Prima scenă, improvizată în curte, cu cearceafurile din casă

Adela Mărculescu a dat primele reprezentaţii de teatru în curtea casei, pentru copiii din cartier

În copilărie, Adela Mărculescu scotea scaunele din casă pentru a construi o scenă, unde tot ea devenea „marea vedetă“. Din recuzită făceau parte şi cearceafurile familiei ori cămaşa de noapte şi mărgelele mamei.

Arată la fel ca întotdeauna, sau cel puţin ca-n ultimii 30 de ani, de când mi-o amintesc eu. În niciun caz nu i-ai ghici vârsta dacă nu i-ai şti data şi locul naşterii. Protestează, de altfel, faţă de statutul de pensionară, la care spune că a fost „condamnată".

I-a plăcut dintotdeauna teatrul, le judecă drept „mari doamne" pe predecesoarele ei, şi-a trăit toată viaţa pe scenă, dar acum spune că avem „prea mulţi actori". În ultimii 20 de ani nu a mai jucat în filme, în parte pentru că „nu a fost timp", în parte pentru că „regizorii tineri căutau un alt tip de actori".

Nu are regrete însă din acest punct de vedere, nici nu a prea văzut din filmele ultimilor ani, premiate sau nu, „o mare scăpare, pe care mi-o asum cu toată ruşinea", spune, cu politeţea altor vremuri. Şi îşi aminteşte o conversaţie veche cu regretatul regizor Mircea Veroiu: „Te vede cineva pe tine mulgătoare la vaci sau ţărancă pe ogor..."?

„Weekend Adevărul": V-aţi născut la Aiud întâmplător, pentru că acolo era tatăl dumneavoastră ofiţer...

Sigur, m-am născut la Aiud, în ziua de 21 decembrie, şi am fost întâmpinată în viaţă ca un cadou de Crăciun. Tata era căpitanul Marcu Mărculescu, doctor la regimentul din Aiud. Şi pe vremea aceea se făcea un stagiu, adică tata, fiind medic militar, mergea, ca toţi ceilalţi doctori, într-un stagiu de un an de zile. Deci în casa căpitanului Marcu Mărculescu, care era doctor la regiment, şi a soţiei sale, Eugenia Despina. Tata era dintr-un sat de lângă Craiova, mama era o grecoaică frumoasă şi deşteaptă.

Familia mamei fugise din Asia Mică, în urma conflictului dintre turci şi armeni, din 1915-1916, iar ei au ajuns în România doar cu ce au avut pe ei. Singurele lucruri pe care le salvaseră erau o Biblie, pe care o are şi azi sora mea, o Biblie tipărită la Veneţia, în limba greacă, undeva pe la 1840-1850, şi un şirag de mărgăritare. Acel şirag de mărgăritare ni l-a împărţit mama, jumătate mie, jumătate surorii mele. Dar să revin: ce poate un părinte să viseze pentru copilul său? Să fie sănătos, să aibă noroc, să fie înţelept, să fie dăruit, să fie harnic... Din toate acestea, pe unele le-am primit cu lingura mare, pe altele doar cu linguriţa... Şi eram toată îmbrăcată numai în dantele, pe care bunica mea, grecoaica, dăruită şi îndrăgostită de puiul acesta de om, le lucra... Dar nu asta este important, că eram eu îmbrăcată în dantele. Important era că urlam îngrozitor. Şi nu de foame, ci pentru că doream conversaţie. Dacă nu mi se vorbea, era un scandal înfiorător, aşa mi-au povestit ai mei.

Şi aţi rămas la Aiud...

Doar un an... Ne-am mutat în Bucureşti, într-o casă din cartierul Turda.

Asta înseamnă că aţi prins în Bucureşti toată perioada războiului... Vă mai amintiţi ceva din perioada bombardamentelor?

