19 ani de când România a aderat la NATO. De ce ne-a refuzat Clinton în 1997
0La 29 martie 2004, România a aderat oficial la NATO, cea mai mare alianță militară din istorie, prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului Alianţei Nord-Atlantice.
Intrarea României în alianță reprezintă un avantaj enorm, pentru că românii beneficiază de cele mai puternice garanții de securitate.
Procesul de aderare nu a fost unul simplu. Aderarea a fost amânată cu cinci ani după summitul aliat de la Madrid din 1997, când Cehia, Polonia și Ungaria au fost invitate în Alianță începând cu 1999. Invitația de accedere a României în Alianța Nord-Atlantică a fost primită la summitul de la Praga din 2002, reprezentând rezultatul unui consens politic major la nivel național dublat de implicare militară în teatre de operații și constituind atingerea primei borne din procesul de integrare în structurile occidentale europene și euro-atlantice, urmată în 2007 de aderarea la Uniunea Europeană.
Insuccesul de la finalul anilor 90
Insuccesul de la finalul anilor ’90, apărut și în condițiile în care România devenise în 1994 prima țară post-comunistă care se alătură programului Parteneriatului pentru Pace al NATO, a fost urmat de o relansare puternică, materializată prin decizii politice ce răspundeau contextului evoluțiilor mediului de securitate regional precum aprobarea în 1998 de către Parlament a cererii NATO ca avioanele Alianţei să poată utiliza spaţiul aerian al ţării noastre pentru posibile operaţiuni militare împotriva Iugoslaviei, numai în situaţii excepţionale şi de urgenţă.
Ulterior, în 1999, Parlamentul român a aprobat cererea preşedintelui Emil Constantinescu de a permite tranzitul spre Iugoslavia via România al contingentelor cehe şi poloneze din cadrul trupelor internaţionale NATO de menţinere a păcii pentru Kosovo (KFOR).
În 1997, România bătea ferm la poarta NATO, însă preşedintele american Bill Clinton îi tăia elanul, respingând categoric includerea în Alianţă. Primii ani ai tranziţiei fuseseră anevoioşi, iar foştii comunişti încă trăgeau sforile către Rusia, aşa că neîncrederea cu care eram priviţi de Occident era justificată, mărturiseşte preşedintele Emil Constantinescu.
„Clinton a descoperit că toate sunt iertate în România“, „Românii l-au ovaţionat pe Clinton, în ciuda faptului că nu i-a primit în NATO“, titrau, pe 12 iulie 1997, două dintre cele mai mari ziare din Statele Unite, „Washington Post“ şi „Los Angeles Times“.
Cu o zi în urmă, zeci de mii de oameni s-au strâns în Piaţa Universităţii din Bucureşti pentru a-l întâmpina pe preşedintele american Bill Clinton, omul care tocmai se opusese cu fermitate includerii României în grupul ţărilor invitate să adere la Organizaţia Nord-Atlantică. Entuziasmul care a umplut străzile Bucureştiului a fost chiar mai mare decât cel arătat liderului american în Polonia, care fusese chemată să se alăture Alianţei, împreună cu Ungaria şi Cehia.
România trebuie să facă efdorturi și să aibă răbdare
Bill Clinton dădea asigurări că America e dispusă să ofere mai mult, însă, o dată în plus, românilor li se spunea că trebuie să facă eforturi şi să aibă răbdare.
„Salut dorinţa fierbinte a României de a contribui mai mult la securitatea europeană şi de a întări continentul european. Şi eu doresc împlinirea acestui deziderat. Şi vă spun astăzi: continuaţi pe această direcţie. Uşa NATO este şi va rămâne deschisă, iar noi vă vom ajuta să treceţi prin ea. România este unul dintre cei mai puternici candidaţi. Dacă păstraţi direcţia şi vă manifestaţi iubirea pentru libertate pe care o vedem astăzi aici, nu va exista un candidat mai puternic. Păstraţi direcţia! Păstraţi direcţia! Viitorul este al vostru!“, i-a îndemnat liderul american pe români.
Ca o consolare pentru eşecul aderării, Clinton, flancat de preşedintele român Emil Constantinescu, a anunţat intrarea într-o nouă eră a relaţiilor bilaterale, aceea a Parteneriatului Strategic între România şi SUA. „Nu am fost dezamăgit, pentru că obţinusem mai mult decât se putea spera. Parteneriatul Strategic e mai important pentru garantarea integrităţii teritoriale a României decât calitatea de membru al NATO. Dacă o ţară membră e atacată, conform Articolului 5, e nevoie de aprobarea parlamentelor tuturor statelor membre pentru o reacţie împotriva agresorului. În schimb, reacţia americană depinde doar de decizia Casei Albe. Riposta poate apărea în ore sau minute. Diferenţa e fundamentală“, mărturisea, pentru „Weekend Adevărul“, fostul preşedinte Emil Constantinescu.
"În noiembrie 1996, când am devenit preşedinte, România nu era luată în considerare pentru primul val de extindere a NATO. În acel moment, România nu avea niciun prieten. Era greu de imaginat că vom putea recupera în doar şapte luni ceea ce ar fi trebuit să se facă în şapte ani, dar era important să lansăm un semnal politic puternic – «Da, România doreşte să facă parte din NATO şi renunţă la dublul limbaj şi la politica duplicitară». declara Emil Constantinescu, preşedintele României în perioada 1996-2000
Se încarcă comentariile...
