Dinu Patriciu a murit. Mărirea şi decăderea unui imperiu: cum a făcut Patriciu bani, ce avere a avut de fapt şi cum a risipit cea mai mare parte din ea

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Departe de a rămâne un om sărac, Dinu Patriciu a pierdut cea mai mare parte din averea estimată, cândva, la 2,5 miliarde de euro FOTO Adevărul
Departe de a rămâne un om sărac, Dinu Patriciu a pierdut cea mai mare parte din averea estimată, cândva, la 2,5 miliarde de euro FOTO Adevărul

Dinu Patriciu a murit marţi, la Londra, la 64 de ani. Cel care, până nu demult, a fost cel mai bogat român suferea de probleme grave de sănătate de câţiva ani. „Adevărul” vă prezintă radiografia tuturor afacerilor mogulului, pornind cu primul său megabusiness - Rompetrol, dar şi parcursul său în presa românească şi falimentarea invariabilă a tuturor proiectelor în care a pompat bani Dinu Patriciu.

„Adevărul” republică integral un articol de analiză publicat în 2012, când Dinu Patriciu a fost achitat de Tribunalul Bucureşti în afacerea Rompetrol. 

***

„Cum adică achitat? Eu nu achit nimic!“, a spus Patriciu atunci când Tribunalul Bucureşti a dat sentinţa în cazul Rompetrol. Este, bineînţeles, o glumă, însă una care reuşeşte să sintetizeze poveştile despre problemele financiare ale omului care a avut cândva o avere estimată la 2,5 miliarde de euro. Cum se pierd atâţia bani în doar câţiva ani?

Să faci 110 dolari din 100, asta înseamnă că ai muncit. Să faci 110 milioane de dolari din 100 de milioane, asta este inevitabil, spune un mogul sud-american într-un film cu Ava Gardner şi Humphrey Bogart („The Barefoot Contessa“/ „Contesa desculţă“, 1954). Povestea lui Dinu Patriciu pare însă că se încăpăţânează să fie excepţia care întăreşte regula.  

Departe de a fi rămas un om sărac, omul de afaceri a pierdut o bună parte a averii în ultima perioadă. În 2008, averea lui Patriciu era estimată de „Forbes“ la 2,5 miliarde de dolari, care îl plasa pe primul loc în topul celor mai bogaţi români şi pe locul 462 între miliardarii în dolari ai lumii. 

Patru ani mai târziu, Patriciu a coborât pe locul 854 între bogaţii din întreaga lume şi mai ocupă prima poziţie doar în topul realizat de „Forbes România“, care îi estimează averea la 1,5 miliarde de dolari. Cealaltă publicaţie care realizează un astfel de clasament în România, „Capital“, l-a poziţionat pe locul al cincilea, cu o avere de 1,1 miliarde de euro.  

Pe 5 septembrie 2012, la ora 03.00, s-ar fi încheiat, după 20 de ore de negocieri, cea mai recentă afacere a lui Patriciu. Acesta i-ar fi vândut omului de afaceri Cristian Burci trustul Adevărul Holding. Tranzacţia prin care se va vinde 100% din trust se va finaliza în 10 zile, a declarat pentru paginademedia.ro Burci, care nu a vrut să dezvăluie valoarea acesteia. 

El nu a infirmat varianta unei preluări gratuite, în care Patriciu să nu primească niciun ban, iar noul patron să-şi asume doar plata datoriilor trustului, care se ridicau, în martie 2012, la peste 30 de milioane de euro. 

Deşi în urmă cu doar câteva ore şi-ar fi încheiat socotelile cu industria media românească, Patriciu se pare că nu a participat – cel puţin fizic – la discuţii. Surse din anturajul său susţin că acesta ar fi plecat din ţară imediat după pronunţarea sentinţei în dosarul „Rompetrol“, iar acum s-ar afla în Franţa. 

Cum a devenit Patriciu unul dintre mogulii media

Patriciu a făcut cunoştinţă  cu presa în iulie 2006, atunci când a cumpărat de la Ana Maria Tinu, fiica lui Dumitru Tinu, pachetul majoritar de acţiuni al societăţii Adevărul. Valoarea tranzacţiei realizată prin Rompetrol Holding nu a fost dezvăluită niciodată. Folosind sintagme precum „fabrică de conţinut“ şi vorbind despre potenţialul de creştere a online-ului în România, Patriciu a vrut să construiască cel mai puternic trust de presă din România în jurul cotidianului „Adevărul“. Cu mulţi bani – prea mulţi, spun unii dintre foştii săi directori – a prins viaţă Adevărul Holding, care, pe lângă publicaţiile din România, includea, la un moment dat, un cotidian tabloid în Ucraina şi revistele-satelit ale acestuia (TV, sănătate, femei, gătit) şi o divizie TV, un post de radio, patru tipografii, propria agenţie de publicitate, un magazin online şi un serviciu de mică publicitate. 

