FOTO Povestea puştiului deţinut politic din Fortul 13, Jilava

0
0

Mircea Niculae avea 17 ani când a fost încarcerat la închisoarea Jilava pentru împrăştierea de manifeste împotriva regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej.  Patru ani şi trei luni. Atât a ispăşit în închisorile comuniste, la Jilava şi la Canal. În 1953 a restaurat cazinoul Constanţa, împreună cu alţi 100 de deţinuţi politici.

FOTOGALERIE din Jilava

Emanoil Mihăiescu a primit despăgubiri de 600.000 de euro pentru atrocităţile suferite în puşcăriile comuniste

Unul din locotenenţii lui Miron Cosma poartă nostalgia celulei unde a stat închis trei ani

Mărturisirile unui fost deţinut politic: „Mă băteau cu furtunul de cauciuc până leşinam”

Exclusiv/ Drama unui fost deţinut politic: "A fost ca la Auschwitz, doar că nu ne-au gazat"

„Cetăţeni români, luptaţi contra pramatiilor comuniste pentru un trai mai bun!"Asta au scris pe manifeste nişte puşti de 17 ani din cartierul Colentina, în plin regim comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. Era anul 1950, Securitatea fusese înfiinţată de doi ani, iar Miliţia militară, a doua instituţie a terorii şi represiunii, începuse să activeze cu un an în urmă. A fost vorba de inconştienţa vârstei, spune Mircea Niculae acum, la 78 de ani, de la distanţa considerabilă de puştiul de 17 ani care arunca manifestele în grădinile vecinilor din Colentina.

El era capul găştii, cel care a luat mica tiparniţă în buzunar şi pe holurile Uniunii Tineretului Muncitor (ce avea să devină Uniunea Tineretului Comunist) a tipărit manifestele. Pe atunci făcea practică la Monitorul Oficial - absolvise şcoala specială de arte grafice -, ca să ajungă tehnician tipograf. Nu s-au gândit atunci că gestul acesta avea să le schimbe viaţa într-un chip dramatic, nu au ştiut sau nu au intuit ce o să urmeze. Era inconştienţa vârstei, care le-a permis libertatea de a face asta într-un stat totalitar, aşa cum era România - Republica Populară Română - la acea vreme, dar mai era ceva. E vorba despre conştiinţa nedreptăţii, pe care puştii o aveau şi o simţeau, ei şi familiile lor.

„Vedeam care e situaţia, că merge prost cu partidul ăsta comunist", este formula concentrată a ceea ce gândeau ei atunci, rostită de Mircea Niculae 60 de ani mai târziu, în apartamentul lui de la parter, din cartierul Berceni. Nu a durat mult şi au fost toţi ridicaţi de Securitate. Unul dintre băieţi a vorbit şi a spus şi altora că ei sunt autorii îndemnurilor curajoase şi au fost, bineînţeles, turnaţi, căci informatorii Securităţii îşi intraseră de mult în pâine. Era 29 aprilie 1950, prima zi din calvarul ce avea să dureze pentru Mircea Niculae opt ani şi trei luni. În ziua aceea, şapte jandarmi au intrat forţat la el în curte - şi la toţi ceilalţi băieţi - şi l-au înşfăcat, aruncându-l într-o dubă cu direcţia Rahova.

Terci din arpacaş şi bătaie

Au fost bătuţi şi anchetaţi o lună, privaţi de mâncare şi apă, terorizaţi. „Stăteam singur în celulă şi băgau uneori câte un turnător. «Spuneţi, mă, tot, că ăştia or să vă omoare în bătaie», ne zicea. Oricum, nu conta ce spuneam sau nu spuneam noi, venea pur şi simplu anchetatorul, scria ce voia el şi apoi ne punea să semnăm".

