Ce înseamnă contracepţie pentru adolescentele din Ştefăneşti, Argeş

0
Publicat:
Ultima actualizare:

De ani buni, România se află în topul ţărilor în care fenomenul mamelor adolescente rămâne unul de actualitate. Rata mortalităţii infantile este de aproape trei ori mai mare în cazul copiilor acestora, comparativ cu cei ai mamelor adulte, şi nu este singurul risc. Deşi, în multe cazuri, există acces la informaţii corecte referitoare la măsurile de contracepţie, mentalităţile şi presiunile exercitate de mediu se dovedesc a fi mai puternice

Pentru foarte multe copile din România copilăria se termină prea devreme. Cu o sarcină, de cele mai multe ori neplanificată şi greu de dus atât la propriu, cât şi la figurat. Potrivit unor date din 2017 ale Institutului Naţional de Statistică (INS), în România, s-au înregistrat 18.656 de naşteri la tinere sub 19 ani, dintre care 689 de naşteri s-au înregistrat la fete cu vârste sub 15 ani.

Taţii nu sunt adolescenţi

Chiar dacă cifrele sunt într-o uşoară scădere faţă de anii precedenţi, mortalitatea infantilă în cazul copiilor născuţi de mame sub 15 ani a fost de 17,2 la mie, în 2017, în vreme ce media naţională a fost de 6,7 la mia de copii născuţi vii. Şi pe segmentul de vârstă a mamei de 15-19 ani, mortalitatea infantilă a fost mai mare, în 2017, decât media pe ţară şi anume 10,5 la mie.

Potrivit unor date parţiale ale INS pentru anul 2018, din 674 de copii proveniţi de la mame sub 15 ani, doar 179 au tatăl adolescent, cu vârste sub 20 de ani. La fel, la mamele între 15 şi 19 ani, din 17.307 copii, doar 2.120 au tatăl sub 20 de ani, pe acest segment de vârstă înregistrându-se şi taţi de peste 65 de ani.

De trei ani, Asociaţia „Salvaţi Copiii“ România derulează proiectul SENS – Siguranţă prin Educaţie pentru Nutriţie şi Sănătate – în 14 judeţe din ţară, prin care ajută gravidele şi mamele adolescente să aibă acces la servicii de sănătate, de planificare şi de asistenţă pediatrică.

De la „te dau la cămin“ până la „o fi norocul“

Oraşul Ştefăneşti, din judeţul Argeş, e la o azvârlitură de băţ de Capitală. După o oră de mers hurducat pe autostrada Bucureşti-Piteşti, ajungi în urbea care nu este una oarecare, ci chiar oraşul prim-ministrului Marii Uniri, Ion I.C. Brătianu, după cum te informează un banner agăţat chiar în faţa primăriei. E vineri la prânz şi soarele arde cu putere de parcă ar fi uitat că e miez de octombrie.

Drumul spre comunitate, la Zăvoi, se rupe brusc, la dreapta, dintr-o stradă secundară. De o parte şi de alta a străzii asfaltate stau îngrămădiţi oameni şi case. Unul dintre picii care sprijină poarta smotoceşte un pui de mâţă. Când ne vede, se ascunde în dosul unor preşuri care stau atârnate peste gard. Comunitatea pare a fi una de romi, dar, la ultimul recensământ, doar doi s-au declarat ca aparţinând acestei etnii, spune Cristina Ion, asistent social la Primăria din Ştefăneşti şi voluntară în proiectul Asociaţiei „Salvaţi Copiii“.

Povestea Biancăi – să o numim aşa – şi a iubitului ei nu este chiar ca a Julietei şi a lui Romeo, deşi pe ici pe colo, s-ar putea să existe câteva asemănări. Fata vine dintr-o familie mai pricopsită, părinţii ei au loc de muncă, iar casa în care locuieşte familia cu trei copii are şi baie, lucru mai rar în astfel de comunităţi. Bianca are 16 ani şi un băieţel de 5 luni şi jumătate. Este una dintre mamele minore înscrise în proiectul celor de la „Salvaţii Copiii“. Frumuşică tare, pare surprinsă că ne vede, deşi ştia că venim. Dialogul se încheagă greu. Îşi ţine pruncul în braţe şi, atunci când este întrebată despre cum s-a făcut de a devenit mamă la 15 ani şi un pic, îşi ascunde faţa în ceafa copilului. Subiectul nu e confortabil pentru ea. „Uite-aşa!“, vine răspunsul. De plănuit, nu plănuia. Era elevă în clasa a VIII-a. Spune că îi plăcea la şcoală, mai ales sportul şi informatica. Butona toată ziua telefonul. Aşa a dat de el. „Pe Facebook“, mărturiseşte fata. L-a plăcut, l-a iubit. Poate încă nu i-a trecut. Era dintr-o comunitate apropiată, tot din Ştefăneşti. „N-am fugit cu el. Le-am spus părinţilor şi ei au zis să stăm aici.“ Mai întâi mama însă a luat foc: „Mai bine te dau la cămin decât să te văd măritată“. Tatăl, în schimb, a fost mai înţelegător: „Lasă, că poate o fi norocul“. „L-am lăsat s-o ia, dar cu condiţia să stea aici, la noi, cu ea“, e fermă mama fetei.

