Odiseea spre film a unui vasluian

Corneliu Porumboiu stă degajat în faţa unei sticle de bere, pe terasa hotelului Racova, al tatălui său. „Imediat ce am început managementul, mi-am dat seama că nu-mi place deloc. La cursuri abia călcam, iar cu profesorii şi colegii mă vedeam în restanţe.“

Regizorul vorbeşte în cea mai autentică limbă moldovenească şi râde la fel. Azi a „aterizat“ acasă, la Vaslui, pentru că mâine seară va rula avanpremiera lui „Poliţist, adjectiv“. Nu că ar avea nevoie de un pretext ca să vină aici.

Face foarte des această călătorie – înspre Vaslui. Şi asta fără să punem la socoteală drumurile „în interes de serviciu“, şi sutele de duble pe care le-a tras pe străzile copilăriei, adolescenţei, şi acum, ale maturităţii sale.

Trece o boare călduţă prin oraş. E joi şi terasa hotelului Racova începe să se completeze ca o tablă de şah. Nu e zgomot. Câteva maşini care trec pe strada aflată chiar în faţă, în rest, trotuarele sunt cam pustii.

Încă n-a trecut bine fierbinţeala de peste zi. Din cinci în cinci minute mai apare cineva cu care se salută. Ba un fost coleg de liceu, ba un personaj din filmele lui. Pe scări, nehotărât dacă să urce sau să coboare, nepoţelul Matei, copilul de trei ani al fratelui său, ţipă ascuţit în amorţeala după amiezii:

„Tu ştii cum mă cheamă pe mineee?“ Porumboiu îl învăluie într-un zâmbet minunat, se lasă pe spate şi priveşte în lungul străzii goale. Berea lui e rece şi ţigara o acompaniază cu fidelitate. „Provincia te formatează într-un anumit fel...“, spune după un timp.

„Eram un fel de licean rebel… Nu învăţam la mai nimic, în afară de matematică. Îmi plăcea algebra. În rest, citeam foarte mult.“ Făcea schimburi de cărţi cu colegi şi prieteni, şi perioada liceului a fost una foarte fertilă din punct de vedere al lecturii. Atunci

Corneliu s-a apropiat de scriitorii literaturii universale, în special cei ruşi, Cehov şi Gogol, care aveau să îi influenţeze mai târziu arta. „N-am fost atras foarte mult de lumea dostoievskiană, ce cuprinde mari gesturi ale personajelor. În schimb, cadrul acesta al vieţii de zi cu zi, a mahalalelor, a provinciei,  surprins monumental de Gogol sau Cehov, m-au influenţat.“

În rest, viaţa de adolescent la Vaslui curgea într-o dulce rutină. „În timpul săptămânii aveam şcoala şi antrenamentele la fotbal, iar vinerea şi sâmbăta erau chefurile de apartament. Întotdeauna începeau cu Twin Peaks şi numai după aceea se trecea la dans.

Serile se mai întrunea „comandamentul“ prietenilor la el acasă, şi făceau vizionare de filme la celebrul video de după revoluţie. „Stăteam cu gura căscată la filme cu karate, ninja, cu Bruce Lee. Venea tot blocul la noi în casă!“ Vara mergea cu gaşca două săptămâni în vacanţă la Costineşti. Apoi, juca mult fotbal. Dar, la un moment dat, s-a oprit brusc. „Mi-am dat seama că n-o să fiu niciodată foarte bun în fotbal, aşa că ­m-am lăsat. Antrenamentele mă oboseau, simţeam că vreau mai mult să îmi ocup timpul citind.“

Primul pas: „La Dolce Vita“

Corneliu Porumboiu, în vâltoarea filmărilor de la Vaslui, acum câteva luni

Ajuns student în Bucureşti, la ASE, realizează că nici acesta nu e drumul lui. Lipseşte de la cursuri şi în timpul lor stă şi citeşte. Mai iese prin oraş cu prieteni din Vaslui, citeşte iar. Într-o zi, ritmul se rupe. Vărul lui îl invită la un film. „Am mers la Cinematecă pentru prima oară. Am văzut atunci «La dolce vita» şi totul a căpătat alt sens. Regizorul Federico Fellini, Marcello Mastroiani şi Anita Ekberg, actorii din rolurile principale, îi schimbă nordul busolei.

De atunci, la două zile era la film. Avea 18 ani şi începea relaţia lui specială cu cinematografia. „Până atunci, cultura mea în acest domeniu se reducea la «Pasărea spin» şi filmele de karate. La Cinematecă am văzut filmele lui Fellini, filmele cu Chaplin, filme ruseşti, filme poloneze, majoritatea capodoperelor cinematografice clasice.“

Era plăcerea minunată a educării unei pasiuni, pe care Porumboiu a cultivat-o în toţi cei patru ani de management, pe care cu chiu cu vai i-a terminat. După absolvire, dă la UNATC, dar fără succes. Mai încearcă o dată anul următor şi reuşeşte. În anul doi de facultate debutează cu scurt metrajul „Grafitti“, anul următor cu „Love Story“, urmează „Post telefonic suspendat temporar“ şi „Pe aripile vinului“, iar în 2003 scurtmetrajul „Călătorie la oraş“, lucrarea lui de diplomă, cu care obţine prima distincţie din carieră, premiul al doilea la secţiunea „Cinefondation“ a festivalului de la Cannes. Zarurile fuseseră aruncate.

