Dinu Patriciu a murit. Cum a eşuat Patriciu în afacerea lui de suflet. „Mulţi l-au căpuşat de l-au rupt. Mulţi l-au furat, chiar dintre cei angajaţi de el, personal“

Dinu Patriciu FOTO Adevărul

Dinu Patriciu a murit în această dimineaţă la Londra. El lasă în urmă o istorie zbuciumată, presărată cu ascensiuni fulminante şi eşecuri răsunătoare. Într-o perioadă în care averea şi popularitatea sa ajunseseră la apogeu, orgoliul lui Dinu Patriciu a fost zgândărit de o idee măreaţă: construirea unui trust de presă care să devină cel mai puternic din România.

Cei care au lucrat cu el spun că a fost afacerea în care a pus cel mai mult suflet, dar în care a făcut şi cele mai multe greşeli. „Adevărul” vă prezintă câteva mărturii inedite despre Dinu Patriciu în postura de mogul de presă.

Dinu Patriciu a intrat pe piaţa media în toamna lui 2006, când a cumpărat ziarul „Adevărul”, unul dintre cele mai prestigioase titluri din istoria presei autohtone. Tot în aceeaşi perioadă a achiziţionat şi cotidianul „Averea”, devenit mai apoi tabloidul Click. În jurul acestor titluri, Patriciu a construit trustul de presă „Adevărul Holding”, în care a pompat la început zeci de milioane de euro. Investiţiile masive şi politica agresivă de insterturi au umflat tirajele publicaţiilor patronate de Patriciu, însă visul „mogulului” a durat numai câţiva ani. După 2011, odată ce Dinu Patriciu s-a confruntat cu probleme financiare şi a stopat investiţiile, afacerile sale din media au intrat în declin, iar în 2012 „Adevărul Holding” a intrat în insolvenţă. La scurt timp, Patriciu a vândut trustul de presă.

„Când am ajuns pe aeroport în România, i-am cerut asistentei să-mi aducă ziarele. Îmi place mirosul de cerneală. Îmi place hârtia care foşneşte. Şi am primit nişte publicaţii de 16 pagini, de 24 de pagini… Acum vreo trei ani, Adevărul avea 48 de pagini, 64 de pagini, chiar 96 de pagini. Acum, astea nu sunt ziare. Sunt nişte ruine. Ziarul adevărat,  cel pe care îl iei acasă, este acela gros, cărămida de la Times sau New York Times (…) În România mai pot exista două-trei ziare de acest gen”. Dinu Patriciu, în 2013

Cristian Tudor Popescu se întreba, într-un interviu acordat ziarului Adevărul: „N-am înţeles niciodată ce i-o fi trebuit lui Dinu Patriciu să cumpere cel mai mare ziar politic al ţării ca să-l transforme într-un pliant de mall. Putea s-o facă de la zero, cu banii ăia o lua de la zero. Cum, dom’le, iei un Rolls Royce şi-l pui drezină pe calea ferată? Ce dracu’!“

Cu trecerea anilor, intenţia lui Patriciu de a face din Adevărul cel mai mare holding de presă din România s-a dovedit a fi falimentară. Cătălin Tolontan a scris pe blogul său, în 2012: „Patriciu a cheltuit 100.000 de dolari pe zi cu trustul Adevărul”.

De ce a eşuat şi în presă cel mai bogat mogul al României? Grigore Cartianu, cel care a fost vreme de patru ani redactor-şef al ziarului „Adevărul“, în „epoca Patriciu“, a vorbit despre extravaganţele şi greşelile omului de afaceri.