Imagine indisponibilă

Norocul însă a ţinut puţin. Relaţia cu părinţii fetei s-a stricat. „Ginerele“ nu voia să muncească şi se sfădea mereu cu „socrii“. „Era vagabond, aia era“, conchide mama. „I-am zis să se angajeze, să câştige bani şi să-şi facă aici casă, lângă noi. Dar,nu! Toţii banii îi băga la păcănele. Şi el şi familia lui.“

„După ce a născut, ajungea mai rar la şcoală“

Înainte de sarcină, Bianca nu ştia ce e aceea educaţie pentru contracepţie. Mama îi spusese doar să nu umble cu băieţii, iar la şcoală nu discuta nimeni despre asta. După ce a rămas însărcinată, fata se ducea mai rar la şcoală. „Îi era ruşine“, explică mama. Dacă a mers la medic pe parcursul sarcinii? Nici vorbă! Nu a făcut nicio ecografie şi nici nu ştia că există vreun risc pentru ea sau pentru copil. A ajuns la spital abia atunci când a născut. Prin cezariană. Nu a alăptat pentru că nu a avut lapte. Iar bebeluşului îi dă acum lapte de vacă, pentru că „varsă de la laptele praf“.

La insistenţele mamei, dar şi la dorinţa ei, Bianca s-a întors la şcoală după ce a născut. „Trebuia să fie acum în clasa a X-a, dar a început clasa a IX-a abia în septembrie. Am zis să se întoarcă la şcoală să aibă şi ea un serviciu, să nu fie ca mine, la mătură. Eu am patru clase, bărbatul meu n-are niciuna. Abia acum face, la frecvenţă redusă. Copilul o să-l cresc eu, e pe numele meu. Rămâne al meu. Ea să-şi vadă de treabă. Să comande ea cum să-şi facă viaţa, nu să-i comande alţii“, rezumă mama fetei. Pentru că era gravidă şi a urmat totuşi cursurile, Bianca primeşte o indemnizaţie de susţinere de 1.200 de lei pe lună, până când puştiul ei va împlini 2 ani, suplimentar faţă de alocaţia de stat pentru ea şi pentru cel mic.

„Ce-ţi doreşti pentru copilul tău?“ Mă priveşte ca şi cum nu ar înţelege întrebarea. A acceptat deja că bebeluşul ei va creşte ca un frate. „Dar pentru tine?“ „Să am banii mei, casa mea, maşină!“ „Îţi mai doreşti copii?“ „Nu. Acum vreau să-mi termin şcoala, că eu am de gând să fac şi facultatea. Şi abia apoi.“ Dacă face ceva pentru a se feri de o nouă sarcină? „Nu foloseşte nicio metodă de contracepţie pentru că nu mai are iubit. Acum e acasă, cu părinţii“, explică asistentul social Cristina Ion.

Imagine indisponibilă

Informaţia nu are putere

Diana Lupu este asistentă medicală în Ştefăneşti şi una dintre cele care merg în comunitate pentru a face educaţie sanitară mai ales mamelor adolescente, care nu sunt puţine. „Informaţiile despre contracepţie ajung la aceste fete, să ştiţi. Le spunem, le împărţim pliante. Avem şi cabinet de planificare familială unde consultaţiile medicale sunt gratuite, la fel şi contraceptivele, prezervativele sau steriletele. Dar, ceea ce spunem noi are mai puţină importanţă decât ce îşi spun fetele între ele sau ce le impune mediul“, constată asistenta medicală. „Până la urmă, decizia de a apela la contracepţie este una personală şi fiecare o ia când vrea“, conchide Diana Lupu.

Anul trecut, în proiectul celor de la „Salvaţii Copiii“ au intrat puţin peste 23 de mame adolescente din Ştefăneşti, dar nu e suficient pentru a gestiona corect fenomenul. Nu sunt fonduri. „Eram în situaţia de a face zece pachete în fiecare lună. Hăinuţe, produse de igienă şi mâncare pentru bebeluşi, zahăr, ulei, mălai, conserve. Lapte praf nu, pentru că susţinem alăptarea. Dar, pentru că nu erau nişte pachete consistente, am zis că să facem mai puţine şi să le dăm prin rotaţie, câte cinci-şase“, explică Cristina Ion. Plus că fetele din proiect sunt înscrise la medicul de familie, iar copiii, vaccinaţi.

