Poliţistul Constantin A. Rosetti

Ofiţer în escorta domnească, puşcăriaş în mai multe rânduri, şef în poliţie, primar şi preşedinte al Camerei Deputaţilor, preşedinte al liberalilor, ilustrul paşoptist a murit cu

Ofiţer în escorta domnească, puşcăriaş în mai multe rânduri, şef în poliţie, primar şi preşedinte al Camerei Deputaţilor, preşedinte al liberalilor, ilustrul paşoptist a murit cu averea pierdută, îngropat în datorii, la un după ce şi-a dus fiul la groapă

"Căpitanul de istorie", recte inspectorul principal de poliţie Florin N. Şinca, a umblat iarăşi prin arhive. De această dată a descoperit lucruri inedite despre revoluţionarul paşoptist Constantin A. Rosseti. De la tânăr locotenent domnesc pus pe farse până la ministru de interne şi preşedinte al Camerei Deputaţilor, C.A. Rosetti a trecut prin multe situaţii extreme. Una singură, din închisoare a fost numit şeful Poliţiei Capitalei şi imediat, în acelaşi an, s-a întors în închisoare. Un alt lucru şi mai puţin cunoscut, zicala populară "i s-a dus vorba ca la popă tuns" este datorată lui C.A. Rosetti care, în calitate de şef al Poliţiei Piteşti, a ordonat în numele mitropolitului tunderea şi bărbierirea tuturor preoţilor prinşi pe stradă de către poliţiştii din subordine.

Şi un lucru trist, ilustrul politician a murit îndurerat de pierderea fiului său, Mircea, cu averea mistuită într-un incendiu şi înglodat în datorii.

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea ajunseseră de notorietate farsele lui C.A. Rosetti. Se spune că-i solicita deseori parale domnitorului Alexandru Ghica, folosindu-se de diverse motive, cele mai multe închipuite. Fiind unul dintre aghiotanţii domneşti, într-o bună zi i-a cerut gologani pentru că nu ar avea uniformă. Era un mic şantaj. Ştiind că-i musai ca Vodă să meargă cu alai mare la o slujbă ţinută la Mitropolie şi nici gând să se lipsească de suita sa. Exasperat şi strâns la pungă, când află de aşa ceva, domnitorul îl trimite la plimbare, ameninţându-l cu arestul în caz de neparticipare. Aşa încât, urma să fie prezent în uniforma pe care o avea şi care era bineînţeles foarte bună.

Rupt în fund, în suita domnitorului

Vine ziua ceremoniei, iar aghiotantul Rosetti îşi rupe în mod intenţionat… turul pantalonilor. ,,Fiindcă era din escortă, călărea întotdeauna lângă portiera trăsurii domneşti şi sălta pe şea astfel încât să i se vadă pantalonii găuriţi la partea cea mai intimă'', consemnează Constantin Bacalbaşa în ,,Din Bucureştii de altădată''. Fireşte, după paradă a trecut pe la arest, nu înainte de a fi tuns chilug, dar răul fusese făcut şi mulţimea de gură-cască se amuzase teribil în timpul trecerii alaiului domnesc.

O altă întâmplare hazlie s-a petrecut tot în Bucureşti, unde cel despre care vorbim încăleca invers o saca (butoi aşezat pe roţi şi tras de cai sau boi) şi striga cât îl ţineau bojogii, pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei): ,,Ura! Vivat Musiu Berlicoco!". Vodă Alexandru Ghica află de aceste veritabile isprăvi, absolut neconforme cu condiţia sa, cheamă pe vel aga Manolache Florescu şi-i cere să-l tundă iarăşi ,,muscăleşte''. Nu era singura beizadea care crea probleme ,,de ordine publică'' în Bucureşti. Într-un târziu, pentru a scăpa târgul de aceste ,,năpaste'', Vodă îi pedepseşte pe toţi în stilul românesc, ce s-a perpetuat până azi: le împarte slujbe. Pe unul îl face sameş, pe altul zapciu, iar pe Rosetti… şef de poliţie la Piteşti!

,,Popii să fie tunşi ridiche!''

