Interviu Specialist: Lipsa literației te face vulnerabil. Cine nu știe să citească cu înțelegere poate fi ușor păcălit în viața de zi cu zi
0Pe 8 septembrie este marcată Ziua Internațională a Alfabetizării. În România, însă, specialiștii vorbesc din ce în ce mai des despre un concept mai amplu: literația. Dacă alfabetizarea desemnează, în sens restrâns, capacitatea de a citi și de a scrie la nivel de bază, literația înseamnă mult mai mult – înțelegerea și folosirea textului scris pentru a gândi critic, a formula idei și a participa activ la viața socială.
„Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu Maria Kovacs, expertă cu peste 25 de ani de experiență în promovarea literației și gândirii critice. Ea a contribuit la formarea continuă a profesorilor din toate treptele de învățământ, a co-fondat în 2002 Asociația Lectura și Scrierea pentru Dezvoltarea Gândirii Critice România și, din 2020, coordonează programul „Școli cu scLipici“, care urmărește ca fiecare copil să termine clasa a IV-a știind să citească și să scrie. Pentru că, așa cum subliniază și Kovacs, literația nu se oprește la școală: ea este esențială pentru a naviga în lumea de zi cu zi, de la completarea unui formular până la înțelegerea unui contract sau a unei rețete medicale.
„Weekend Adevărul“: Există două noțiuni care par foarte apropiate ca sens – alfabetizare și literație. Ce înseamnă, de fapt, alfabetizare?
Maria Kovacs: Cred că e mai simplu dacă începem cu alfabetizarea. Nu este termenul pe care îl folosim atunci când îi învățăm pe copii, la școală sau înainte de școală, să citească și să scrie, chiar dacă la început vorbim doar de litere sau de cuvinte. Alfabetizarea era folosită mai degrabă în privința adulților care erau analfabeți. Nu spunem despre un copil de clasa pregătitoare că este analfabet, pentru că nu e așteptarea să fie alfabetizat încă. El se află în curs de alfabetizare. De aceea, eu asociez alfabetizarea cu procesul prin care adulții care nu știu să citească și să scrie la un nivel foarte de bază dobândesc anumite cunoștințe despre scris și citit. Nu este foarte clar unde se oprește acest proces. Au existat diverse măsuri ale nivelului de alfabetizare al adulților și majoritatea au pornit din țări în curs de dezvoltare, unde au început eforturile de a măsura gradul de alfabetizare. La bază, dacă știai să-ți scrii numele, erai considerat alfabetizat.
Și ce înseamnă, în comparație, literația?
Mi se pare că, dacă înțelegem alfabetizarea în felul acesta, atunci nicidecum nu e ceea ce facem cu copiii. Termenul de literație a intrat mai ales în lumea educației prin medierea Asociației Profesorilor de Limba și Literatura Română. În urmă cu 12-13 ani, aceștia au organizat un simpozion pe această temă. Lingviști și profesori au scris și au încercat să descâlcească termenul și să vadă dacă este necesar. Concluzia a fost că este mai bine să folosim literația, pentru că include toate acele nuanțe ale interacțiunii cu textul scris – înțelegerea și comunicarea prin limbajul scris ale ideilor, opiniilor, teoriilor. Literația este o competență, așa cum apare și în documentele Institutului de Științe ale Educației. Ea înseamnă să identifici, să înțelegi, să exprimi, să formulezi. Toate aceste verbe se învârt în jurul cititului și al scrisului, dar merg mai departe, spre a interpreta concepte și idei.
La nivel mondial există o mișcare care atrage atenția asupra literației. În documentele Băncii Mondiale, interesată de capitalul uman, nivelul de literație este un indicator central. Există chiar un concept numit „sărăcia învățării“, măsurat la vârsta de 10 ani. Este vorba despre copiii care nu pot înțelege o povestire simplă. Acest indicator este extrem de puternic pentru parcursul de viață. Dacă la 10 ani copilul nu reușește să înțeleagă o poveste, este foarte ușor de prezis cât de mult va reuși mai târziu, ca adult. Diferența dintre alfabetizare și literație este clară: alfabetizarea se rezumă la recunoașterea literelor sau la scrierea unor cuvinte simple – poate chiar doar a numelui. Este mecanica scrisului. Literația, în schimb, începe odată cu nașterea copilului și se dezvoltă de-a lungul întregii vieți. Este un proces mult mai nuanțat și mai complex.