Trustul mai include în prezent titlurile „Adevărul“, „Adevărul Moldova“, „Click“, „Historia“, „Foreign Policy“, „Forbes“, „OK“, „Tango“, „Click TV“, „Click Sănătate“, „Click Poftă Bună“, „Ştiinţă şi tehnică“, „Dilema veche“ şi „Dilemateca“. 

În februarie 2011, Patriciu a vândut cotidianul „Blick“ şi celelalte publicaţii din Ucraina. Proiectul „Adevărul de Seară“ a fost transformat în săptămânalul local „ADS“, la care conducerea Adevărul Holding a renunţat în octombrie 2011. 

Patriciu ar fi investit 30 de milioane de euro pentru înfiinţarea şi echiparea diviziei TV. Conducerea trustului a anunţat, în februarie 2012, că renunţă la acest proiect. Ulterior, în primavară, s-a încheiat un acord cu Arpad Paszkany, patronul trustului de presă Transilvania Media Group, care va folosi infrastructura diviziei. 

Expansiunea a cotinuat, deşi problemele de lichiditate începuseră deja şi apăreau tot mai multe poveşti despre datorii. În august 2011, trustul a preluat postul de radio City FM, rebranduit în Click FM.

Însă din septembrie 2006 şi până în martie 2012, omul de afaceri ar fi investit 200 de milioane de dolari pentru ridicarea grupului de presă. Potrivit datelor disponibile la Registrul Comerţului, trustul şi companiile conexe au datorii care depăşesc 30 de milioane de euro.  

Primul megabusiness al lui Patriciu

Numele lui Dinu Patriciu se leagă inevitabil de cel al Rompetrol, cea mai importantă afacere a sa, de unde a venit şi cea mai mare parte a averii şi care l-a transformat în inculpat într-un proces cu statul român, în care a fost acuzat de şapte infracţiuni: delapidare, spălare de bani, asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, manipularea pieţei de capital, dezvăluire de informaţii privilegiate, dar şi de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat. 

Pe 28 august, magistraţii l-au achitat. Dosarul „Rompetrol“ a ajuns pe masa judecătorilor în anul 2006. Procesul a avut aproape 60 de termene, însă judecarea pe fond, respectiv audierea inculpaţilor şi a martorilor, a început abia în 2011, până atunci fiind acordate zeci de amânări. 

„Nu am fost niciodată vinovat. Nu am fost niciodată vinovaţi, nu am fost niciodată în situaţia de a face ceva ilegal“, a comentat Patriciu sentinţa Tribunalului Bucureşti. Procurorii au anunţat deja că vor ataca decizia la Curtea de Apel.  

Povestea Rompetrol începe la 1 noiembrie 2000, când Fondul Proprietăţii de Stat (FPS) şi Rompetrol Group BV Rotterdam, controlat de Patriciu, semnau contractul de privatizare al combinatului petrochimic Petromidia Năvodari. O afacere care la vremea respectivă părea foarte avantajoasă pentru statul român.

FPS vindea rafinăria pentru 50,5 milioane dolari, iar Rompetrol se angaja sa preia datoriile către stat ale combinatului petrochimic, în valoare de 340 de milioane de dolari, şi să investească alte 225 de milioane de dolari în modernizarea rafinăriei.

În această perioadă, 1999-2000, Patriciu şi-ar fi însuşit 85 de milioane de dolari, bani cuveniţi bugetului de stat. Omul de afaceri ar fi încercat să piardă urma banilor prin încheierea unor contracte între firme din cadrul grupului Rompetrol, pe care îl administra la vremea respectivă.

Rompetrol a plătit preţul acţiunilor, însă în privinţa datoriilor, în urma negocierilor cu guvernele Mugur Isărescu şi Adrian Năstase, s-a ajuns la un compromis. Conform Ordonanţei de Urgenţă 118/2003, autorităţile erau de acord cu amânarea plăţii datoriilor timp de şapte ani, pe principiul sprijinirii investitorului strategic.

