Când sportul de performanţă e în competiţie cu studiile

Ca să ajungă pe podiumul olimpic, tinerii sportivi sacrifică nu doar multe dintre distracţiile adolescentine, ci şi o bună parte dintre orele petrecute la şcoală.

Adela Danciu a petrecut toată seara de luni în faţa televizorului, pe canalul care transmitea probele de scrimă de la Londra. Fetele acelea care au pierdut la o tuşă, spre marea dezamăgire a tuturor, sunt colegele ei la Clubul Steaua din Bucureşti. Se antrenează împreună, merge cu ele în cantonamente şi le impresionează pe fetele mai mici când spune că le cunoaşte pe Ana Maria Brânză, Anca Măroiu şi Simona Gherman. „Nu ştiu ce se întâmplă cu Olimpiada asta. Niciun favorit nu reuşeşte să ajungă la medalii... Dar ne luăm noi revanşa sâmbătă, la echipe!", spune tânăra scrimeră.

Adela are 18 ani şi este elevă în clasa a XII-a la Liceul „Nicolae Iorga" din Bucureşti, secţia de Ştiinţe Sociale. Un liceu teoretic pe care s-a ambiţionat să-l urmeze în ciuda programului încărcat de antrenamente, concursuri şi cantonamente. „Cu vreun an înainte de a intra la liceu, mă tenta să mă duc la unul cu program sportiv, numai că acolo nu se face şcoală. Şi cu sportul nu se ştie, dacă n-o să ajung sus? Sigur că muncesc, mă duc la antrenamente, dar nu am nicio garanţie. Aşa că am preferat să fac şi carte, ca să am o bază", spune Adela. „E adevărat că e mai greu, eu nu am două, trei ore, cum au cei de la liceul sportiv, am şase. Am lipsit foarte mult, mai ales anul acesta, pentru că a fost anul dinainte de Olimpiadă şi am avut foarte multe antrenamente."

Micile războaie cu profesorii

Începutul clasei a XI-a a prins-o la un concurs, la Oradea. Când s-a întors, după o săptămână, nu avea nici manuale şi nici măcar un caiet! Au urmat patru cantonamente de câte două săptămâni la intervale de aproximativ o lună-două, plus alte concursuri. La şcoală ajunge, oficial, cam 50% din timp. Neoficial, se mai întâmplă ca după unele antrenamente să fie prea obosită ca să mai meargă la şcoală, mai ales că locuinţa, sala şi şcoala se află la distanţe considerabile unele de altele. Pentru că lipseşte prea mult, duce mici războaie cu unii profesori. Alţii, însă, îi înţeleg ambiţiile şi o sprijină.

De multe ori, Adela citeşte lecţiile în tramvai, iar când pleacă în cantonamente îşi ia şi cărţile cu ea, mai cu seamă dacă urmează vreo lucrare sau teză. De engleză şi de istorie se teme cel mai tare, iar acestea sunt materii de Bac. Dar nu-şi face griji. „Nici nu se pune problema să nu iau peste 9. Noi nu suntem ca aceia de la mate-info, nu e chiar atât de greu! La noi e de tocit... trebuie să fii leneş, nepăsător, ca să nu iei notă de trecere! Nici nu-mi imaginez să nu iau Bac-ul. N-aş mai fi primită nici acasă, nici la antrenament!" Spune că antrenorul nu i-a cerut niciodată carnetul de note, dar asta doar pentru că o ştie conştiincioasă şi are încredere că se descurcă. Clasa a XI-a a terminat-o cu media 9.

Presiunea de a avea succes

Adela face scrimă de când era în clasa a IV-a. Până acum a avut rezultate foarte bune la nivel naţional (locurile I şi III la campionatele de juniori, în mai mulţi ani), dar încă nu a reuşit să prindă un titlu internaţional. Cel mai bun rezultat a fost locul cinci, cu echipa, la Campionatul European din Slovacia, în mai, anul acesta. Presiunea să atingă singură performanţa aceea mare e teribilă.