Sigur, mai ales că aveam casa destul de aproape de Griviţa... Iar tatăl meu,
fiind medic militar, trecea în drum spre spital prin faţa Gării de Nord în fiecare zi, aşa că tremuram toate îngrozitor. Îmi mai aduc aminte că mama, sora mea şi cu mine ne băgam în pivniţă şi că ţineam în mână o cruciuliţă din aur care a dispărut atunci când l-au arestat pe tata ca să-l ducă la Canal. Dar amintirea cea mai puternică, în ciuda faptului că aveam doar câţiva ani, este sentimentul de groază şi zgomotul infernal al avioanelor care treceau. Astea nu se pot uita. A fost ceva înfiorător. În plus, tata trebuia uneori să plece medic pe front, iar când se întorcea acasă era ca vai de el, plin de păduchi...

Dar şcoala? Aţi început-o tot în timpul războiului?

Nu. Toată lumea mă face cu un an mai mare. Eu sunt născută la sfârşitul anului. Ştiţi cum e, e ca şi cum aş fi născută de fapt în anul următor, adică în 1939. Aşa că şcoala am început-o în 1945.

Tot acolo, în cartierul Turda?

Da, iar amintirea cea mai vie din perioada copilăriei este că scoteam în curtea casei toate scaunele, pentru a construi o scenă de teatru! Cu cearceafuri atârnate, o pătură drept cortină... Şi credeam în ceea ce făceam, pentru că încercam să imit eroinele filmelor mute, pe care bunicul meu, grecul, cu mustăţile lui tipice, le proiecta cu un aparat matusalemic. Îmi amintesc că îmbrăcam cămaşa de noapte a mamei, din mătase, îmi atârnam la gât foarte multe mărgele... Veneau tot felul de gură-cască din vecini şi trebuie să vă spun că aveam mare succes! Acum, sigur, îmi vine să râd, probabil că mulţi au şi râs... Nu probabil, sigur! Dar acestea au fost începuturile mele legate de teatru.

Click pe imagini

Vă făcuserăţi o trupă împreună cu sora dumneavoastră, presupun...

Sora mea era un spectator extraordinar... Ea era cea care plângea în hohote! Mă vedea atât de disperată pe scenă, că nu putea să nu creadă tot ce spuneam eu acolo... Dar vă spun, era tare frumos! Eu credeam în arta mea, chiar şi atunci! Şi staţi, că nu m-am oprit aici! Baletul, a început baletul! Am făcut balet pe bune! Cu poante, adică nu oricum, de pe la 5-6 ani... Pe urmă, tata fiind medic la Spitalul Militar, sigur că se dădeau fel de fel de spectacole acolo şi eu dansam, mi-aduc aminte de un dans ţigănesc... Apoi, în perioada şcolii, a venit un balerin de la Operă. Se întâmplau totuşi lucruri minunate în perioada aceea, cu copiii talentaţi. Se punea în scenă un spectacol. Nu orice spectacol, ci „Lacul lebedelor"! Şi cine era acolo balerina numărul 1, Lebăda Albă? Eu! Acasă era o nenorocire, pentru că acest tutu, costumul balerinelor, era foarte greu de făcut şi imposibil de procurat cu mijloacele din acea perioadă. Pe vremea aceea nu existau materiale care să facă acest costum să stea aşa, înfoiat, cum trebuie. Şi atunci, biata mama, împreună cu o vecină, care era pricepută în ale croitoriei, l-a făcut din tifon. Vă daţi seama, tifonul acela trebuia apretat. Pentru că era foarte subţire, materialul ocupa un spaţiu imens... În plus erau paietele, fulgii, o întreagă nebunie...

Toate acestea în paralel cu şcoala...

Am învăţat din capul locului foarte bine, am terminat şcoala cu Diploma de Merit cu 5! Nota 5 era atunci nota maximă. Eu puteam să intru la orice facultate fără examen! Aş fi putut să fac şi Medicina, Doamne fereşte! Numai la Arte se dădea atunci examen, chiar dacă aveai nota 5... Iar eu am ales să dau examen, pentru că ai mei îmi dăduseră o educaţie artistică. După balet, a fost pianul. Le-am făcut de fapt cam pe toate, dar niciodată nu am avut răbdarea pe care o am în teatru. În teatru pot să stau 24 de ore, pot să stau doar să mă uit, să-mi văd colegii, pot să lucrez... La pian nu am avut această răbdare, nu era pentru mine. Tot în perioada şcolii, am jucat la Teatrul Naţional, am jucat la Teatrul Bulandra...