Compromisul era reprezentat de lansarea unor obligaţiuni în contul unei datorii totale de 603 milioane de dolari, purtătoare de dobândă, ce ar fi urmat să fie achitate în septembrie 2010. Interesant este faptul că ordonanţa lasă la latitudinea Rompetrol dreptul de a alege dacă plăteşte datoria sau o converteşte în acţiuni ale statului.

Cum a ajuns statul din nou acţionar la Petromidia

La data scadenţei, kazahii de la KazMunaiGaz, care între timp au cumpărat grupul Rompetrol de la Dinu Patriciu, au răscumpărat exact atâtea acţiuni cât le trebuia pentru a păstra participaţia majoritară. 

Statul român a primit astfel un pachet de 44,69% din Rompetrol Rafinare, dar a contestat această decizie şi a iniţiat mai mult de 20 de procese împotriva Rompetrol, susţinând că, din moment ce Rompetrol a ales să plătească o parte din sumă, toate obligaţiunile trebuie răscumpărate. Nici în acest moment statul nu recunoaşte că este proprietarul acestor acţiuni la Rompetrol, iar litigiile continuă. 

În mai 2005, Patriciu a fost reţinut de autorităţi după mai bine de 13 ore de audieri. Instanţa l-a eliberat la doar câteva ore, considerând că poate fi anchetat în libertate. Ulterior, Consiliul Superior al Magistraturii a confirmat faptul că în cazul reţinerii lui Patriciu nu au fost respectate procedurile.

În ziua în care a fost reţinut, premierul de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, l-a sunat pe Ilie Botoş, procurorul general al României în exerciţiu, şi l-a întrebat are sunt acuzaţiile care îi sunt aduse lui Patriciu. Acest lucru a fost confirmat la vremea respectivă şi de biroul de presă al Parchetului General. 

Câteva zile mai târziu, premierul Tăriceanu şi ministrul justiţiei, de atunci Monica Macovei, au discutat cu şeful Rompetrol, Dinu Patriciu, la Palatul Victoria. Macovei a susţinut atunci că a fost chemată de premier la Guvern fără să i se spună că în biroul acestuia este şi omul de afaceri.

Cât de bogat a fost Patriciu

În 2007, omul de afaceri a anunţat că a vândut 75% din acţiunile grupului Rompetrol kazahilor de la KazMunaiGaz, însă a refuzat să precizeze care a fost valoarea tranzacţiei.

A spus, însă, că grupul Rompetrol a fost evaluat la 3,6 miliarde de dolari. Conform calculelor presei, tranzacţia ar fi avut astfel o valoare de 2,7 miliarde de dolari, iar suma încasată de Patriciu pentru pachetul de 80% din acţiunile la Rompetrol pe care le deţinea la acea dată (20% încă aparţineau atunci partenerului său american, Phil Stephenson) ar fi fost de 2,16 miliarde de dolari.

Alte cifre în rapoartele kazahilor

Însă, în raportul pentru anul 2007 al KazMunaiGaz (KMG), oficialii companiei din Kazahstan au dezvăluit că au plătit, de fapt, 1,6 miliatde de dolari pentru pachetul de 75%. Informaţia a fost confirmată şi de directorul de politici informationale al KMG, Ilia Pustogacev. Patriciu a refuzat să comenteze aceste informaţii.

Astfel că, pentru acţiunile pe care le deţinea, Patriciu a încasat de fapt 1,28 miliarde de dolari din această tranzacţie, cu aproape un miliard de dolari mai puţin decât suma vehiculată în 2007.

Doi ani mai târziu, în 2009, Patriciu a vândut tot kazahilor restul de 25% din Rompetrol (acţiuni pe care le deţinea doar el, după ce a cumpărat şi partea lui Stephenson). Potrivit rapoartelor KazMunaiGaz, pentru aceste ultime acţiuni kazahii au plătit doar 108 milioane de dolari, pentru că prima tranzacţie includea şi prevederi legate de pachetul de 25%, inclusiv dreptul de preemţiune. 

Prin urmare, dacă datele din rapoartele kazahilor sunt reale, Patriciu a încasat din vânzarea Rompetrol 1,38 de miliarde de dolari. Aşa că, după propriile sale cuvinte, criza l-a prins cu cash. Mult cash. 

Ce a făcut Patriciu cu banii?

Potrivit propriilor declaraţii, omul de afaceri a investit banii obţinuţi din afacerea Rompetrol în patru mari sectoare: energie, IT, imobiliare şi în sectorul bancar. Afacerile sunt derulate prin DP Holding, fostul Rompetrol Holding, prin care Patriciu deţinuse grupul Rompetrol. Rompetrol Holding a preluat această denumire în 2009, după ce a vândut cu totul grupul Rompetrol, pentru a se delimita de compania petrolieră.