Reținem că literația e ceva mai profund decât alfabetizarea și presupune înțelegerea textului. Acum, ar putea veni unele voci care ar întreba „dar de ce este importantă literația, până la urmă, în viața de zi cu zi, dincolo de școală?“. Ne puteți da câteva exemple concrete?
Este enorm de greu, dacă nu chiar imposibil, să eviți întâlnirea cu textul scris în zilele noastre. Gândiți-vă ce ar trebui să lipsească: de la etichetele de pe produsele pe care le cumpărăm până la inscripțiile de pe clădiri sau diversele formulare pe care le completăm. Toate ne parvin într-o formă scrisă. Nu contează suportul – electronic sau pe hârtie – important este că întâlnim text scris aproape peste tot în jurul nostru. Vorbim inclusiv de contracte: cum poți evita existența unui contract în viața ta? Sau gândiți-vă la orice interacțiune cu instituțiile. Poți primi informații și pe cale orală, dar majoritatea îți vin în formă scrisă. Legile sunt scrise. Toate regulile care ne organizează viața în comun, în societate, tind să fie formulate în scris. Sunt greu de evitat, așadar, cititul și scrisul. Îmi vine în minte o întâmplare pe care mi-a povestit-o cineva. Era vorba despre un adult care a început să participe la programe de alfabetizare, pentru că nu știa să citească și să scrie. A avut nevoie să meargă la o anumită secție a spitalului. Degeaba a reținut numele secției când i s-a spus, pentru că nu s-a putut orienta după inscripțiile de pe clădiri. Atunci s-a hotărât să învețe, totuși, să citească și să scrie. Evident, nu este ușor. Pentru adulți e mai greu decât pentru copii. Aș îndrăzni să spun că la vârsta adultă poate fi chiar mai dificil de învățat decât în copilărie.
Baza literației: de la primele cărți din familie la grădiniță
Spuneți că procesul literației începe încă din copilărie. Care este rolul familiei?
Familia este primul mediu în care se formează literația. Adulții din jurul copilului, pe care acesta îi aude vorbind și folosind limbajul oral, sunt, în mod cert, primii lui profesori. Dacă folosim o formulare alternativă simplă – citit-scris pentru literație –, știința ne spune că a citi este produsul dintre înțelegerea limbajului oral și capacitatea de a decoda semnele scrise. Limbajul oral, care se dezvoltă din momentul nașterii, este așadar un factor esențial.
Într-o familie dezirabilă, copilul are la îndemână cărți potrivite vârstei, încă de foarte mic. Există cărți de mototolit, care zornăie, dar au aspectul unei cărți, cu un cotor și câteva pagini. Sunt și cărți interactive, cu bucățele textile, pe care copilul le poate molfăi, dar care au tot forma de carte, cu pagini care se răsfoiesc. Urmează cărțile cartonate, rezistente la utilizare multiplă, care introduc concepte și au diverse părți interactive, menite să le facă atractive. Normal, toate au și text, cel puțin de la cele cartonate încolo. Unele au doar câteva cuvinte, altele adaugă scurte narațiuni însoțite de ilustrații ample. Crescendoul continuă până la momentul în care textul nu mai are ilustrații sau are foarte puține. Pe măsură ce crește, copilul se întâlnește cu această diversitate de cărți. A avea cărți în familie și un adult care mijlocește întâlnirea cu ele – fie părinte, fie alt tutore – este enorm de important. Știm că și cele mai simple cărți de povești au un lexic mult mai diversificat și mai bogat decât limbajul cotidian din familie.
Cum se continuă această formare la grădiniță și cum pregătește ea terenul pentru școală?