Au fost apoi trimişi la închisoarea Jilava. De la ora 5.00 dimineaţa şi până la ora 22.00, deţinuţilor le era interzis să se rezeme de prici - un fel de pat din scânduri de lemn -, erau nevoiţi să stea în picioare, fără să se sprijine, primeau un polonic de 250 de grame de terci - zeamă de arpacaş sau de cartofi, dimineaţa şi seara, şi 125 de grame pe pâine pe zi, care se împărţea la opt persoane.

„Împărţeam între noi bucata asta de pâine şi ca să putem tăia ascuţisem mânerul lingurii de ciment. Când ne scotea la numărătoare afară intram şi ieşeam în ciomege. În cameră trebuia să stai în pielea goală, pentru că era extrem de cald şi aveam un singur geam, vopsit cu var, ca să nu se vadă afară." Erau aproximativ 180 de oameni într-o celulă, unii dormeau pe aceste priciuri, alţii direct pe jos, pe ciment, adică la „şerpărie", cum se chema. Erau atât de mulţi oameni într-un spaţiu atât de îngust, încât mulţi mureau sufocaţi, din lipsa oxigenului. Când dormeau noaptea, îngrămădiţi, dacă unul se întorcea de pe o parte pe alta, tot şirul de 45-50 de oameni trebuia să facă la fel. Erau închişi la Fortul 13 al închisorii Jilava, unul dintre cele mai de temut spaţii de încarcerare ale regimului.

image

După opt luni de detenţie în Fort, Mircea Niculae ajunsese la 37 de kilograme

În celulă cu Camil Petrescu

Scriitori, poeţi, traducători, istorici, ingineri, arhitecţi, profesori, medici, generali de armată, foşti miniştri - toţi ajungeau aici, hăituiţi de sistem. În celula şapte, Mircea Niculae a suferit împreună cu scriitorul Camil Petrescu, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa sau criticul şi istoricul literar George Ivaşcu. „Noi am făcut acolo o facultate. Erau între noi profesori universitari, doctori... şi aveam un fel de seri culturale, căci fiecare dintre ei preda, povestea câte ceva. Acolo am auzit prima dată despre «Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război», chiar de la cel care a scris-o, scriitorul Camil Petrescu. Apoi, de multe ori, părintele Calciu ţinea slujbe. Aşa ne trecea timpul."

Au trecut opt luni, la sfârşitul cărora Mircea Niculae ajunsese la 37 de kilograme. În ianuarie 1951, când făcuse 18 ani, a apărut în faţa tribunalul Militar Bucureşti, care i-a dat doi ani de închisoare. Acesta fusese deci tranzitul lui la Jilava: comuniştii aşteptaseră să facă majoratul, ca să-l poată condamna. Atunci au aflat şi familiile lor unde fuseseră copiii lor în tot acest timp: după praful lăsat în urmă de dubele Securităţii, parcă intraseră în pământ.

Muncă silnică la Poarta Albă

Este trimis la Poarta Albă, teribilul lagăr al Canalului - un regim penitenciar asemănător Gulagului sovietic, pe care însuşi Stalin i-l sugerase lui Gheorghiu-Dej, cu prilejul unei vizite de lucru a acestuia din urmă la Kremlin. Scopul Canalului ar fi fost să lege Marea Neagră, prin Dunăre, cu Canalul Oder-Rin, pentru transportul minereului de fier şi, în acelaşi timp, să permită trimiterea unor nave sovietice, în cazul unui conflict cu Iugoslavia.

Poarta Albă era colonia cea mai mare a Canalului, acolo aflându-se constant 12.000 de deţinuţi, majoritatea intelectuali reţinuţi fără proces, ceea ce comuniştii numeau „elemente reacţionare".