Sfaturile lui Patriciu pentru redacţia „Adevărul“: „Uite, ăsta-i băiat bun, ăsta-i cam derbedeu...“

„Adevărul”: Cum s-a făcut trecerea ta de la „Evenimentul zilei” la „Adevărul”?
Grigore Cartianu: Era greu pentru mine, om format la „Evenimentul zilei” în anii ‘90, om care are semnătura în primul număr al ziarului, pe 22 iunie ‘92, era greu să mă duc într-o zonă pe care o detestam. Aveam o părere proastă despre aproape toată istoria postdecembristă a „Adevărului”. Şi despre „Adevărul” anilor ’90, dar şi despre „Adevărul” acelui moment, 2008. Preluaseră conducerea editorială Adrian Halpert şi Laurenţiu Ciocăzanu, dar tot nu-mi plăcea. Reflecta prea mult viziunea politico-socială a patronului. Sigur că Halpert şi Ciocăzanu, pe care-i cunoşteam de multă vreme şi de verticalitatea cărora nu mă îndoiam, făceau ziarul aşa cum credeau ei, nu la indicaţiile lui Patriciu, dar mie tot nu-mi plăcea. Eu le-am împărtăşit obiecţiile mele şi ei mi-au spus: „Te chemăm pe tine să ni te alături pentru ca împreună să-l facem mai bun, oricum avem în plan multe proiecte”. Toţi trei şi-au dat cuvântul şi şi l-au ţinut, n-am avut o problemă să dau un anumit curs ziarului. Acum, că nu mai este patron, pot să spun că şi Dinu Patriciu a fost onest în relaţia cu noi.

Cu Dinu Patriciu ai vorbit atunci, când ai venit la "Adevărul"?
Nu, n-am vorbit. Iar el şi-a manifestat de mai multe ori supărarea că n-a fost consultat când am fost numit redactor-şef. Mi-a confirmat ulterior că a fost furios pe tema asta, dar, dându-i mână liberă lui Răzvan Corneţeanu, n-a avut încotro. După care i s-au confirmat temerile că ziarul se desparte de filosofia patronală, mă refer la partea de conţinut.

Cum a reacţionat când a realizat acest lucru?
Au fost nişte discuţii din astea, prieteneşti, aş spune. În birou la el... De regulă, atunci când venea pe la redacţie, destul de rar, zicea secretara: „Vă roagă domnul Patriciu să veniţi până la dânsul”. La discuţiile astea mai participau Halpert, Ciocăzanu, uneori şi redactorii-şefi ai altor publicaţii din trust. Dinu Patriciu îşi exprima dorinţa de a avea un ziar într-un fel, iar aici se ducea şi spre conţinut. El spunea „uite, ce bine ar fi să facem aşa, ăsta-i băiat bun, ăsta-i cam derbedeu...”. Aproape toţi politicienii erau derbedei pentru el, dar avea şi câteva slăbiciuni... 

Mai sublinia pe ici, pe colo...
Mai sublinia, „ăsta e băiat bun, ăsta e mai civilizat, ăsta nu înjură atât, ăsta vrea binele ţării”. Mă rog, avea criteriile lui. El vorbea, iar eu îmi spuneam imediat părerea, de obicei în contradictoriu. Pe moment îl irita, dar mi-am dat seama că, în timp, el a preţuit treaba asta. Mi-am dat seama atunci când a plecat Răzvan Corneţeanu, în 2010. A plecat şi Laurenţiu Ciocăzanu, iar ceva mai târziu şi Adrian Halpert, iar Patriciu a insistat ca eu să rămân la „Adevărul”. Am avut o discuţie lungă, în plină criză internă, şi recunosc că atunci m-a măgulit, m-a flatat insistenţa lui. Atunci, mulţi au interpretat schimbarea lui Corneţeanu ca pe o mutare făcută de Patriciu cu intenţia de a putea interveni în politica editorială a ziarului. Patriciu mi-a tot repetat atunci: „Ţi-o spun ca unul care la început n-am fost de acord cu venirea ta, dar, cunoscându-te în timp, am ajuns la concluzia că eşti cel mai bun făcător de ziare din România. Îţi dau garanţii câte vrei, mai multe decât ai avut până acum, că nu intervin în politica editorială. Tu faci ziarul, nu mă bag peste tine, ai independenţă”. M-a şi întrebat atunci, şi cu asta m-a câştigat: „Ia spune, de câte ori te-am sunat eu pe tine în doi ani de când lucrezi la «Adevărul»?”. Eu i-am zis că de două ori: „O dată ca să-mi cereţi numărul unui realizator TV, pentru că voiaţi să interveniţi în emisiunea lui, să faceţi o precizare, şi a doua oară ca să-mi cereţi părerea în legătură cu un team-building pe care urma să-l facem”. Era o chestie de genul: mergem în Bulgaria, în Finlanda sau în Australia? I-am spus că sunt adeptul costurilor minime. Eu voiam la Buşteni, dar până la urmă a fost aleasă Australia. Deci, astea fuseseră cele două telefoane, iar el mi-a spus: „De acum înainte nu vor fi nici măcar două”. Atunci m-a convins să rămân, deşi îmi depusesem demisia la secretariat.