După ce copilul a trecut printr-o familie norocoasă, care i-a oferit interacțiuni cu cărțile, ideal este să ajungă la o grădiniță unde sunt multe cărți. Acolo, educatoarele citesc în fiecare zi mai multe povești, copiii pot răsfoi singuri cărțile și pot alege ce doresc să li se citească. Dacă toate acestea se întâmplă înainte de școală, copilul este foarte bine pregătit. Are toate premisele necesare pentru a-și dezvolta competențele de literație la nivel de bază. Învață că textele sunt alcătuite din propoziții, propozițiile din cuvinte, iar cuvintele din litere. Descoperă că acestea sunt reprezentarea scrisă a ceea ce rostim. Astfel, cititul și scrisul se învață foarte ușor de către un copil cu un asemenea parcurs fericit: întâlnirea cu cartea în familie, susținută apoi la grădiniță. Toate cuvintele pe care nu le întâlnim în vocabularul cotidian sunt consolidate prin cărțile de la grădiniță și prin experiențele pe care copilul le are: vizite la muzee, excursii, descoperirea unor locuri pitorești. Acestea aduc concepte și termeni noi, fiecare cu un nume de învățat și o complexitate de sensuri de explorat. Aceasta este povestea fericită.
Și ce se întâmplă cu un copil care nu are parte de aceste experiențe?
Povestea nefericită este a copilului care nu are cărți în jur și nici nu înțelege rostul lor. Conversațiile cu adulții sunt reduse la comenzi: „culcă-te“, „vino“, „pleacă“, „stai“. Nu i se adresează întrebări care să-l stimuleze să exprime gânduri, emoții, opinii. Dacă această sărăcie a limbajului continuă și la grădiniță – din lipsă de cărți pentru copii sau de contexte de lectură –, copilul nu înțelege că obiectul numit carte are un rost. Nu descoperă că din acele semne așternute pe pagină se naște o poveste. Ajuns la școală, nu știe cum să țină o carte, nu știe că textul și nu ilustrațiile trebuie citite, nu știe că lectura începe de la stânga spre dreapta și că, la capăt de rând, se revine la stânga paginii. Un copil care intră în clasa pregătitoare cu o bocceluță de cunoștințe atât de mică are enorm de mult de recuperat. Nu e imposibil, dar șansele de a rămâne în urmă sunt foarte mari. Statistic, în jur de 80% din acești copii nu ajung din urmă colegii care au avut un start mai bun. Problema se complică și pentru că, la nivel de sistem, nu înțelegem suficient importanța grădiniței și a clasei pregătitoare. Acestea au fost gândite tocmai pentru copiii care nu frecventaseră grădinița, dar în practică, tot ei sunt cei care beneficiază cel mai puțin. În clasa pregătitoare există copii care știu deja literele, pot citi și scrie cuvinte simple și își scriu numele. În contrast, alții nu știu nici măcar cum să răsfoiască o carte.
Tot la etapa aceasta, a copilăriei, de unde începe totul, că acum se vorbește foarte mult despre tehnologie, ce impact poate avea aceasta asupra copiilor? Este mai degrabă un obstacol sau o oportunitate?
Toate lucrurile făcute cu măsură sunt, de regulă, bune. Tehnologia poate fi de ajutor. Incontestabil, există numeroase aplicații și interfețe care îi ajută pe copii să învețe să citească și să scrie. Știu mulți profesori de învățământ primar care dezvoltă și pun la dispoziția colegilor aplicații pentru clasele mai mici. La nivel global, tehnologia a avansat până acolo încât un copil poate învăța chiar și total independent, dacă are aplicația potrivită.
„Mână în mână cu creșterea sărăciei, sistemul de învățământ devine din ce în ce mai inechitabil“
Aveți 25 de ani de experiență în domeniul literației. Cum ați ajuns să vă implicați și cum arăta situația la începutul drumului dumneavoastră?
