Adevăruri jenante pentru Voiculescu

Disputa pe „Enigma Otiliei” prilejuieşte trustului Intact derapaje penibile: furt, minciuni, limbaj trivial. Copyro şi Eugen Simion au vândut blana ursului din pădure, iar ministrul Culturii e complice la o ilegalitate.

MAI CITEŞTE ŞI:

Adevăruri jenante pentru Voiculescu
„Jurnalul Naţional“ face acuzaţii mincinoase!
'Enigma Otiliei', o enigmă pentru avocaţii lui Felix
Colecţia „BPT“  nu este a lui Tucă!
Atac murdar al Antenei 1 la colecţia de cărţi „Adevărul“


Încă din toamna anului trecut, când a lansat seria „100 de cărţi pe care trebuie să le ai în bibliotecă”, „Adevărul” (parte a grupului Adevărul Holding) a nominalizat printre cele 100 de titluri şi „Enigma Otiliei” de George Călinescu. De altfel, romanul a fost inclus printre cele anunţate în reclamele TV.

Intrat mai târziu în joc, „Jurnalul Naţional” şi-a trecut pe listă, şi el, „Enigma Otiliei”. Dar a făcut-o necavalereşte: a planificat apariţia înaintea „Adevărului”.

S-a băgat în faţă, cum se spune. Pentru comparaţie, gândiţi-vă cum se întâmplă la o coadă. „Adevărul” s-a aşezat corect, în ordinea sosirii. „Jurnalul Naţional”, venit mai târziu, a intrat în faţă. „Adevărul” a ţâşnit însă decisiv, restabilind ordinea iniţială. Înşelăciunea a fost stopată.

Bună-credinţă şi rea-credinţă

Când şi-a propus să tipărească „Enigma Otiliei”, „Adevărul” a fost de o bună-credinţă absolută. Autorul murise în 1965. Soţia sa dispăruse în 1993. Cei doi nu aveau copii şi nici alţi moştenitori legali. Şi atunci, cui să te adresezi pentru a negocia preluarea drepturilor de autor?

Simplu: Academiei Române, care – prin Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă - publicase ultima ediţie a romanului. Din partea fundaţiei, contractul a fost semnat la 15 septembrie 2008, de preşedintele său, Eugen Simion, fost preşedinte al Academiei Române.

Ulterior, „Adevărul” a constatat că domnul Simion vânduse ceea ce nu-i aparţinea; de aceea, „Adevărul” a reziliat contractul.  Apropo de buna-credinţă: aflând că există o fundaţie „George Călinescu”, „Adevărul” a luat legătura cu aceasta. Ghinion însă: fundaţia nu a putut dovedi în niciun fel că ar deţine drepturile de autor pentru opera scriitorului.

Şi acum, să punem lucrurile în ordine din punct de vedere juridic. În 1993, ca şi în 1965, drepturile de autor erau reglementate prin Decretul 321/1956. La articolul 8, acesta preciza că, în lipsă de moştenitori, „dreptul patrimonial de autor se stinge”.

Deci, din 1993, când a murit soţia lui George Călinescu, oricine poate publica „Enigma Otiliei” fără nicio restricţie! Legile ulterioare, cele din 1996 şi din 2004, nu se aplică retroactiv.

Justiţia prin linşaj

În faţa evidenţei, trustul familiei Voiculescu („Jurnalul Naţional” şi Antenele, nu şi „Gazeta Sporturilor”, care e din alt film) a recurs la metode brevetate şi cu alte ocazii, încercând un linşaj mediatic. Antena 1, Antena 3 şi „Jurnalul Naţional” au slobozit un potop de minciuni şi de invective, folosind un limbaj de care s-ar ruşina şi „România Mare”.

Dacă s-ar fi considerat lezat în drepturile sale, „Jurnalul Naţional” avea posibilitatea să se adreseze Justiţiei. Dar în Justiţie te duci când ştii că ai dreptate, nu când situaţia juridică te dezavantajează. Şi atunci pui la treabă propria „justiţie”: Antena 1 – Antena 3 – „Jurnalul Naţional”. Este ceea ce fac, de obicei, clanurile interlope. Atâta doar că ele nu lovesc cu prompterul sau cu pixul, ci cu pistolul şi cu sabia ninja.