„Lasă, că am vorbit eu cu Dinu. Să vezi tu ce-o să-ţi facă Dinu!”

Cert este că el avea nişte nemulţumiri faţă de ce apărea în ziar, dar nu ţi le transmitea direct.
Mai puţin îmi spunea el mie. Cred că e vorba şi de o bună-creştere aici. Spunea cum ar vedea el lucrurile şi „cum e ăla, cum e ăla”, crezând că îi preiau ideile şi le bag în ziar. Numai că eu făceam tot cum ştiam eu. De obicei, făceam exact pe dos.

Nu ţi-a reproşat niciodată că nu reacţionezi la aluziile lui faţă de conţinutul ziarului?
Nu, deşi ne mai întâlneam prin board-urile companiei. Aflam de la intermediari, iar unii erau atât de proşti, gen Petre Roman, că „se demascau” pe loc: „Lasă, că am vorbit eu cu Dinu. Să vezi tu ce-o să-ţi facă Dinu!”. Ei erau şi naş-fin. Iar când Roman zicea asta, eu îl altoiam şi mai tare. La fel procedam şi cu Sorin Roşca Stănescu, celălalt fin al lui Patriciu. Ăsta e reflexul pe care îl am eu ca gazetar: dacă îmi spui să fac un compromis, nu numai că nu-l fac, dar merg în sens invers şi te şi ard de nu te vezi.

De ce crezi că se abţinea să se amestece în mod direct?
Din mai multe motive. El, când a conceput trustul ăsta de presă, chiar l-a gândit ca pe un trust occidental. Era influenţat de Rupert Murdoch, erau prieteni, mai luau masa pe la Londra. Atunci economia duduia, era păcăleala aia cu creşterea imobiliară şi el a vrut să facă din trustul Adevărul un fel de Rompetrol: să-l cumpere la un preţ mic, să-l dezvolte pe model occidental şi să-l vândă cu sute de milioane de euro unui mare trust occidental. Atunci, străinii încă dădeau târcoale presei româneşti.

Asta bănuieşti tu sau a şi spus-o?
Ne-a şi spus-o. Şi pot depune mărturie: ce făcuse el la „Adevărul” semăna cu ce era la Ringier, un trust de presă elveţian prezent în România. De altfel, importase tot de la Ringier: reguli, viziune, proceduri, oameni. Dinu Patriciu avea o respiraţie occidentală în felul de a construi acest trust, inclusiv faptul că directorul general avea mână liberă, iar el, patronul, doar finanţa. Au mai fost şi oameni care l-au influenţat în bine, chiar jurnalişti, care au impus nişte reguli. La început le-a mai contrat, dar apoi a început să creadă în ele. I-a plăcut şi lui să fie un mogul de presă de altă factură decât Voiculescu sau Vîntu. Se simţea bine în această postură. Da, îi şi plăcea să accentueze treaba asta, îi plăcea postura de mogul de tip occidental. A fost şi un dialog, la un moment dat, între Voiculescu şi Patriciu. Noi aveam în ziar nişte materiale tari despre Dan Voiculescu, cu porcăriile lui, şi după câteva zile a început să apară în „Jurnalul Naţional”: „Patriciu hoţul, Patriciu a furat, Patriciu falimentează...”. Noi scriam de Voiculescu nişte lucruri la zi, iar ei, hodoronc-tronc, reluau nişte „conserve”, n-aveau nicio noimă decât dacă voiau să-l şantajeze pe Patriciu. Şi a fost un şantaj. Nu voiau bani, voiau oprirea materialelor din „Adevărul”. Şi l-a sunat Voiculescu pe Patriciu, am aflat ulterior. Patriciu, în mod cinstit, „măi, Dane” – sau cum or fi vorbit ei acolo – „crede-mă că nu pot, asta e treabă editorială şi eu nu mă bag. Sunt redactorii-şefi, ei decid, chiar nu pot să intru peste ei”. La care Voiculescu i-a spus: „Bine, Dinule, atunci nici eu n-o să pot opri materialele din «Jurnalul» şi de la «Antenă»!”. Cu treaba asta i-a spus franc că el face ce vrea în trustul lui şi opreşte oricând materiale.

Hotărârea ca „Adevărul” să se distanţeze de zona politică, atunci, în 2008, a fost ideea ta?
Nu, nu a fost ideea mea şi m-am opus ei. A fost o decizie care s-a luat într-un board editorial la nivel de companie. Am insistat că ne va face rău şi cred că ne-a făcut rău. Ca imagine poate am câştigat un pic, dar am negat o dimensiune fundamentală a unui ziar quality. Nu poţi să fii un ziar respectat, temut chiar, abordând doar subiecte sociale, economice, culturale şi nu ştiu mai ce. Am avut opţiunea de a accepta această decizie sau de a pleca. Am zis că e mai bine să fiu aici şi să lupt pentru ca ziarul să fie credibil, onest, echilibrat. În plus, nici nu poţi să pleci la fiecare nemulţumire. Nu mai ai niciun fel de consistenţă dacă nu stai într-un loc măcar 3-4 ani, să poţi lăsa o urmă adâncă. Adusesem oameni la ziar..., cumva, redactorul-şef este captiv echipei pe care o construieşte. Contează treaba asta, te gândeşti la ea înainte de a lua o decizie.

Raportând la ce ai spus mai devreme, cu aluziile lui Dinu Patriciu, această distanţare de zona politică poate fi interpretată şi ca un semn de slăbiciune? Adică mă distanţez de politică pentru că, dacă n-aş face-o, n-aş putea rămâne imparţial...
Să vă spun ce cred eu acum. Cred că Răzvan Corneţeanu a fost adeptul acestei idei pentru ca în timp să nu crească presiunile politice ale lui Dinu Patriciu, care la rândul său era ţinta presiunilor şi a intervenţiilor din partea combinatorilor politici.

Atunci urmau şi alegeri.
Pentru alegeri a fost făcută treaba asta, după care a fost prelungită. Probabil Corneţeanu a gândit aşa: Dinu Patriciu să nu fie hărţuit din zona politică şi mai departe să-l hărţuiască pe el, pentru că nu pe mine mă suna Patriciu, pe Corneţeanu îl suna. Pe de altă parte, Corneţeanu a crezut că prin lucrul ăsta oprim toată deversarea de dejecţii politice de la un partid sau altul. Iar argumentul lui Patriciu cred că a fost acela că nu va mai fi sunat de zece inşi pe zi, care să-i spună: „Bă, Dinule, ce fac ăia ai tăi?! Bă, Dinule...”. Prea multe prietenii îi stricam. Liberalii l-au dat şi afară din partid până la urmă, sau l-au tras pe linie moartă, bănuind că el ne pune pe noi să criticăm PNL-ul. Deci, pe partea asta, la ziar, nu avea nicio putere, pe partea cealaltă îl acuzau că el se află în spatele criticilor. Noi îi criticam pe toţi, nu doar PNL-ul, dar liberalii gândeau cam aşa: „Dom’le, ziarul lui Patriciu trebuie să fie ziarul nostru, al partidului”. Şi atunci am zis că facem un ziar mai cuminte din punct de vedere politic şi dăm doar ştiri tehnice, adică „au avut loc alegeri, au câştigat cutare şi cutare”. Mie nu mi-a convenit treaba asta, dar, decizia fiind luată, a trebuit s-o aplic.