Astfel, fiind ,,poliţai'' la doar 26 de ani (1842), abia ajuns în Trivale, el pretinde existenţa unei circulare a Sfinţiei Sale mitropolitului Ţării Româneşti ori chiar a domnitorului însuşi, prin care se spunea că toţii preoţii bisericilor piteştene să fie tunşi ,,ridiche'', adică bec. Rosetti aduce apoi la sediul Poliţiei toţi popii, îi rânduieşte pe osândiţi călare pe o tobă şi ordonă să fie tunşi ,,la piele''. Vă închipuiţi ce jale a fost pe bieţii preoţi, purtători de sutane, de plete şi de bărbi respectabile, cum era obiceiul vremii, că nu degeaba a rămas în popor zicala: ,,I s-a dus vorba ca la popă tuns''! Căci a nu avea plete era chiar o excepţie.

Într-un articol din ,,Epoca'' (26 noiembrie 1896), I.L. Caragiale, marele nostru zugrav al unei întregi epoci, scria cu privire la acest episod: ,,Tânărul Berlicoco merge la post şi primul act pe care-l săvârşi, ca depozitar al siguranţei publice, care e? Pune câţiva dorobanţi şi doi bărbieri în piaţă; pe cine dintre isnafi ori cupeţi or prinde, să-l tunză ridiche. Ţipă lumea; scandal! Ce-i asta? <> .

Din puşcărie, direct şef al Poliţiei Capitalei

La 11 iunie 1848, când izbucneşte revoluţia în Bucureşti, Constantin Rosetti se afla arestat. Dar pe lista noului guvern, întocmită de Comitetul Revoluţionar şi înaintată domnitorului Gheorghe Bibescu pentru a fi iscălită, el era desemnat nici mai mult, nici mai puţin decât şef al Poliţiei Capitalei! ,,Care Rosetti?'', ar fi întrebat domnitorul? La care Ion C. Brătianu îi răspunde: ,,Cel din puşcărie''.

Prin urmare, e însărcinat cu funcţia de prefect de Poliţie al Capitalei (11/23 iunie 1848), dar, în septembrie acelaşi an, va ajunge tot la beci.

Pentru că s-a îngrijit de plecarea în bună pace a lui Bibescu, va avea multe de înfruntat.

Ce a rămas după Rosetti

C.A. Rosetti a ţinut un jurnal, a lăsat numeroase studii, note, articole, a corespondat cu oamenii vremii, a fost ceea ce îndeobşte numim un spirit viu, nu un anchilozat la faptă şi minte. În 1883 era bolnav, afectat şi de prematura moarte a fiului său, Mircea, iar un an mai târziu un incendiu îi mistuie casa şi o parte din bunuri, între care şi arhiva. A răposat la 8 aprilie 1885, nevoiaş, lăsând o datorie de 47.000 de lei. Nu i-au plăcut decoraţiile. Într-un lăudabil gest, în 1877 refuză ,,Steaua României'', în favoarea generalului Nicolae Golescu, aflat pe patul de moarte. Bine a zis Nicolae Iorga despre el: ,,Rosetti pontifica în templul libertăţii''.

O stradă ce porneşte din dreptul Palatului Regal, trecând pe lângă Biblioteca Centrală Universitară ,,Carol I'', sfârşind într-o alta ce poartă numele inimoasei sale consoarte, şi o frumoasă statuie din 1903, ce a scăpat de bine, de rău, într-un mic rond din Bucureştiul vechi, astăzi pângărit de monstruozităţi arhitecturale, amintesc de Constantin A. Rosetti.

Inscripţia din medalionul bine meşterit la ,,Şcoala de arte şi meserii'' este grăitoare pentru spiritul său: ,,Voiesce şi vei putea - Luminează-te şi vei fi''. Am revăzut-o mai zilele trecute. Are un soclu mâzgălit cu vopsea. E poate opera celor cărora le urlă acum manelele în i-pod şi care-au învăţat din manualele alternative că bravul rege Decebal avea buze senzuale. Mormântul îi este la Bellu. Cel mai adesea lipsit de îngrijire, faptul dovedeşte încă o dată - dacă mai era nevoie - că de prea multe ori arătăm cinste celor ce-au făcut istorie în ţara Românească doar prin sforăitoare declaraţii. Cine să se mai îngrijească şi de morminte? Împărţiţi în comunişti, utopişti şi gurişti, adevărata doctrină a unor politicieni dâmboviţeni ar trebui să sune aşa: Lefă! Privilegii! Foloase!