Eu însămi nu sunt învățătoare. Am intrat în contact cu programul de literație prin importanța citit-scrisului pentru dezvoltarea gândirii critice. La sfârșitul anilor ’90, problema de a avea un procentaj atât de mare de copii care să nu poată desluși ce scrie pe hârtie – și aici nu vorbim de citit cu înțelegere, ci de decodare, de lucrurile cele mai de bază – nu era atât de răspândită. Astăzi avem mult mai mulți copii care nu reușesc să ajungă nici măcar la nivelul de a buchisi. Nu vreți să știți cât de mulți sunt, mai ales în mediul rural, care în clasa I – adică în al doilea an de școală – pe la mijlocul anului, încă nu pot citi simplul „Ana are mere“.
Cum s-au schimbat lucrurile de atunci până astăzi? Cum arată generațiile actuale de elevi în comparație cu cele de atunci?
De-a lungul vremii s-au întâmplat mai multe lucruri. La sfârșitul anilor ’90, preocuparea noastră era mai degrabă pentru cei care citeau, dar rămâneau la un nivel superficial, literal, al textului. De aceea aveam programele de dezvoltare a gândirii critice: pentru că vedeam că cititul și scrisul sunt instrumente cu care poți dezvolta gândirea critică. Accentul cădea pe a pune întrebări, a căuta răspunsuri nepărtinitoare, a lua în calcul perspective multiple, a lua decizii fundamentate. Aceste exerciții erau valoroase mai ales pentru copiii de gimnaziu și de liceu, dar și pentru cei de clasele a III-a și a IV-a. Acum, însă, situația e mult mai gravă. Mână în mână cu creșterea gradului de sărăcie, sistemul nostru de învățământ devine din ce în ce mai inechitabil. Din datele evaluărilor internaționale, în special PISA, vedem că din 2009 încoace lucrurile se degradează constant. Diferența dintre cei mai avantajați 25% și cei mai dezavantajați 25% a tot crescut. Practic, școala nu reușește să contracareze influența factorului socioeconomic. Contextul familiei explică într-o măsură foarte mare rezultatele copiilor. Cu cât ești mai sărac, cu atât ai rezultate mai slabe. Este foarte trist, dar asta e realitatea pe care am văzut-o conturându-se în ultimii 20 de ani.
„Succesul se leagă nu doar de școală, ci și de cooperarea cu părinții“
Când ați început programul „Școli cu scLipici“ în 2020, ce nevoie ați identificat? Ce goluri din școală sau din comunități ați vrut să acoperiți?
Programul a apărut la Fundația Noi Orizonturi. Observasem, prin alte inițiative ale fundației, că tocmai copiii din mediile cele mai defavorizate nu ajungeau la programele care erau gândite pentru ei. Inclusiv la cluburile Impact, care promovau incluziunea și solidaritatea, lipseau copiii care ar fi avut cea mai mare nevoie. Am înțeles și de ce: pentru acești copii, cititul era o corvoadă. Orice activitate presupunea puțin scris sau citit – proiecte, chestionare, idei puse pe hârtie. Ei preferau să stea deoparte. Așa am decis să mergem către învățământul primar și să propunem școli de vară de două săptămâni, unde să lucrăm direct pe competențele de bază – citit, scris, dar și matematică și dezvoltare socio-emoțională. Toate acestea se făceau cu ajutorul unor cărți atractive și amuzante, pe care le foloseam ca suport pentru activități.
Cum ați selectat primele comunități și care au fost provocările de acolo?
Am început cu cinci localități rurale din județul Cluj, dintre cele defavorizate. Majoritatea copiilor erau din familii cu statut socio-economic scăzut, mulți și de etnie romă. Cauzele riscului de eșec școlar erau multiple: sărăcia, dar și lipsa stăpânirii limbii române. Evident, și copiii români, din familii foarte sărace, întâmpinau aceleași dificultăți – expunerea la un limbaj extrem de limitat. Am descoperit, însă, repede că două săptămâni de școală de vară nu erau suficiente. Copiii aveau nevoie de mai mult. În plus, școlile din acele comunități aveau foarte puține cărți pentru copii, iar bibliotecile fie lipseau, fie erau pline de titluri nepotrivite pentru vârsta lor.