În energie, Patriciu a cumpărat acţiuni la câteva fabrici de turbine eoliene şi panouri solare în Marea Britanie şi Olanda. Dar pariul său din acest sector este altul: a dezvoltat o afacere inedită, adică explorarea fundului Mării Negre pentru a găsi nămol sapropelic, o resursă energetică neconvenţională pe care Patriciu o consideră ca fiind  „viitorul energetic al omenirii”. Omul de afaceri anunţa, în 2009, că a investit peste 100 de milioane de dolari în Marexin - firma care derulează acest business, dar că nu se va opri aici, ci va merge chiar până la alocarea de miliarde de euro în noua resursă. În prezent, firma încă derulează operaţiuni de explorare. 

În imobiliare, Patriciu avea, în toamna anului trecut, un portofoliu de active de un miliard de euro, din care 35% în România, iar restul în Germania. Printre proprietăţile din Romania se regăseau The Lakeview (în parteneriat cu AIG Lincoln), Cubic Center, Romana Offices, Banu Antonache Offices (sau Floreasca Business Center), Cascade Offices, Evo Center şi Baneasa Business Center,

În sectorul bancar, Patriciu a cumpărat, în septembrie 2009, Banca Populară a Georgiei, alături de fostul premier Vladimir Gurgenidze. Banca Populară a Georgiei a fost înfiinţată în octombrie 2002 şi are o reţea de 211 sucursale în întreaga ţară. Instituţia de credit este a 27-a cea mai mare din Georgia în funcţie de active, şi a 337-a din Comunitatea Statelor Independente, potrivit clasamentului celor mai mari 1.000 de bănci din regiune întocmit de Interfax.

Patriciu deţine şi o firmă producătoare de hardware, în afara României, cu afaceri anuale de peste 100 de milioane de euro, după cum spunea omul de afaceri în 2010.

Cel dintâi băcan al ţării

În primăvara anului 2010 apăreau primele magazine de proximitate Mic.ro, afacere derulată prin Mercadia Holland, firmă înregistrată în Amsterdam, din acelaşi grup DP Holding. Afacere care i-a adus ulterior şi o nouă poreclă: după ce a fost numit ani în şir „primul petrolist al ţării”, Patriciu s-a văzut brusc „cel dintâi băcan al ţării”.

Majoritatea locotenenţilor pe care i-a avut la Rompetrol au părăsit rând pe rând compania petrolieră pentru a i se alătura în noile afaceri.

În ieşirile sale în public după ce a pus pe picioare afacerea Mic.ro, Patriciu a explicat faptul că viitorul în comerţ este magazinul de proximitate. Acesta a fost şi motivul pentru ca magazinele Mic.ro s-au răspândit ca ciupercile după ploaie şi nu doar în Bucureşti, ci şi pe Valea Prahovei şi Braşov. 

Expansiunea continuă  pe o piaţă în scădere

În vara 2010, Mercadia a cumpărat lanţul de magazine Minimax Discount, pe care a început să le redenumească Macro. Care a fost filosofia Macro? Aproape toate produsele comercializate în noua reţea de magazine, fostele Minimax, proveneau de la furnizorii autohtoni, care livrează mărfurile pe baza unor contracte de parteneriat, spunea Patriciu în mai 2011, când inaugura, la Braşov, primul magazin cu acest brand.

Reţetă pentru dezastru

Pe o piaţă de retail în scădere cu 9% în primul trimestru din 2011 faţă de perioada similară a anului precedent, omul de afaceri îşi continua avântul. La acea dată, lanţul Mic.ro număra 500 de magazine, iar Patriciu îşi propusese să ajungă la cel puţin 1.300 până la finele anului. Apăruseră şi alt tip de magazine Mic.ro, cele mobile, iar Patriciu îşi planificase să deţină 1.000 de astfel de maşini până în decembrie 2011.

Cum explica Patriciu această expansiune într-o perioadă de scădere a consumului? 

„Ce facem noi acum este să câştigăm cotă pe o piaţă în scădere, ceea ce este mai ieftin. Acest segment va reveni pe creştere, deşi nu cred că asta se va întâmpla până anul viitor. Pentru că omul, când iese din criză, în primul rând îşi cumpără lucruri de strictă necesitate în casă, cum ar fi mobilă, aparatură, abia apoi se îndreaptă spre magazine”, explica Patriciu în mai 2011.

