O badantă română a descoperit că suferă de sindromul „Italia" și a vrut să se sinucidă. Ce presupune această boală
0Fenomenul emigrării din România nu este unul doar de natură socială, ci constituie și un punct de referință pentru o nouă patologie care s-a dezvoltat în rândurile persoanelor nevoite să-și petreacă ani buni departe de țară.
Este „Sindromul Italia” descris pentru prima dată în 2005 de doi psihiatri din Ucraina, Andriy Kiselyov și Anatoliy Faifrych și reprezintă o nouă formă de depresie, întâlnită la persoanele care lucrează temporar în străinătate.
Irina se află în țară de ceva timp. S-a întors forțată de băiatul său după ce acesta a constatat că mama sa are nevoie de ajutor. A mers la medici, a făcut analize și a ajuns la psiholog care, după ce a ascultat-o cu atenție, a decis diagnosticul Irinei: suferă de „sindromul Italia.”
Plecată de circa 10 ani din România, Irina, 63 de ani, a lucrat în Italia în mai multe zone, ca îngrijitoare pentru persoane vârstnice. Nu i-a fost ușor, lăsase în urmă un post în învățământ, fusese profesoară de limbi străine, dar în România locuia într-un oraș mare, din vestul țării, unde cheltuielile erau mult prea mari pentru veniturile ei.
„Am ajuns mai întâi în sudul Italiei unde am îngrijit o pereche de bătrâni, apoi m-am mutat la Bologna, mai în nord. Aveam un loc de muncă destul de bun, îngrijeam o bătrână care avea 99 de ani, copiii ei erau oameni avuți, distinși, care au căpătat repede încredere în mine”, povestește românca, potrivit roitalianul.ro.
Atât de mare încredere aveau angajatorii Irinei în ea, încât nu o lăsau liberă un moment, o voiau zi și noapte, fără încetare, alături de mama lor.
„Parcă eram la închisoare”
„Am lucrat un an și două luni fără nici o zi liberă, am lucrat continuu, duminici, sărbători, nu m-am dezlipit o clipă de bătrâna pe care o îngrijeam. Doar cele două ore zilnice le aveam libere, dar seara, târziu, când reușeau să vină copiii să stea cu mama lor, dar unde era să mai ies la ora aia?”, spune ea.
Un an și două zile au părut o eternitate, un timp petrecut departe de copiii ei, alături de o bătrână bolnavă, de care Irina era răspunzătoare.
„O închisoare, asta era! Nu aveam libertate, nu aveam timp pentru mine, mă simțeam singură, izolată de lume, încercam să îmi înnăbuș tristețea și singurătatea, iar în capul meu se formase o presiune psihologică puternică”, mărturisește românca.
„Într-o zi, toată această presiune a răbufnit într-un singur gând, trebuie să mă sinucid, mi-am zis. Nu mai suportam situația, mi se părea fără ieșire, începusem să am atacuri de panică, să mă trezesc noaptea speriată, să îmi fie frică de tot și de mine însămi! Nu mai suportam pe nimeni, plângeam fără motiv și voiam să nu mai fiu!”, explică Irina în amănunt simptomele pe care le are o persoană în situația diagnosticării cu „sindromul Italia”.
„Nu sunt nebună, doar că nu mai pot. Mă simt singură, chiar dacă am copii și nepoți. Ca o pasăre în colivie care se zbate și nu reușește să se elibereze, în capul meu s-au format niște ziduri peste care nu pot trece și pe care nu le pot dărâma. Sper ca medicii psihologi să mă ajute să depășesc această stare, am avut norocul să găsesc la Timișoara specialiști tineri deosebiți de drăguți, atenți și meticuloși”, spune Irina.
Sistemul social Italian s-ar prăbuși fără bandante
Mărturia ei este un semnal de alarmă pentru multe alte femei aflate în aceeași situație.
„Nu îți dai seama cum ajungi să te îmbolnăvești, nici măcar nu realizezi că, de fapt, ești bolnavă și ai nevoie de ajutor. Se acumulează încet încet stresul, grijile, fricile, până când ajungi la disperare. Sunt multe femei în situația mea, unele tinere, altele cu foarte mulți ani petrecuți departe de casă și de cei dragi și nu recunosc că sunt bolnave. Suferă în tăcere, rabdă și merg mai departe. A mai trecut o zi, își spun. Da, a mai trecut. Dar cu prețul sănătății tale!”, susține Irina.
„Frica e ca un șarpe care se strecoară fără să îți dai seama, care te atinge încetișor. E frica să vorbești, frica de a rămâne fără lucru, frica de ce o să faci mâine. Sunt atacurile de panică, când te trezești brusc în mijlocul nopții și nu mai poți respira, pentru că acolo, undeva, cineva depinde de tine. Iar tu trebuie să suporți și să mergi înainte, chiar dacă simți că nu mai poți, dar nu, nu trebuie, acasă te așteaptă cineva care are nevoie de tine mai mult decât de banii pe care tu îi trimiți!”, conștientizează acum românca.
Fără femei ca Irina, sistemul social italian s-ar prăbuși. O familie din Italia cheltuie în medie în jur de câteva sute de euro pe lună pentru plata unei îngrijitoare, iar contribuția statului este minimă.
În lipsa unui sprijin financiar, familiile vor încerca să reducă pe cât posibil costurile. Asta duce la abuzuri față de îngrijitoarele imigrante și, în consecință, la depresie și alte probleme psihice în rândul acestora.
Sindromul Italia nu este doar despre psihicul îngrijitoarelor, ci mai ales despre condițiile lor de muncă și despre starea de sănătate a unor sisteme economice și sociale în care aceste femei sunt prinse.
Se încarcă comentariile...