La prezidenţialele din 2009, Dinu Patriciu a avut, în timpul campaniei electorale, o poziţie clară anti-Băsescu.
Cu cât Dinu Patriciu încerca să fie mai violent anti-Băsescu, cu atât noi riscam să devenim mai clar pro-Băsescu. Era o chestiune de reflex şi de prezentare în faţa publicului. Dacă erai echilibrat, jumătate-jumătate, lumea vedea jumătatea care-i convenea şi zicea „uite, ăştia sunt ai lui Patriciu, scriu ce vrea Patriciu”. Faptul că eram mai degrabă anti-PSD, anti-PNL - recunosc treaba asta – a fost o poziţionare asumată, a fost ca o declaraţie publică: afacerea „Adevărul” este proprietatea lui Patriciu, dar conţinutul nu-l priveşte.

După plecarea ta de la „EVZ” la „Adevărul”, cred că Tolontan a scris ceva de genul „nu pot să nu remarc că un ziarist precum Cartianu, foarte acid la adresa lui Patriciu, s-a mai temperat după ce a ajuns la «Adevărul»”.
Stai, eu cred că ar fi absurd să vin la ziarul lui Patriciu şi să stau toată ziua să-l înjur pe Patriciu. Nu e logic, are cine să-l înjure pe Patriciu. Ziarul „Adevărul” de acum ar fi de-a dreptul stupid să-l înjure pe Cristi Burci. Aaa, dacă e o ştire mâine că Burci a fost luat de procurori şi dus la anchetă, ştirea o dai, dar nu faci tu spectacol pe tema asta. E o chestie de bun-simţ până la urmă. Nu ascunzi ştirile importante, dar nici nu te dezlănţui tu în ziarul lui X despre X. Niciunde în lume nu se face treaba asta. Poţi să publici patru pagini cu dosarul lui Patriciu, cu specialişti, cu tot, dar chiar şi aşa riscul este ca lumea să creadă „aha, ziarul lui Patriciu ţine cu Patriciu”. Patriciu va fi nemulţumit că eşti obiectiv şi nu-i dai nici 5%, cum dau arbitrii la fotbal pentru gazde (las’ că-i dă Tucă lui Voiculescu 120%!), iar cititorii sunt suspicioşi. Şi atunci evit să generez subiecte despre patron, fără a ascunde ştirile.

Dinu Patriciu şi Grigore Cartianu

Poveşti din team-buildinguri exotice

Îmi vine în minte team-buildingul de care ne-ai spus, putea să-l facă la Buşteni, dar îl făcea în Australia.
Hai, să vă spun o poveste. Eram în avion spre Australia. Zburam o oră până la Atena, patru ore de acolo până în Dubai, şi din Dubai 16 ore cu un avion din ăla, cât stadionul de mare, până la Sydney, pe partea ailaltă a Australiei. În avion am întrebat şi eu pe cineva din executiv, nu-i dau numele, cât costă un bilet dus-întors la business class. „Vreo 10.000 de euro”, îmi zice. „Dar la economic class, cam cât ar fi costat?”. „Până-n 3.000 de euro”, zice. „Şi de ce n-am luat acolo?”, am întrebat. La care a venit răspunsul: „Hai, domnule, avem şi noi un rang, un statut, oamenii au nevoie de un moral cât mai bun”. Eu am spus aşa, şi i-am zis şi lui Patriciu treaba asta: „Ce bine m-aş fi simţit eu, ce moral, dacă mi-aţi fi luat bilet la «economic», zece metri mai în spate, după perdeluţa aia, şi v-ar fi costat 3.000 de euro. Îmi mai dădeaţi mie 2.000 de euro ca bonus şi aş fi avut moralul mult mai bun”. Dar marele câştig era al ziarului: ar fi economisit 5.000 de euro pentru fiecare bilet. Şi eram vreo 15 inşi în avion... Personal, mă simţeam bine şi dacă mergeam la Buşteni, iar din cheltuiala asta enormă foloseam 10% pentru bonificaţii în redacţie sau pentru alte nevoi ale ziarului. Ori dacă făceam economii, pur şi simplu. Nu stricau nişte bani albi pentru zile negre. De exemplu, pentru zilele când nu mai aveam hârtie pe care să tipărim ziarul.