Însă socoteala de la Siliştea Snagov, reşedinţa lui Patriciu, nu s-a potrivit cu cea din piaţă. Marile lanţuri de retail au reuşit să se redreseze şi să contracareze această extindere de scurtă durată a magazinelor Mercadia. De ce? În primul rând preţurile practicate în unităţile Mic.ro au fost mult prea mari pentru a compensa, în mintea clientului, timpul pierdut cu mersul la un magazin mai mare. Apoi capacitatea de a negocia cu furnizorii de produse ai magazinelor Mic.ro era mult mai mică decât a marilor lanţuri, care, rulând mai multă marfă, reuşeau să primească discounturi mai consistente.

Războiul cu băncile

O altă problemă a fost obţinerea finanţării. În septembrie 2011, problemele deja începuseră, dar Patriciu ţinea încă steagul ridicat. Într-o conferinţă de presă, el a criticat dur sistemul bancar şi lipsa disponibilităţii acestuia de a acorda credite marilor companii.

Patriciu a explicat faptul că a fost nevoit să restructureze activitatea companiei, întrucât îşi propusese iniţial să împrumute din bănci 100 de milioane de euro, iar o sumă similară să provină din surse proprii. „Sucursalele din România ale băncilor străine nu sunt dispuse să acorde credite de o asemenea anvergură”, spunea omul de afaceri, precizând că firma va fi obligată, în acest fel, să-şi dubleze aportul la bugetul de investiţii.

La acel moment, reţeaua Mic.ro avea aproximativ 800 de magazine fixe şi 110 mobile, în timp ce Macro, noul brand al Minimax, număra şase unităţi.

Ce visa Patriciu atunci? Că Mercadia Holland va avea în 2011 o cifră de afaceri de 255 de milioane de euro, urmând ca valoarea indicatorului să crească la 880 milioane de euro în 2012 şi să depăşească 1,5 miliarde de euro în 2013.

Aceasta după ce va investi 250 de milioane de euro până în 2012, când va ajunge la o reţea de 2.000 de magazine fixe Mic.ro, 750 mobile şi 150 de unităţi Macro şi Minimax. 

Ce s-a întâmplat în realitate? 

Potrivit datelor publicate de companie la Ministerul Finanţelor, lanţul de magazine  Minimax Discount a terminat anul 2011 cu afaceri de 433 milioane de lei şi o pierdere de 125 de milioane de lei.

Mic.ro a finalizat anul 2011 cu afaceri de 273 de milioane de lei şi o pierdere netă de 326 de milioane de lei. Numărul angajaţilor ajunsese la 3.100. Cu un an înainte, firma avusese afaceri de 51 de milioane de lei şi pierderi de 50 de milioane de lei.

Încă din toamna anului trecut, magazinele au început să se golească de marfă, semn că furnizorii nu mai onorau comenzile celor de la Mercadia din cauza datoriilor acumulate. Vânzătorii recomandau clienţilor să nu mai plătească facturi prin cash-pointul din magazine, pentru că nu era sigur că plata era efectuată. 

În februarie 2012, Mic.ro a intrat în insolvenţă, iar în această vară a fost şi rândul magazinelor Minimax şi Macro. În cazul Mic.ro, datoriile către cei peste 700 de creditori se ridică la peste 800 milioane de lei, iar la Minimax, 500 de creditori speră să recupereze creanţe de 340 de milioane de lei.

Pariu păgubos

Un investitor cu apetit pentru risc nu se putea ţine departe de industria jocurilor de noroc. Aşa că Patriciu a investit în 2010, tot prin Mercadia, în deschiderea unui lanţ de agenţii de pariuri sportive. Miliardarul voia să ajungă, în 2012, la un număr de 400 de agenţii şi, până în 2014, să fie lideriul pieţei de profil. În două luni de la lansare inaugurase deja 46 de agenţii. 

Investiţia medie într-o astfel de unitate era de 75.000 de euro. Ritmul investiţiilor a continuat şi, în 2011, Patriciu a băgat alte şapte milioane de euro în reţeua de agenţii. Până în martie 2012, cinci firme ceruseră în instanţă demararea procedurii de insolvenţă în cazul Bet Cafe Arena pentru a-şi recupera datoriile. 

[<a href="//storify.com/Noemi_Varga/dinu-patriciu-a-murit" target="_blank">View the story "Dinu Patriciu a murit" on Storify</a>]

Evenimente



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite