Primul transplant de mână, performanţă sau orgoliu profesional?

Dr. Mihaela Cătălina VicolIaşiştirea că a mai avut loc o descoperire medicală de succes ne face pe mulţi dintre noi să privim la progresele ştiinţei cu speranţa că, la nevoie, avem o

Dr. Mihaela Cătălina Vicol
Iaşi
ştirea că a mai avut loc o descoperire medicală de succes ne face pe mulţi dintre noi să privim la progresele ştiinţei cu speranţa că, la nevoie, avem o şansă în plus de a ni se reduce suferinţa. Ar trebui să existe însă limite?
Cazul primului transplant de mână ne pune astfel de probleme. Povestea a început în 1984, când Clint Hallam, un neozeelandez de 48 de ani, pe atunci prizonier ce săvârşea o pedeapsă de doi ani pentru fraudă financiară, şi-a pierdut mâna într-un accident în închisoare. S-a încercat reconstrucţia mâinii, lucru care a eşuat. Începând cu momentul ieşirii sale din închisoare, Clint Hallam s-a oferit ca subiect de experiment pentru transplantul de mână. Aşa l-a întâlnit pe doctorul australian Earl Owen, care a hotărât realizarea transplantului.
Intervenţia a avut loc pe 23 septembrie 1998, la Lyon şi a durat 13 ore, sub conducerea dr. Earl Owen, dr. Jean-Michel Dubernard (unul dintre autorii recentului transplant de faţă) şi a dr. Nadey Hakim. Operaţia a decurs bine şi Clint Hallam a început tratamentul cu imunosupresoare. Acestea aveau efecte adverse cum ar fi: creşterea susceptibilităţii la infecţii, diabet zaharat, hipertensiune arterială, riscul dezvoltării unui cancer.
După operaţie, Hallam trebuia să rămână sub supraveghere medicală, dar a plecat în S.U.A., pentru a fi subiectul emisiunilor de televiziune, contra unor sume considerabile de bani.
Din punct de vedere medical, în primul an rezultatele transplantului au fost mulţumitoare, Clint Hallam a câştigat puţin din utilizarea mâinii: mişcarea grosieră a degetelor, câteva senzaţii. La 18 luni după operaţie, Clint Hallam s-a întors în Franţa pentru control şi s-a împrietenit cu Thierry Decotignies, un pacient care suferise un transplant de ficat. La părăsirea spitalului i-a sustras acestuia cărţile de credit, precum şi o sumă de bani din fondurile spitalului pentru transplant. Atunci a fost momentul în care doctorii au aflat împrejurările în care Clint Hallam şi-a pierdut mâna.
Nu-şi percepea mâna ca parte a corpului
Dacă primul an a fost satisfăcător din punct de vedere medical, în cel de al-doilea, lucrurile s-au înrăutăţit: mâna a început să se usuce, având pielea flască, culoare şi lungime diferite de cealaltă mână, semne ale rejectului imunologic. De asemenea, Clint Hallam a declarat că mental era detaşat de mâna transplantată, nu o conştientiza ca fiind a lui, realizând că nu se va putea obişnui cu ea niciodată. A mai declarat că nu mai putea suporta tratamentul cu imunosupresoare, fiindcă dezvoltase diabet zaharat. A cerut amputarea mâinii. Doctorul francez a refuzat, deoarece conform legii franceze corpul este inviolabil. La 3 februarie 2001, în Marea Britanie s-a amputat mâna transplantată. Câteva aspecte etice merită luate în discuţie. Primul este reprezentat de selecţia pacienţilor pentru transplant. Cât de crucial este profilul psihologic în acest proces? Cât de bine trebuie să se informeze medicii asupra pacienţilor înainte de efectuarea transplantului? şi aici, exemplul a fost clar: un pacient acuzat de fraudă, deci înclinat spre un comportament deviant. Aceste elemente şi-au pus amprenta asupra comportamentului după operaţie. Cât de bine a putut fi informat un astfel de pacient asupra consecinţelor transplantului, asupra înţelegerii tratamentului, deosebit de dificil de urmat, pe toată durata vieţii, în mod obligatoriu? A fost oare, o grabă de a realiza performanţa? Un alt aspect important îl reprezintă consecinţele tratamentului cu imunosupresoare. Ele au efecte secundare, după cum am menţionat anterior. Dacă acest tratament este justificat în transplantul de rinichi sau de ficat, efectuat pentru salvarea vieţii, eventualul beneficiu al unui transplant de organ nonvital, cum este mâna, merită riscul, în condiţiile în care există metode de protezare cu riscuri mai mici? Binele oamenilor trebuie să constituie un scop, şi nu un "mijloc" de realizare a performanţei.