Fantoma CopyRo

Pentru a difuza „Enigma Otiliei”, „Jurnalul Naţional” a încheiat un contract cu CopyRo, organism de stat care nu deţinea însă - nici el! - drepturile de autor pentru acest titlu.

Instituţie obtuză, secretoasă şi netransparentă, CopyRo este condusă de scriitorul Eugen Uricaru. Fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor, acesta a demisionat când a fost dezvăluită colaborarea sa cu Securitatea. „Turnătorul rău” de la Uniunea Scriitorilor este însă „turnător bun” la CopyRo, unde sunt rulaţi bani mulţi, în condiţii obscure.

BPT, Tucă, OSIM, Paleologu

Dacă există cu adevărat un furt calificat, acela îi are ca autori pe cei de la „Jurnalul Naţional”. Ziarul familiei Voiculescu foloseşte în scop comercial colecţia „Biblioteca pentru toţi” (BPT), deşi acest brand este, din 2001, proprietatea Ministerului Culturii, deci bun public. Până în 2001, marca fusese folosită, timp de aproape 40 de ani, de Editura Minerva.

În acest rapt, familia Voiculescu şi Marius Tucă au un complice de rang înalt: ministrul Culturii, Theodor Paleologu. Deşi este la curent cu faptul că ministerul său a fost văduvit ilegal de o marcă notorie, acesta nu a mişcat un deget pentru a proteja „Biblioteca pentru toţi”. Este ca şi cum cineva ar fura într-o zi Ateneul Român, iar ministrul ar ridica din umeri.

Între timp, Marius Tucă face diligenţe la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) să înregistreze „Biblioteca pentru toţi” pe numele lui! Acest lucru ar fi posibil doar dacă Ministerul Culturii va fi „blat” până la capăt cu trustul familiei Voiculescu.

Dar dacă o va face, atunci va trebui să dea socoteală opiniei publice şi Curţii de Conturi, căci proprietatea statului nu poate fi tranzacţionată pe ochi frumoşi.

Ministerul Culturii vrea să scape de „Biblioteca pentru toţi”? Foarte bine: face o licitaţie publică şi caută să obţină un preţ cât mai bun. Dar nu o dă pe şest, ca ultimul borfaş!

Năravuri vechi

Nu este pentru prima dată când trustul Intact recurge la metode care pun presa într-o situaţie jenantă. Scenariul a funcţionat mai ales în coterii politice sau în afaceri în care erau implicaţi oamenii trustului. În ambele situaţii, media deţinută de familia Voiculescu s-a ghidat după o singură regulă: adversarul trebuie distrus.

În 2004, candidatul PC a ajuns să-l înfrunte în turul 2 pe primarul Bacăului, Dumitru Sechelariu. Antena 1 şi „Jurnalul Naţional” l-au linşat atunci, pur şi simplu, pe Sechelariu – vinovat şi pentru ce făcuse, şi pentru ce nu făcuse. Alt exemplu, din 2007: dorinţa politicianului Dan Voiculescu de a-l suspenda şi apoi a-l demite pe preşedintele ţării a fost împărtăşită perfect şi de „organele de presă” ale magnatului Dan Voiculescu.

„Coincidenţa” se repetă în toate campaniile electorale, fapt ce a dus la celebra alianţă politică PSD-Antena 1 sau la guvernările de tip PNL-PD-UDMR-Antena 1, PDL-PSD-Antena 1 etc. Dan Voiculescu a suplinit anemia partiduleţului său (incapabil să treacă vreun prag electoral) cu forţa trustului de presă, devenit obiect de negociere politică. Dar prin asta şi-a transformat grupul media în instrument de propagandă. O „realizare” cu care nu se poate „lăuda” niciun alt mare trust de presă din România.