceau lucru de calitate. „Din păcate aveau viciul ăsta că mergeau și cumpărau astăzi 100 de kg de carne care expirau mâine. Și apoi ei o curățau, o vidau în pungi noi și o mai țineau trei săptămâni până când o vindeau. Făceau foarte multe lucruri din astea, chiar dacă erau în Germania”, a explicat el.
Între timp, s-a căsătorit și a dus-o și pe soție în străinătate.
„Tatăl meu tot acolo era. El înaintea mea a plecat. A fost bucătar și ajutor de bucătar. Nu am lucrat împreună, pentru că nu mai erau locuri unde era el. În Munchen dacă vezi un restaurant care nu e 100% nemțesc, cu specificul lor, atunci îs români în el. Dacă restaurantul e ba italian, ba spaniol, ba orice alte culoare, acolo sunt minim un român-doi înăuntru. Și acuma fratele meu tot acolo este, bucătar”, detaliază Tănase.
Un salariu de bucătar acum în Germania este circa 3.500 de euro - 4.500 de euro. Plus, sunt incluse cazarea și mâncarea.
„Am stat peste 10 ani. Cam un pic peste 10 ani. Între timp, noi tot ce reușeam să punem deoparte ne-am făcut aici, acasă, clădirea, atelierul”, explică el.
După ce au reușit să finalizeze interiorul casei, ca să poată locui, s-au gândit să revină acasă.
„Din păcate am văzut că situația din țară, lucrurile între timp s-au stricat mai rău și mai rău. Dar ceea ce mă durea pe mine nu mai era câștigul financiar, ci faptul că în turism, că asta voiam să fac, erau tot mai corupți, tot mai murdari, tot mai unși”, explică Tănase.
„În turism, erau tot mai corupți, tot mai murdari”
Voia să-și reia visul construirii unei pensiuni agroturistice, unde turiștii să învețe olărit.
Cunoscând mai mulți proprietari de pensiuni, el a aflat cum stăteau lucrurile: „Oamenii îmi spuneau cu sinceritate ca n-avea rost sa mă minta: ori ești vai-ș-amar ori ești cu toate în regulă, trebuie să dai plicul. Dacă ești vai-ș-amar și nu dai, te închid, iar dacă ești cu toate în regula, îți caută și tot îți găsește ceva. Atunci, cu durere în suflet, am renunțat la ideea aia de pensiune agroturistică.”
Construcția pe care au ridicat-o a rămas pe post de casă.
S-au întors totuși după ce a început pandemia – în decembrie 2020. „La începutul pandemiei, am rămas blocați în apartament, pentru că nu mai aveam voie să mergem la serviciu. Două persoane luam sub 1.500 de euro lunar. Deci nu reușeam să ne plătim nici chiria la apartament. Copilul cel mare era la părinți, în țară. Am început deja să mergem pe minus. Și atunci ne-am strâns tot și am venit acasă”, povestește el. Au construit atunci atelierul de olărit.
„De când ne-am întors în țară, eu și soția am lucrat la casă. Am făcut lucruri pe care nu le-am făcut niciodată în viată, dar făcându-le pentru mine, cu drag, și cu atentie, le-am făcut mai bine ca orice meșter”, spune el. Au pus gresie, faianță, lambriurile de pe casă.
Atelierul l-au deschis de trei ani. „Dorința mea a fost ca eu fiind a 12-a generație, să nu moară la mine, să meargă mai departe. Părinții mei au menținut tradiția că pe u hobby. Eu am încercat să văd dacă poți să duci o viață liniștită din asta. Deocamdată nu se poate. Chiar dacă lumea zice că sunt turiști, că nu știu ce, că nu știu cum. Sezonul îi pe vară, iunie, iulie și august ai niște vizitatori. Mai avem ceva clienți după Revelion, că de sărbători cine vine în Maramureș vrea să mănânce bine, să se distreze, nu sunt interesați obiective turistice. Deci e mai mult pe vară, trei luni de turism. Tu nu poți să-ți întreții o familie cu doi copii timp de un an cu ce câștigi în trei luni”, explică el.
Reușesc să supraviețuiască cu munca câmpului, cresc animale și mai au o parte din economiile strânse.
„Dacă nu aveam un meșteșug de transmis mai departe nu mă întorceam”
„Eu dacă nu aveam un meșteșug de transmis mai departe și dacă nu aveam primul născut un băiat, nu mă întorceam în sat. Chiar dacă am tras atâția ani și am investit, nu mă mai întorceam. Pentru că în Germania știau: lucrai de la ora X la ora Z, după aia erai liber, în ziua perspectivă puteai să ieși, aveai toate necesitățile la îndemână. Aici fiind un stătuc, noi aici nici un bancomat nu avem. Aici orice îți trebuie, trebuie să mergi la Borșa, la Vișeu sau la Sighetul Marmației”, concluzionează el.
Întrebat dacă meșteșugurile din Maramureș se transmit generației tinere, Tănase răspunde sincer: „nu se transmit pentru nu poți să-ți întreții familia din acele meșteșuguri, asta e cea mai mare problemă. Nu ai un venit la sfârșit de lună. Plus că intră foarte puternic chinezăriile”.
El susține că și-a făcut firmă și se descurcă cu digitalizarea: „oriunde mă duc, că duc două oale că duc 20 trebuie să fac factură electronică și așa mai departe. Eu am posibilitatea, dar pentru meșteșugari care au o vârstă înaintată este foarte greu să se adapteze.” Moșii care fac lucruri meșeșugite din lemn sau alte minunății tradiționale nu se descurcă cu factură electronică, semnătură electronică și așa mai departe, și sunt nevoiți să renunțe. Astfel dispare Maramureșul autentic. În 10 ani, e posibil să dispară de tot meșteșugarii care dau magie locului.
Se încarcă comentariile...