Străzile copilăriei, pe peliculă

Mihai Târziman, prieten din copilărie şi protagonist în filmele lui Porumboiu

„La un moment dat, începusem cinci scenarii. Mai adaugam la ele, mai scoteam. Nu-mi plăcea nici unul, aşa că într-o zi le-am şters pe toate. Abia când am făcut asta mi-am dat seama că toate se petreceau în Vaslui.“ În maşina lui Porumboiu, înmatriculată bineînţeles tot acolo, intră pe geam blocurile aliniate comunist ale oraşului. „Pe strada asta am tras cadre pentru «A fost sau n-a fost?». Beculeţele care se aprind din film sunt pe strada unde am copilărit. E o zonă pe care o ştiu pe de rost şi cumva îmi vine mereu în minte.“

În zona gării a filmat o bună parte din filajele din „Poliţist Adjectiv“, foarte aproape de blocul în care a stat cât a fost copil. De altfel, pe acoperişul blocului său turn a filmat cea mai mare parte din mediumetrajul său, „Visul lui Liviu“. De fapt, peste tot în jur, sunt cadre care compun filmele lui Porumboiu. „Uite, duba asta albastră părăsită a intrat foarte bine în cadru. În tot griul acesta, e o pată de culoare care m-a ajutat. Pe acolo îl urmăreşte Cristi (n.r. poliţistul din film, interpretat de Dragoş Bucur) pe Victor, adolescentul care fumează joint. Iar de partea cealaltă a blocurilor este restaurantul «Magnolia», unde se întâlneşte Cristi cu turnătorul lui Victor.“

De fapt, Porumboiu îşi alege toate locurile şi scenele inconştient. Ele sunt cu el, fac parte din el şi doar le scoate la suprafaţă. „Cunosc fiecare centimetru de stradă. Îi cunosc pe oamenii de aici foarte bine, am mulţi prieteni care mi se deschid. Aflu de fiecare dată poveşti. În Bucureşti nu am o viaţă socială sau… Plec dimineaţa la birou, scriu opt ore sau cât pot şi mă întorc seara acasă.“

În căutarea unui ritm

În „Poliţist, adjectiv“ sunt două cadre lungi de 11 minute fiecare, iar până la prima replică a unui personaj trec nu mai puţin de opt minute. Tehnică ce poate lesne plictisi, dacă nu e făcută cum trebuie. „Am avut emoţia aceasta, că poate e prea mult… Dar am fost mai preocupat să găsesc ritmul interior al filmului, ritmul oraşului. De fapt, asta spune foarte mult despre genul meu de cinema, deconstructivism. Mi-am zis: «ăsta e Cristi».

În filajele acelea, uneori plictisitoare, în care nu se întâmplă nimic, în rapoartele pe care le scrie în fiecare zi. Adevărul unui personaj este în gesturile mici.“  De aceea îl vedem pe Cristi mâncându-şi efectiv cina, cu felul unu şi felul doi, de aceea ne plimbăm cu el minute în şir pe străzile Vasluiului, de aceea îl vedem iritat de melodia romanţioasă a Mirabelei Dauer, „Nu te părăsesc, iubire“, pe care soţia lui o ascultă pe „repeat“, toată seara.

Pentru că poliţistul caută sensurile meseriei lui, se frământă, nu are un răspuns la întrebarea e bine să fiu poliţist şi să aplic legea asta, sau nu? Pentru că această lege trimite un puşti de liceu la închisoare pentru un joint. „Într-o lume fără sensuri, şeful lui îi dă unul. Aşa e just, aşa e legea. Noi suntem poliţişti, deci noi aplicăm legea. Şi astfel convins, nu se lasă de meserie. Într-o cheie clasică de film policier, ar fi renunţat. Dar în realitate, câţi dintre noi ar fi făcut gestul acesta?“

La filmări cu prietenii

Mihai Târziman a fost coleg de generală şi de liceu cu Corneliu Porumboiu. Au jucat fotbal împreună, au mers la petreceri împreună. Când erau copii, jucau fotbal cu o minge de artex adusă de Porumboiu. Nu se găsea artex în Vaslui. Se mai jucau aruncarea cu lanţul la groapă pe surprize sau colecţionau seriile de timbre cu căluşarii, scoase de Poşta Română.

Mihai a jucat în „Visul lui Liviu“ dar şi în „Poliţist, adjectiv“. „În «Visul...» căram nişte lăzi cu roşii până la etaj. După heirupismul ăsta mă opresc şi întreb «Şefu’, mai aveţi nevoie de noi?»“ În „Poliţist..“ a făcut ceva asemănător: „Stau pe holurile Poliţiei şi sunt singura trompetă care salută şefii cu «Să trăiţi!»“

Râde minimalizându-şi rolul, dar de fapt, Mihai îl ajută foarte mult pe Porumboiu la producţie. Scoate o anumită faţă de masă de care au nevoie pentru o scenă din pământ din iarbă verde, găseşte o casă care să arate aşa şi pe dincolo… E bun la toate şi descurcăreţ. Porumboiu este de fapt înconjurat de prieteni nu doar în timpul liber, ci mai ales la filmări.

„Băi, mai ţii minte când am filmat acasă la mine (n.r. scena din apartamentul lui Jderescu, realizatorul emisiunii TV din „A fost sau n-a fost?“) şi ai zis că masa e prea înaltă şi ­intră în cadru?“, spune adresându-i-se lui Porumboiu. „Mi-ai tăiat masa!“, se preface revoltat. Cei doi prieteni râd zgomotos şi îşi amintesc că şi pentru „Poliţist..“ au spart cămara unui prieten. „La el acasă am filmat scena cu Cristi care mănâncă în bucătărie. A trebuit s-o spargem, că era prea îngust spaţiul. Oricum el se gândea să renoveze“, şi se pun iar pe râs.