23 de români de la baza militară Al Assad au cerut repatrierea

Indienii şi pakistanezii uitaseră de conflictul ţărilor lor şi comandau, în cor, manele la casetofon În anul 2007, un clasament al libertăţilor civile, realizat de Freedom House,

Indienii şi pakistanezii uitaseră de conflictul ţărilor lor şi comandau, în cor, manele la casetofon

În anul 2007, un clasament al libertăţilor civile, realizat de Freedom House, aşeza cinci state ale lumii în acelaşi pluton, cu punctaje cuprinse între 2.1 şi 3.

În 2006, o altă ierarhizare a percepţiei gradului de corupţie înfrăţea din nou cele cinci ţări, cu scoruri calculate între 2,5 şi 3,3, iar pentru 2005, un raport ONU le situa inevitabil alături, condamnate pentru accesul greoi al oamenilor la hrană. În acelaşi an, Transparency International regrupa cele cinci state în acelaşi pluton, într-un top al corupţilor, cu coeficiente cuprinse între 2,1 şi 3,0. Invariabil, au ţinut mereu aproape! În prezent, majoritatea lucrătorilor civili din bazele militare americane din Irak este furnizată de cinci ţări (Filipine, India, Nepal, Pakistan, România), într-un proces care este prescurtat de unii ca "Solidaritatea FINPR". Cum s-a ajuns ca România să fie principala şi singura ţară europeană care furnizează forţă de muncă pe un teatru ostil cum este cel al Irakului rămâne greu de explicat. Dincolo de opţiunea integrării europene şi nord-atlantice, românii rămân favorabili Orientului exotic. Urmare, pe autobuzele din bazele irakiene, indienii şi pakistanezii au ajuns să uite de conflictul ţărilor lor şi să ceară, în cor, manele la casetofon. Evident, alături de bucureşteni, tulceni sau gălăţeni.

"Ăştia nu glumesc cu civilii, chiar dacă-s de-ai lor…"

La finalul anului 2006, în luna noiembrie, o veste exploda printre românii din baza militară de la Al Taqaddum. Colegii lor încartiruiţi în baza de la Al Assad ceruseră în bloc reîntoarcerea în România. Din informaţiile vehiculate, reieşea că 23 de români, electricieni, tâmplari, mecanici, oameni de asigurare a mentenanţei utilajelor, majoritatea proaspăt recrutaţi, dar şi cinci sau şase dintre "veteranii" fabricilor de apă din Irak, ar fi solicitat revenirea urgentă în România. Erau nemulţumiţi de întârzierea salariilor şi de faptul că nu primiseră în timp util badge-urile de liberă circulaţie prin baza militară. Practic, fără aceste permise personalizate, muncitorii erau imobilizaţi la dormitoare şi orice deplasare în incinta bazei, inclusiv la sala de telefoane, la Internet sau la masă, o puteau face numai însoţiţi de o escortă. Eliberarea badge-urilor este o obligaţie asumată de comandamentul bazei militare, dar formalităţile şi depunerea datelor personale ale românilor trebuiau făcute în timp util de contractorul american care îi angajase. De altfel, informaţia a fost confirmată indirect, chiar de faptul că, în zilele următoare, mai mulţi dintre angajaţii civili ai bazei Al Taqaddum au fost deplasaţi la Al Assad, pentru acoperirea "golurilor" lăsate de plecarea echipei de români. Al Assad este una dintre cele mai bine păzite baze americane din Irak. Situată la mai puţin de 200 km de capitala irakiană Bagdad, într-o zonă în care activitatea insurgenţei irakiene este intensă, baza are implementat un sistem de securitate draconic. Acesta cuprinde inclusiv verificarea oamenilor cu dispozitive de detecţie a metalelor la intrarea în sala de mese. Fără reprezentanţi ai MAE român în aceste puncte de lucru din bazele americane, conflictele dintre angajaţi şi patronat sunt tranşate practic de comandamentul militar. "În 2005 eram în Camp Victory", povesteşte nea Vali. "Au fost unii, nişte români, care s-au dus la şefii taberei militare, nemulţumiţi că le-au întârziat salariile. Ştiţi ce s-a întâmplat? În două zile li s-au dat salariile ha, ha, ha… Soldăţeii ăştia nu glumesc cu civilii, chiar dacă-s de-ai lor."

Şarpele "şapte paşi"

Primele zile au fost zilele spaimei. Gazdele americane îi avertizaseră pe români să fie prudenţi tot timpul: "Nu băgaţi degetele fără mănuşi pe conducte atunci când le transportaţi, verificaţi ciorapii şi scuturaţi încălţările în fiecare dimineaţă, acolo pot fi scorpioni. Aveţi grijă pe unde călcaţi, pot fi şerpi în împrejurimi…". Temerile lor nu erau zadarnice.

Nu mult după aceea, un pakistanez care participase la mutarea unor containere cu materiale mi-a povestit că au descoperit, încovrigaţi, doi şerpi din specia pe care cărţile Asiei îi numesc "seven steps snake" - "şarpele şapte paşi". Este numit astfel deoarece, se spune, după muşcătura sa, victima nu este capabilă să parcurgă mai mult de şapte paşi. În scurt timp, mulţi dintre români s-au pomenit cu pielea ciuruită de o spuzeală roşie, însoţită de mâncărimi insuportabile. Le denumeau cu duioşie "blânde", să-şi mai aducă aminte de terminologia medicală populară românească.

Pentru că asistentul medical Barariu nu ştia despre ce este vorba, au început presupunerile: o fi de la apa de la duşuri, o fi reacţie alergică pe sistem nervos, o fi… S-a dovedit până la urmă că "reacţia alergică" era, de fapt, o minusculă insectă de deşert, care intra în barăci odată cu nisipul. Nisipul este atât de fin încât se depozitează în cantităţi mari în incinte, chiar dacă uşile sunt permanent închise.