,,Românilor! După 18 veacuri de robie şi suferinţe, naţia română, sculându-se, îşi recapătă drepturile ei.
Proclamaţia sa, dată chiar a doua zi după luarea în primire a însemnatei funcţii

Rosetti aduce apoi la sediul Poliţiei toţi popii, îi rânduieşte pe osândiţi călare pe o tobă şi ordonă să fie tunşi ,,la piele''. Vă închipuiţi ce jale a fost pe bieţii preoţi, purtători de sutane, de plete şi de bărbi respectabile, cum era obiceiul vremii, că nu degeaba a rămas în popor zicala: ,,I s-a dus vorba ca la popă tuns''!

Domnul nostru a arătat dragostea sa către patrie şi către români, primind toate cererile naţiei şi neporuncind a se slobozi nici o puşcă, de aceea românii trebuie să arate ale lor mulţumiri către Măria-sa, că sunt vrednici de libertate, păzind toată liniştea, cinstind legile şi drepturile fiecăruia, făcându-se fiecare păzitorul vecinului său, ca să poată guvernul cel nou să puie totul pe calea cea dorită şi astfel să arătăm lumii că naţia română este binecuvântată de Dumnezeu.
C.A. Rosetti, Şeful Poliţiei, 12 iunie 1848

Aghiotantul domnitorului Alexandru Ghica

Constantin Rosetti s-a născut în a doua zi a lui iunie 1816. Tatăl său, Alexandru, se trăgea dintr-o familie constantinopolitană, având însă obârşie italiană, iar mama era o Obedeancă.

Urmează studii la Colegiul Sf. Sava, apoi intră în armată, ca sublocotenent de cavalerie şi, potrivit uzanţelor, fiind de viţă boierească, este numit aghiotant al domnitorului Alexandru Ghica (1834-1842).

Tânăr cu vădite preocupări literare, a fost procuror (în 1843) şi preşedinte al Tribunalului Comercial din Bucureşti. Plecat din ţară în 1843, revine în ajunul revoluţiei şi se căsătoreşte cu o scoţiancă, Maria Grant, sora secretarului consulului englez la Bucureşti, Effingham Grant (de la această familie vine numele cunoscutului pod din Giuleşti). Intrat în societatea ,,Frăţia'', în iarna anului 1847-1848 găzduia întruniri chiar în locuinţa sa, ţinută în supraveghere de poliţie, care aflase de subversivele sale activităţi şi de aici până la arestare nu mai e decât un pas.

Unionist şi revoluţionar, a întreţinut legături cu Louis Blanc, Jules Michelet, Edgar Quinet şi din 1845 a devenit membru al lojii masonice ,,L'Athenee des Etrangeres''. Contestatar al Regulamentului Organic, este arestat în septembrie 1848 şi trimis de Fuad Efendi la Orşova, de unde e salvat de inimoasa lui soţie (episodul va fi evocat în scrierile sale şi de francezul Jules Michelet). Va rămâne în exil, la Paris, timp de 9 ani. Este din nou arestat în 1859, întrucât acuzase pe Cuza de încălcarea libertăţilor constituţionale.

Ca ministru de interne (1878 şi 1881-1882) încearcă printr-o serie de circulare şi dispoziţii să limiteze abuzurile proprietarilor contra ţăranilor şi aici trebuie să vedem spiritul justiţiar al paşoptistului Rosetti, apropierea sa de cei obidiţi.

Fondator al ziarelor ,,Pruncul Român'' şi ,,Românul'' (primul număr a apărut în 1857!), primar al Capitalei (1871 şi 1877-1878), preşedinte al Camerei Deputaţilor (din 1879), preşedinte al Partidului Naţional Liberal (de la înfiinţare - 24 mai 1875 - şi până în 1883, împreună cu Ion C. Brătianu), ministru al cultelor şi instrucţiunii publice. Mihai Eminescu i-a zis ,,broască'', aluzie la ochii săi bulbucaţi. Şi-a botezat fiica Sofia-Libertatea, pentru că s-a născut în anul revoluţiei.

Numai poporul menţine naţiunea, căci el ne creşte, el ne apără. Criminal este acela care nu se închină mamei şi poporului'.
C.A. Rosetti, 1882