Cum s-a făcut?

Întâmplările erau la şcoală. Artiştii veneau şi vedeau copiii talentaţi. Ştiu că, într-un an, am jucat două piese la Bulandra, care era condus pe vremea aceea chiar de doamna Bulandra. „Fetiţa şi ursul" şi „Cărări liniştite". Şi la Naţional am jucat, „Cravata roşie", şi am dansat în „Înşir'te mărgărite", spectacolul care era montat la „Sfântul Sava". După ce clădirea Teatrului Naţional a fost bombardată, teatrul s-a mutat în clădirea liceului „Sfântul Sava". Şi mi-aduc aminte, şi-acum am în faţa ochilor, nişte imagini fenomenale, calul, c-apărea Făt-Frumos pe cal! Şi vă daţi seama că acel cal trebuia să urce pe o scăricică mică şi îngustă... Am amintiri fenomenale de la acest spectacol.... Mi-o aduc aminte pe Agepsina Macri-Eftimiu, care juca Vrăjitoarea, mi-aduc aminte cabina ei plină de flori, plină de parfumuri... Mi-o amintesc şi pe Tanţi Cocea, alături de care am avut norocul să joc... Era o lume specială, care a dispărut astăzi, în care aceste actriţe erau nişte mari doamne, nu doar nişte mari actriţe. Îţi impuneau şi ţie, ca tânăr începător în ale meseriei, prin generozitatea cu care te primeau, prin ţinuta lor, prin felul lor de a se purta, de a vorbi...

Dumneavoastră faceţi parte din generaţia pentru care şcoala generală şi liceul însemnau, în total, 10 clase?

Într-adevăr, la 16 ani eram absolventă de liceu şi dădeam admiterea în facultate. La 20 de ani eram absolventă de facultate, ceea ce mi-a priit, pentru că un actor, cu cât este mai tânăr, cu atât poate să joace roluri pe care mai târziu nu le mai poate aborda.

Limbi străine se făceau atunci în şcoală?

Am făcut franceză, engleză şi rusă. Mărturisesc că nu-mi mai aduc aminte mare lucru, decât că am dat dovada calităţilor mele interpretative în limba rusă în momentul în care a fost la Moscova un recital de poezie, şi ştiu c-am spus în rusă poezia „Floare albastră" a lui Eminescu. Îmi mai amintesc şi acum versurile în rusă, fără să fiu o vorbitoare. Şi am avut mare succes.

"Am învăţat din capul locului foarte bine, am terminat şcoala cu Diploma de Merit cu nota 5! Nota 5 era atunci nota maximă.''

"La 20 de ani eram absolventă de facultate, ceea ce mi-a priit. ''

"M-am născut la Aiud, în ziua de 21 decembrie, şi am fost întâmpinată în viaţă ca un cadou de Crăciun.''

„Din păcate, sunt prea mulţi actori..."

 „Weekend Adevarul": Liceul unde l-aţi făcut?

Adela Mărculescu: Liceul l-am făcut la „Aurel Vlaicu", o şcoală serioasă, foarte serioasă, cu profesori foarte buni. Erau oameni foarte bine pregătiţi, nu erau copii, nu erau tineri aşa cum se încearcă astăzi să se impună, erau oameni cu multă experienţă şi cu multă înţelegere... Eu cred că numai la o anumită vârstă poţi cu adevărat să faci un lucru bine, după o îndelungată experienţă, nu se poate face nimic rapid.

Cu toate acestea, dumneavoastră aţi predat, încă destul de tânără...

