Părinţii îşi condamnă copiii la moarte, refuzând donarea de organe

O fetiţă în vârstă de 5 ani suferă de insuficienţă renală terminală. Ca urmare s-a luat în consideraţie transplantul renal, dar apare dificultatea de a găsi un donator. Medicii au exclus

O fetiţă în vârstă de 5 ani suferă de insuficienţă renală terminală. Ca urmare s-a luat în consideraţie transplantul renal, dar apare dificultatea de a găsi un donator. Medicii au exclus din potenţialii donatori pe surorile fetiţei, cu vârste de doi şi, respectiv, patru ani, ca fiind prea mici pentru donare. Mama nu este compatibilă, dar tatăl este.
La întâlnirea particulară cu tatăl, nefrologul îi prezintă rezultatele şi indică prognosticul fiicei lui ca fiind "imprecis". După o perioadă de reflecţie, tatăl decide că nu doreşte să îşi doneze rinichiul. Cele câteva motive includ teama de operaţie, prognosticul incert pentru fiica lui şi toată suferinţa fetiţei de până acum. Tatăl îi cere medicului să spună tuturor celor din familie că nu este compatibil. Îi este teamă că dacă membrii familiei ar afla adevărul l-ar acuza că şi-a lăsat fiica să moară şi acest adevăr i-ar distruge familia. Medicul nu agreează decizia, dar după mai multe discuţii este de acord să-i spună soţiei că "din motive medicale tatăl nu poate dona rinichiul". Fetiţa probabil va muri fără transplant, dar şi acesta îi oferă o şansă imprecisă de supravieţuire. Riscul de deces pentru tată din cauza anesteziei este redus, dar este dificil să se estimeze efectele adverse pe termen lung.
Când încep calculele, dispare altruismul
Donarea de organe nu este percepută doar ca un act salvator, ci şi ca o virtute a celor pentru care altruismul este un scop în sine. Cu toate acestea, este greu de acceptat că persoana care refuză donarea de organe, indiferent de motive, este un individ ...imoral. A dona un organ face parte din acele lucruri ieşite din comun, chiar eroice, pe care le faci cel mult o dată şi care dau sens vieţii. În ţările tradiţionale, prelevarea de la donator viu înrudit este considerată o datorie familială, o obligaţie morală. În ţările în care familia se reduce la un simplu cadru genetic, membrii ei au o valoare instrumentală, sunt apreciaţi pentru ceea ce pot ei face, nu şi pentru ceea ce sunt prin ei înşişi. Medicul este veriga de legătură care trebuie să facă mai mult decât un simplu act terapeutic. Din perspectivă utilitaristă, tatăl fetiţei şi medicul încearcă să realizeze cât mai mult bine în interesul tuturor persoanelor afectate. Probabilitatea de succes nu este mare. Eficienţa şi prognosticul sunt incerte. Pentru că şansa de succes a transplantului este mai mare decât probabilitatea ca tatăl să fie vătămat efectiv, mulţi utilitarişti ar conchide că tatăl este obligat să doneze. Alţii ar putea lua în discuţie şi riscul ca, pe termen lung, sănătatea tatălui să sufere consecinţe postdonare, ceea ce i-ar afecta posibilitatea de a-şi îngriji ceilalţi doi copii. Însă, cei ale căror valori sunt viaţa, familia, sacrificiul pentru binele altora, se vor arăta indignaţi de calculele probabilistice destinate a răspunde la întrebarea "ce ar trebui să facă tatăl copilului?".
Fraţii nu se ajută întotdeauna
Cazul următor este similar în ceea ce priveşte refuzul de a dona din motive personale. O pacientă, în vârstă de 19 ani, este tratată pentru o boală renală severă. În prezent se află în program de hemodializă care nu dă rezultate mulţumitoare. Medicul a sugerat membrilor familiei să facă teste pentru transplant. Doar un frate a fost găsit compatibil. Fratele a decis să nu doneze rinichiul. În plus, a mărturisit că nu a simţit niciodată că el şi sora sa au fost suficient de apropiaţi, astfel încât să îşi asume acest risc. Medicul îl sfătuieşte să reconsidere decizia datorită gravităţii bolii surorii lui şi speranţei de viaţă limitate în lipsa transplantului. Fratele rămâne de neclintit.
În ambele situaţii, potenţialii donatori sunt competenţi mental, deci autonomi în capacitatea de decizie, ceea ce obligă doctorul la respectarea refuzului lor. Cazurile sunt cu atât mai apăsătoare pentru medic cu cât argumentele legate de vârsta tânără a pacienţilor, gravitatea bolii şi riscurile operatorii mici nu au avut nici un efect. Diferenţa între cele două ipostaze prezentate este că în prima se cere medicului să ascundă adevărul, invocând motive familiale, în timp ce în a doua decizia este intransigentă, fără a i se impune doctorului un clişeu de răspuns. Medicul rămâne neputincios şi resemnat atunci când resursa există, poate fi alocată din punct de vedere medical, dar nu este dorită şi acceptată pentru a fi oferită. Situaţia este cu atât mai frustrantă cu cât lumea se confruntă cu o penurie de organe, extrem de multe decese putând fi prevenite dacă procurarea de organe ar avea succes. (Dr. Beatrice Ioan, Dr. Cristina Gavrilovici, Iaşi)