Şi Patriciu ce a zis?
A zis „dom’le, una-i una, alta-i alta, avem bani destui. Aveţi şi voi un rang, sunteţi mai tari, mai importanţi ca miniştrii”. Dar mai înainte, în avion, mai aflasem ceva. Am tras perdeluţa şi m-am uitat la economic class. Acolo am văzut multe bagaje cu rachete de tenis şi am recunoscut tenismeni de Top 100, câţiva chiar de Top 20, care mergeau la Australian Open. Şi m-am gândit că uite, jucătorii de Top 100 n-au o jenă să meargă la «economic», deşi au atâţia bani, iar noi... Asta arată o dimensiune a cheltuielilor nesăbuite care s-au extins în multe domenii. Patriciu a avut o megalomanie, ţinea la rang, la statut, chiar dacă asta îl costa mulţi bani.

E cu atât mai ridicol când ne gândim că Dinu Patriciu, care ţinea atât de tare la rangul său, s-a cam făcut că plouă când a fost vorba să achite salariile unor oameni şi datoriile către nişte furnizori.
Nu vreau să-l apăr pe Patriciu, dar erau momente diferite. Ce vorbesc eu, cu risipa asta, era în altă perioadă. Atunci îşi achita şi facturi la timp, şi salariile la zi. După care a intrat într-o etapă în care n-a mai făcut faţă cheltuielilor.

Mulţi s-au întrebat dacă avea bani şi nu voia să-i dea sau dacă într-adevăr nu mai avea de unde.
Când ai de adus de acasă 15-20 de milioane de euro nu-i plăcut, chiar dacă eşti miliardar.

Dacă tot ţii să ai un rang, îi aduci.
Stai puţin, nu te obligă nimeni să ai 1.500 de angajaţi, să ai nişte cheltuieli enorme. Eu, ca redactor-şef, am militat la un moment dat, când lucrurile încă nu erau atât de grave, să reducem bugetul ziarului „Adevărul”. Redus numărul oamenilor, tăiat cheltuieli inutile, ca să putem supravieţui. Eu puteam să mă opun, să fac pe sindicalistul, „nu tăiem nimic”. Dar eram realist. Culmea, eu eram ăla răul, capitalistul, în povestea asta, şi Dinu Patriciu era socialistul sindicalist care îi apăra pe oameni. Eu cred că ziariştii de la „Adevărul”, per total, fac un păcat dacă-l înjură. El a ajuns să aibă vreo două luni întârziere la salarii, după care a vândut trustul. Dar Dinu Patriciu a fost foarte generos cu salariile, a plătit oamenii bine sau foarte bine, peste media pieţei, spunea „dă-i omului leafa care i s-ar cuveni peste un an”, pe ideea că oricum piaţa creşte. Ei, uite că la un moment dat, ca şi la imobiliare, n-a vrut să mai crească, ba chiar a luat-o vijelios în jos. Într-adevăr, Patriciu are o problemă de morală – pe lângă cea juridică – în relaţia cu partenerii de afaceri cărora nu le-a dat banii, pe unii i-a băgat în faliment. El a avut şi o mână proastă la oameni. Mulţi l-au căpuşat de l-au rupt. Mulţi l-au furat pe Patriciu, chiar dintre cei angajaţi de el, personal.

Grigore Cartianu, despre Dinu Patriciu, fondatorul Adevărul Holding

[<a href="//storify.com/Noemi_Varga/dinu-patriciu-a-murit" target="_blank">View the story "Dinu Patriciu a murit" on Storify</a>]