La 16 ani are doi copii, un „soţ“ cu două clase şi o „soacră“

În spatele primului rând de case, se îngrămădeasc altele, la care ajungi părăsind limba de asfalt şi afundându-te în noroaie amestecate cu munţi de gunoi. Într-una dintre curţi, trăieşte o altă mamă adolescentă, Luiza, să spunem, împreună cu familia ei: „soţul“ şi cei doi copii, un băieţel de nici 2 ani şi o fetiţă de câteva luni. Luiza are 16 ani şi pe chip i se citeşte oboseala. Stă în picioare în pragul casei – o cameră din bolţari pusă direct pe pământ şi acoperită cu te miri ce. În jur, o umbreluţă de soare, o masă acoperită cu muşama, sticle cu apă, un cărucior, o sanie peste care zace un pled şi multe, multe alte acareturi. Şi-a gătit fetiţa pentru această întâlnire: rochiţă de voal roz şi căciuliţă albă de dantelă. Din când în când, îi aşază ţinuta. Dialogul se încheagă şi de astă dată greu. Fata nu pare obişnuită să comunice, poate nici nu vrea. Mai ales că în peisaj, apar şi „soţul“, şi o bătrână din familie care pare a-i fi „soacră“. „Cum de ai mai făcut un copil la mică distanţă după primul?“ Tace. „A venit barza repede“, râde „soţul“, dincolo de ulucile gardului. „Eşti elevă la liceu?“ „Da.“ „Şi când mergi la şcoală cine are grijă de copii?“ „Soţul, soacra...“ „Ce-ţi doreşti pentru copiii tăi?“ „Să fie fericiţi“. „De contracepţie ai auzit?“ „Ce? Nu.“ „Adică să faci copii atunci când vrei, nu aşa, pe bandă rulantă.“ „A, da. Mi-a zis să mă duc la cabinet după ce termin cu asta mică. Şi mi-a dat o hârtie.“ Sora Luizei, care îşi face şi ea apariţia în zonă, a fost şi ea mamă adolescentă. Are 18 ani şi doi copii. „Eu mi-am legat trompele“, mărturiseşte tânăra.

Imagine indisponibilă

Reţete de supravieţuire

„Ce puneţi atâtea întrebări? Că de ce aia, că de ce ailaltă! Dar copiii ăştia ce mănâncă?“, sare cu gura „soacra“.  Mă fac că nu înţeleg. „Mai bine i-aţi da un loc de muncă lu băiatu’ ăsta!“, zice arătând către „soţul“ care atârnă de poartă. Îi răspund că nu am niciun loc de muncă la mine şi că obişnuiesc să-mi caut singură de lucru atunci când sunt şomeră. „Păi şi el şi-a căutat, dar nu-l angajează nimeni.“ „Câte clase ai?“ „Două“, răspunde capul familiei după un moment de ezitare. „De ce doar două?“ „Păi, asta a fost o greşeală a părinţilor“, lămureşte el. „Poţi să-ţi reiei studiile“, îl sfătuiesc. „Ce să fac? Păi şi de ăştia cine are grijă?“, zice arătând către puştiul blond şi fetiţa îmbrăcată în roz. „Uite, acum trebuie să mă urc pe bicicletă şi să mă duc să fac rost de trei kilograme de fier ca să am bani de lapte“, dezvăluie el una dintre reţetele de supravieţuire.

A mai lucrat cu ziua pe colo şi pe dincolo, dar ar vrea un loc de muncă stabil. Până una-alta, se descurcă din indemnizaţia de elevă a soţiei şi din alocaţiile copiilor. Şi ce mai pică. „E greu“, zice „soacra“. „Avem televizor, avem internet, pe astea cu ce le plătim?“ Mama adolescentă pare resemnată. Discuţia s-a încheiat.

Ies pe poartă şi fac drumul îndărăt pe maidanul plin de gunoaie. Trei copii, doi băieţei şi o fetiţă, nu mai mari de 5 ani, plesnesc cu joardele apa de ploaie adunată într-un cauciuc de maşină. Dintr-o dată, unul dintre băieţei sare şi-l muşcă de ureche pe celălalt. Victima urlă, împietrită de durere. Fetiţa se simte datoare să-l ia în braţe pe păgubit. Asfaltul se umple de cărucioare, strada se animă şi mai tare, iar undeva porneşte o muzică. Urc în microbuzul care mă va duce înapoi la viaţa pe care o ştiu. Cale de câteva zeci de kilometri. Respir adânc.

Sănătate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite