A fost happy end?

Coşmarul infirmierelor bulgare şi al medicului palestinian, căruia Sofia i-a acordat la rându-i cetăţenia, s-a încheiat. Dar dincolo de experienţa terifiantă prin care aceşti oameni au

Coşmarul infirmierelor bulgare şi al medicului palestinian, căruia Sofia i-a acordat la rându-i cetăţenia, s-a încheiat. Dar dincolo de experienţa terifiantă prin care aceşti oameni au trecut, continuă să se ţeasă iţele unei megaafaceri mondiale.

Aşa cum se văd acum lucrurile, toată lumea are de câştigat. Infirmierele şi medicul - mai curând subiecţii unei luări de ostatici decât ai unei afaceri judiciare - şi-au redobândit libertatea. Nicolas Sarkozy a acumulat un enorm prestigiu internaţional, iar soţia sa - un rol politic cu totul neobişnuit pentru primele doamne ale Franţei.

Uniunea Europeană obţine din afacerea infirmierelor o poziţie privilegiată în relaţiile comerciale cu Libia. Aflată la numai două-trei ore de zbor de capitalele sudice ale Europei, Libia prezintă un potenţial de dezvoltare enorm, după ce, din 2003, a devenit frecventabilă pentru comunitatea internaţională, în urma renunţării la programul de înarmare nucleară şi la susţinerea terorismului.

Companiile europene pot acum spera la contracte mai avantajoase de exploatare a resurselor energetice libiene sau de participare la refacerea infrastructurii ţării. Franţa, la rândul ei, îşi creşte influenţa în nordul Africii, o zonă tradiţională de interes pentru Paris. Proiectul preşedintelui Sarkozy de creare a unei "Uniuni Mediteraneene" pare acum cu un pas mai aproape de realizare.

De partea cealaltă, Libia obţine investiţii în modernizarea reţelei sanitare, acces al tinerilor libieni în universităţi europene, acordarea mai uşoară a vizelor. Am greşi însă dacă am privi întreaga afacere doar ca pe o poveste cu happy end.

Nimeni nu le va putea da înapoi foştilor prizonieri anii de chinuri prin care au trecut. Absurdul acuzaţiilor şi modul în care le-au fost smulse mărturisirile ne aduc foarte bine aminte de metodele Securităţii române. Şi ne demonstrează încă odată că dictaturile arată, în principiu, la fel, fie că sunt drapate în roşu, brun, verde sau alte culori.

Apoi, este bine să nu uităm că liderul de la Tripoli şi-a permis să joace dur cartea prizonierilor pe care-i deţinea din simplul motiv că stă pe pungi imense de petrol. Resursele energetice le conferă unora dintre liderii mondiali puteri pe care nu le aveau înainte, iar în faţa lor, ţările civilizate se văd obligate la concesii de neimaginat în epoci anterioare.

Şi, în sfârşit, nu putem trece peste faptul că vieţile unor oameni pot fi puse în joc pentru avantaje politice, economice şi strategice. Cel puţin în cazul de faţă cunoaştem preţul, măcar în parte. Ceea ce nu se poate spune, de exemplu, despre ostaticii români din Irak.