Cum ați ajuns să transformați această experiență într-un program mai amplu?
Din aceste constatări s-a născut ideea „laboratoarelor de literație“. Era o permanentizare a demersului pe parcursul anului școlar, inițial doar pentru copiii cu cea mai mare nevoie. Ne bazam pe instrumente de evaluare, ca niște „analize“ care arată exact ce știe și ce nu știe fiecare copil. De acolo porneam intervenția. Dar nici laboratoarele nu erau suficiente. Am înțeles repede că e mai bine să lucrezi la nivel de clasă, nu doar separat. Altfel, timpul suplimentar după ore aducea probleme – transport, spații, disponibilitate. Așa că, din anul școlar 2021-2022, am trecut la nivelul întregii clase. Am început să dezvoltăm materiale dedicate: cărți pentru copii, fișe de lucru, ghiduri pentru învățători, cursuri online gratuite. Le-am gândit foarte practic, cu exemple și filmări din activități reale. În tot acest timp am adunat și date, ca să putem înțelege impactul. Am văzut clar cum mediul socio-economic, prezența la școală, experiența de grădiniță și nivelul inițial influențează masiv progresul copilului.
Când părinții și profesorii devin parte din soluție
În tot acest timp de la implementare, programul a însemnat peste 60.000 de cărți donate, peste 8.000 de profesori formați și aproape 9.000 de copii implicați, din peste 400 de comunități. Dincolo de aceste numere, ce impact ați văzut în cadrul proiectului?
Ce mă bucură este că văd tot mai multe organizații care au educația în meniul lor de activități și care sunt interesate să facă astfel de lucruri. În școli, termenul de literație nu mai este neapărat un mister. Sigur, gradele de înțelegere diferă, dar vedem clar o deschidere mai mare decât înainte. Un alt lucru de care ne bucurăm este că am reușit să mobilizăm cadre didactice din facultăți care pregătesc viitori învățători. Suntem într-un parteneriat prin care încercăm să dezvoltăm un volum întreg în care să descriem lucrurile pe care ar trebui să le învețe învățătorii, pentru a putea gestiona dezvoltarea literației la acest nivel de bază, de la clasa pregătitoare până în a II-a. Am perceput foarte repede importanța formării inițiale și ne bucurăm că avem deschidere din partea facultăților de a fi alături de noi. Folosesc resursele care există deja și creează altele potrivite pentru studenți, viitori profesori de învățământ primar.
Iar pentru că acest program, „Școli cu scLipici“, este despre oameni, ne împărtășiți o poveste care a rămas cu dumneavoastră – un copil sau o comunitate unde programul a făcut o diferență vizibilă?
Sunt foarte multe povești. Și, de regulă, poveștile de succes merg mână în mână cu mici reușite în zona incluziunii. Vorbim despre copii care nu frecventau deloc școala sau grădinița, ori veneau foarte rar, și care încep să vină mai des, cu o frecvență mai bună. Acesta este, de fapt, un bun indicator al premiselor pentru dezvoltarea mai echilibrată a citit-scrisului. Avem multe exemple de succes mărunte. De pildă, un copil care, după cum arăta la începutul anului școlar, avea toate șansele să progreseze foarte puțin și totuși a progresat foarte mult. Acestea sunt numeroase, și ele reprezintă de fapt miza proiectului. Vă dau și un exemplu din teren, din experiența unuia dintre partenerii noștri, un ONG din Baia Mare. Ei lucrează într-o comunitate extrem de săracă, iar noi am colaborat cu ei pentru a ajunge la școlile frecventate de copiii din acea zonă. Un exemplu este cel al unui părinte care avea copilul în clasa pregătitoare. După ce organizația a distribuit materiale potrivite pentru cei mici, părintele a venit singur să ceară resurse suplimentare, ca să stea cu copilul și să-l ajute să învețe. Nouă ne plac foarte mult aceste povești în care și părinții devin implicați.