Din 1963 eu am predat, începând tot cu baletul, fiind asistenta doamnei Vera Proca la I.A.T.C. Pe urmă m-a pasionat foarte tare vorbirea, şi încă de acolo am început să predau şi să mă ocup de tehnica şi arta vorbirii. Nu poţi să desparţi vorbirea de actorie, iar un actor fără o voce bine formată şi fără băgăjelul acela tehnic, care să-l ajute, nu se poate. Şi la ora acesta tot asta predau la facultate, la „Hyperion". Nu e uşor şi nu e plăcut, şi-mi amintesc că în facultate am montat cu ani mai mari „Vicleniile lui Scapin", de Molière, unde aveam personajul Zerbinette. Această nebună de Zerbinette e o adevărată piatră de încercare pentru orice actriţă, pentru că la un moment dat ea intră în scenă şi râde aproape o jumătate de oră încontinuu, povestind o întâmplare... Şi vorbeşte continuu, râzând, 20-25 de minute! Pentru asta îţi trebuie tehnică, nu poţi s-o faci altfel. Şi atunci am început nebunia exerciţiilor râsului. Mă întindeam pe jos pe covor, puneam pe abdomen, pe diafragmă, volume din ce în ce mai mari şi începeam exerciţiul, râsul... La un moment dat aveam o febră musculară că nici nu puteam să mai vorbesc, darămite să râd... Dar am reuşit până la urmă, şi numai datorită exerciţiului. Şi asta le spun şi studenţilor mei.... Pe de altă parte, în teatru, viaţa actorilor este o extremă întoarcere la copilărie. Cu jocul, cu credibilitatea, cu curăţenia... Le spun studenţilor: „Uitaţi-vă la un copil când se joacă: atunci când dă să mănânce unei păpuşi, când o spală, când îi spune, când o ceartă, uitaţi-vă cu câtă seriozitate... Copilul nu realizează că se joacă, el e foarte serios în ceea ce face. Este credibil, de asta avem nevoie..."

Dar pe dumneavoastră, în facultate, ce profesor v-a influenţat cel mai mult?

Bineînţeles că profesorul (n.r. - Alexandru) Finţi, care a fost actor şi regizor. Un om extraordinar care ne-a învăţat nu numai meserie, dar şi să fim generoşi, oneşti... Sigur că toate lucrurile acestea mi-au rămas întipărite, mai ales că eram cea mai mică, eram copilul sintetic al anului, aşa mi se spunea... Sigur că vârsta aceea însemna cu totul altceva atunci. Eu mi-am pus prima dată ciorapi de mătase când m-am dus la facultate! Nu purtam nici blănuri sau ruj sau, ştiu eu, fuste mini... Şi credeţi-mă, eu şi astăzi aş cere: lăsaţi-le copiilor copilăria, nu-i împopoţonaţi! Toate fetele astea, la 10-12 ani, aşa cum le vezi, îţi vine să mori de râs!

Sobrietatea aceasta, despre care vorbiţi dumneavoastră, nu avea legătură şi cu sărăcia generalizată din epocă?

Nu ştiu, adică tot ce înseamnă realmente aşa-zisa politică nu m-a pasionat niciodată şi am să vă spun de ce. Poate şi pentru că am suferit mult toată familia, tata, care spunea tot timpul când eram copil că „Vin americanii!", a ajuns la Canal... Dar am trecut până la urmă bine prin perioada comunismului, pentru că aveam teatru. Aşa am simţit mai puţin, pentru că în teatru puteam să fiu şi regină, puteam să fiu orice. Eram în stare să mănânc teatru pe pâine! Intram dimineaţa în teatru - mi-e dor de acele momente - şi ieşeam noaptea sau plecam în deplasări, erau o bucurie, o fericire! Bine, după ce am devenit cunoscută, am avut şi unele avantaje (râde): la vânzătoarea de la magazinul din colţ îmi mai oprea câte un pachet de unt... Astăzi mai puţin se întâmplă aşa. Vedeţi, spune la un moment dat Truman Capote, ceva foarte frumos, că „viaţa este o piesă relativ bună cu un act trei scris prost". Oare acest act trei scris prost să fie oare vârsta? Cred că acest act trei scris prost l-aş dori schimbat şi să ştiţi că este problema unei întregi generaţii, generaţia mea. Actorului, dacă i se ia scena, moare. Este o stupizenie să scoţi un actor la pensie, scoate-l la pensie când nu mai poate, când nu mai este în stare, când este dărâmat! Dar când este în plină forţă şi maturitate artistică... Uitaţi-vă la mine, sunt eu un om de scos la pensie?