Aici, Mircea Niculae descărca pământ, sub comanda acerbă a deţinuţilor de drept comun, de cele mai multe ori criminali, pe care comuniştii îi învestiseră cu autoritate asupra intelectualilor. „Nu îţi permiteai nici să te opreşti să-ţi tragi sufletul, brigadierul era o fiară. Fuseseră destui ucişi cu patul lopeţii pentru că obosiseră.

image

Pentru recondiţionarea cazinoului din Constanţa, deţinuţii au muncit câte 14 ore pe zi

Fortul 13, centrul ororii

Conceput iniţial ca parte a unui sistem de fortificaţii militare în jurul Bucureştiului, Fortul 13 Jilava a fost emblemă a lumii concentraţionare în perioada cuprinsă între 1907 şi 1989, simbol al represiunii intelectualităţii din România în regimul comunist. A fost unul dintre cele mai aglomerate locuri de detenţie din sistemul penitenciar comunist, din perioada 1949-1964: unui deţinut îi revenea, în medie, un spaţiu de 30 de centimetri pătraţi. Aici erau încarceraţi toţi deţinuţii politici arestaţi de către sistemul comunist şi, de obicei, aici aşteptau procesul sau transferul spre alte închisori şi lagăre de muncă, de la Gherla sau Aiud. Aici au fost sechestrate şi executate personalităţi marcante ale vieţii politice şi culturale româneşti, fără să se cunoască cu exact numărul lor.

30 de centimetri pătraţi de spaţiu îi reveneau unui deţinut încarcerat la Jilava

Ştampila de deţinut politic nu se şterge

„După patru luni de muncă silnică la Canal, puştiului de 18 ani îi surâde un fel de şansă: este cooptat de către cunoscutul arhitect Constantin Joja, deţinut politic şi el, în echipa de 100 de deţinuţi care primiseră ca sarcină restaurarea cazinoului din Constanţa. Bombardat de ruşi în 1943, cazinoul era o ruină sub cerul liber, la malul mării. Este ocazia pentru Niculae să înveţe o meserie, aceea de instalator încălziri centrale.

Munceau din greu - 14 ore pe zi - şi erau şi aici supravegheaţi cu străşnicie, în spaţiu îngrădit, dar parcă stropii săraţi ai mării învolburate, care ajungeau la ei în pat în nopţile cu furtună - tavanul lipsea - îi amăgeau că sunt liberi. Oricum, nu exista comparaţie cu Jilava sau Canalul: aici puteau fi vizitaţi de familie, aveau alt spaţiu de mişcare, şi chiar un pat în care dormeau. Cei 100 de deţinuţi au refăcut stocatură cu stocatură şi profil cu profil ceea ce fusese odată cazinoul.

Patru ani de domiciliu obligatoriu

Pe 25 martie 1953 este eliberat, dar este anunţat că trebuie să se supună domiciliului obligatoriu - nu avea voie să părăsească Bucureştiul şi să se angajeze la vreo instituţie de stat timp de patru ani. Mircea Niculae devenise liber, dar numele de deţinut politic a continuat să îl hăituiască: nu a putut fi încadrat în funcţie de conducere, deşi şcoala de electrician avizat pe care o absolvise îi permitea. A lucrat astfel ca şef de şantier, şef energetic şi adjunct centru export - la IAS Mogoşoaia -, cu titulatura pe cartea de muncă de electrician.

Mircea Niculae este acum, la 78 de ani, printre ultimii supravieţuitori ai acelei perioade de represiune. Este un bătrân care respiră greoi - o insuficienţă respiratorie cauzată de TBC-ul căpătat în anii de închisoare - şi locuieşte într-un apartament, la parter, în cartierul Berceni, cu soţia sa. Singurul copil, un băiat, i-a murit cu ani în urmă şi singura rudă pe care o mai are la acest moment este nepoata, fata băiatului lui, plecată în America. Şi mai are amintirile. Numele comunistului care i-a întocmit dosarul pe când avea doar 17 ani l-a găsit într-o carte, scrisă de Doina Jela, „Lexiconul Negru". Îl chema Obilişteanu Gheorghe.

Evenimente


Ultimele știri
Cele mai citite