Sigur că școala poate face o diferență uriașă, dar când și părinții înțeleg importanța a ceea ce se întâmplă, efectul este cu atât mai mare. Eu n-am întâlnit părinte care să nu-și dorească să-și vadă copilul citind și scriind. Desigur, fiecare înțelege acest lucru în felul său, dar dorința există. Vestea bună este că vedem copiii venind mai regulat, progresează, au materiale, au sprijinul unui învățător mai pregătit în urma formării. E foarte important să fie acolo copilul. De aceea spun că succesul se leagă nu doar de școală, ci și de cooperarea cu părinții. E o poveste complexă.
Materialele de învățare, lipsa invizibilă din clasa pregătitoare
Iar din „Școli cu scLipici“, ca formator, ce ar putea fi dus la nivel macro, în întregul sistem educațional?
În primul rând, și clasa pregătitoare are nevoie de resurse gratuite, asigurate de sistemul de învățământ. Pentru clasa întâi există manuale, dar pentru clasa pregătitoare, nu. Copiii nu primesc manuale sau caiete de lucru gratuite, iar aceste materiale trebuie cumpărate de părinți sau, uneori, achiziționate de școală prin diverse soluții. Ministerul a recunoscut deja cât de important este ca elevii să aibă materiale încă din clasa pregătitoare. Tipul acestor resurse nu este neapărat o noutate. Practic, sunt cărți mici pe care le primesc copiii și, la lecție, în funcție de nivelul fiecăruia, învățătoarea poate folosi fișe de lucru sau alte suporturi de activitate. Diferența este în accentul pus pe conștientizarea fonemică. Ne-am asumat pe deplin această direcție, pentru că am observat că nu este suficient de bine înțeleasă de către învățători. În formarea inițială se vorbește foarte puțin despre asta. Conștientizarea fonologică rămâne, cumva, o Cenușăreasă între activitățile pentru copiii mici – de la grădiniță până la clasa întâi. De aceea am tot accentuat acest aspect și cred că am avut succes. Repetăm foarte des acest mesaj în rândul învățătorilor și al formatorilor, iar în timp se reține.
Am vorbit despre copii. Dar în cazul persoanelor adulte – pornind de la exemplul cu persoana care nu știa să găsească o secție a unui spital –, cum se reflectă lipsa literației la maturitate, atât individual, cât și la nivel de societate?
Evident că dacă nu poți citi, sau nu poți citi cu înțelegere, nu dai multă importanță lucrurilor scrise. Acest lucru te face vulnerabil, pentru că poți fi tras pe sfoară. Dacă semnezi un contract pe care nu îl înțelegi, ești expus – nu neapărat din reaua-voință a cuiva, ci pentru că nu reții exact ce ți s-a spus. Situația se vede și în sănătate. Degeaba primești un tratament scris, dacă nu-l poți urma. Degeaba există instrucțiuni pe un medicament, dacă nu le poți citi. În astfel de cazuri, ești foarte expus. Problema este și la cei „puțin alfabetizați“ – folosesc termenul cu bună știință. Aceștia știu să citească și să scrie puțin, dar nu își dau seama cât de mult mai au nevoie să-și dezvolte aceste competențe. Dacă nu știi deloc, ca domnul de la spital, ești mai conștient de nevoia de a învăța. Dacă știi puțin, crezi că e suficient. Și aici este cel mai mare pericol. Acești oameni citesc cu înțelegere limitată. Nu au instrumente și strategii ca să verifice dacă au înțeles corect. Nu au obișnuința de a digera un text. De aici apar interpretări greșite sau scoaterea din context a mesajelor. Categoria aceasta, cu competențe sumare de literație, este mai puțin conștientă de importanța de a citi mai bine. De aceea devine o masă foarte ușor de manevrat. Nu neapărat cu intenții rele – uneori oamenii chiar vor să facă bine. Dar cel cu literație redusă nu înțelege dovezile și nu poate face diferența între cine vrea să-l păcălească și cine nu. Capcana este să devii suspicios chiar și atunci când nu există niciun motiv real.
Se încarcă comentariile...