Cum găsiţi actorii tineri?

Mă tem că unii iau meseria cam prea uşor... Eu nu pot intra oricum pe scenă, nu pot să mă duc şi să întorc paginile repede din textul care se află la regizorul de culise, ca să văd ce replică vine, nu pot să-mi permit să fac aşa ceva. Oricum am fost învăţată altfel şi nu cred că aş putea să mă schimb. Din păcate, oricum sunt prea mulţi actori...

Nu sunteţi prima care spune asta...

Mult prea mulţi actori! Ce să facă? Să facă emisiuni de televiziune la care nu te poţi uita... Nu vreau să vorbesc ca babele alea, ca să spun „...că pe vremea mea"... Dar n-am încotro, şi trebuie să spun totuşi că pe vremea mea era alt respect faţă de meserie şi faţă de tine însuţi, ca artist!

Pentru că suntem în plin Bacalaureat, cum găsiţi toate discuţiile astea, privind menţinerea sau scoaterea camerelor de supraveghere din şcoli?

Nu ştiu, eu tot cred că ceva se va întâmpla şi că va fi bine. Sunt momente în viaţă în care se întâmplă ceva şi atunci lucrurile trebuie să ia o altă întorsătură. Tot sperăm că cineva va gândi cu totul altfel şcoala, că se va întâmpla ceva şi pornesc de la ceea ce spuneam mai înainte, de la faptul că nu aş lăsa copiii să umble rujaţi, cu unghiile făcute... Nu i-aş lăsa, i-aş lăsa să înveţe să fie copii. Şi să vă mai spun ceva (e un citat dintr-o veche învăţătură indiană, pe care l-am căutat special pentru acest interviu): „Este onorată de regi, este o perlă, o avere mare, pe care rudele n-o pot împărţi între ele, nici fraţii nu o fură şi care nu se împuţinează prin dăruire!" Frumos, nu? Merită s-o puneţi în final, nu? ...Nu râdeţi! Merită s-o puneţi în final.

"Cred că numai la o anumită vârstă poţi cu adevărat să faci un lucru bine, după o îndelungată experienţă, nu se poate face nimic rapid.''

"M-a pasionat foarte tare vorbirea, şi [...] am început să predau şi să mă ocup de tehnica şi arta vorbirii. Şi la ora aceasta tot asta predau la facultate, la „Hyperion". 

"Nu aş lăsa copiii să umble rujaţi, cu unghiile făcute [...] I-aş lăsa să înveţe să fie copii. ''

CV

- Lucrează din studenţie
- Numele:  Adela Mărculescu
- Locul şi data naşterii: Aiud, 21 decembrie 1938
- Studiile şi cariera:
- 1959: Institutul Naţional de Artă Teatrală şi Cinematografică
- peste 40 de roluri în spectacole de teatru, peste 20 de roluri de teatru radiofonic
- 1957-1959: Teatrul de Stat Botoşani
- 1959-1963: Teatrul de Stat Ploieşti
- 1964 - prezent: Teatrul Naţional din Bucureşti
- poate fi văzută, în prezent, în rolul Serafimei Ilinicina, din „Sinucigaşul" (Nikolai Erdman), în regia Felix Alexa (rol preluat din 2009)
- Filmografie: 20 de filme, între care „Alo, aterizează străbunica!", 1981, regia Nicolae Corjos; „Cine iubeşte şi lasă", 1982, regia Gheorghe Turcu, „Declaraţie de dragoste", 1985, regia Nicolae Corjos; „Păcală se întoarce", 2006, regia Geo Saizescu
- Predă Tehnica Vorbirii la Universitatea „Hyperion"
- Locuieşte în: Bucureşti