„Antrenorul se aşteaptă ca în perioada asta, până la 20-21 de ani, să iau o medalie internaţională, după aceea, şansele scad. E o presiune constructivă. Mă uit şi la fetele astea mari, din lotul naţional, cu care am privilegiul să mă antrenez, şi îmi doresc să fiu ca ele, să ajung pe podium la Europene, la Mondiale, să merg la Olimpiadă! E motivant."

Nu o dată i-a venit să renunţe. „Au fost momente. Mai ales când mergeam la concursuri cu un obiectiv şi nu reuşeam să-l ating. S-a întâmplat odată să fiu favorită şi să nu reuşesc să intru nici măcar în primii opt! Se spune că scrima este un sport de o zi... contează cum te simţi în ziua concursului. Te poţi antrena un an pentru o competiţie, iar în ziua aia să nu simţi nimic... Dar colegele mai mari mi-au zis că nu-i un capăt de ţară dacă n-am făcut nimic la un concurs, că trebuie să muncesc mai departe şi, cu timpul, vor veni şi rezultatele. Asta e, trebuie să ştii să mai şi pierzi!".

De altfel, „fetele mai mari" nu sunt doar sfătuitoarele Adelei, ci şi modelele ei. „Îmi plac foarte mult Anca Măroiu şi Simona Gherman, şi ca sportive, şi ca oameni. Doamne-ajută să ajung ca ele!", spune scrimera.

"Trebuie să fii leneş, nepăsător, ca să nu iei notă de trecere! Nici nu-mi imaginez să nu iau Bac-ul. N-aş mai fi primită nici acasă, nici la antrenament!"
Adela Danciu campioană naţională la scrimă

Antrenor: „Notele proaste se pedepsesc"

La 13 ani, Laura Pricop era deja campioană europeană la haltere. Acum are 15 ani şi e o adolescentă cam scumpă la vorbă şi prea firavă ca s-o crezi că ridică 50 de kilograme o dată. N-ai putea ghici că fata asta cu gesturi reţinute şi-a pus în cap să participe la următoarele Jocuri Olimpice.

Laura Pricop, campioană europeană la haltere. Foto: copiiputernici.com

Deocamdată, Laura învaţă la liceul cu program sportiv „Nicolae Rotaru" din Constanţa, care îi este şi casă, antrenorul fiindu-i şi mamă, şi tată. „Avem un cămin sportiv, iar sala de antrenament şi şcoala sunt tot acolo. Practic, suntem tot timpul cu ochii pe copii", spune antrenorul Angheluş Beşleagă, care subliniază că şcoala e pe primul loc şi că orice notă sub 5 se pedepseşte: „Eu sunt adeptul şcolii, performanţa e pe locul doi.

Pentru că, ferească Dumnezeu, în sport mai sunt şi accidente. Şi dacă se va întâmpla să nu mai poată face sport, ei trebuie să meargă mai departe cu şcoala, să aibă un viitor. Aşa că pedepsim notele mici fie prin ture de teren (lor nu le place din start, pentru că ridicarea halterelor e un sport anaerob, n-au nevoie de rezistenţă, şi atunci alergarea e un chin) sau prin mărirea numărului de reprize la genuflexiuni, care iar e obositor şi chiar dureros, sau le mai privăm de câte o plecare acasă, iar ele şi aşa se duc rar, la câteva luni". Laura e din satul Nisipari, unde a fost descoperită de antrenorul Beşleagă, în urmă cu cinci ani.

Program strict

Cu economie de cuvinte, Laura îşi descrie programul: „Mă trezesc în fiecare zi la 7, la 7.40 sunt la sală, facem încălzirea, apoi antrenament două ore jumate, apoi masa de prânz, după aceea şcoală de la 12.20 la 17.30. La 18.00 avem iar antrenament şi pe urmă venim şi învăţăm".  Spune că materiile ei preferate sunt limba română şi teoria sportivă şi că vrea să facă Facultatea de Sport, iar apoi şcoala de antrenori. Mereu lângă ea, Beşleagă o priveşte îngăduitor şi spune că el nu ar îndruma-o spre şcoala de antrenori, pentru că sacrificiile sunt mari şi banii puţini, dar că „e alegerea ei, ea e mică, şi-o da seama mai târziu". 

În continuare, planul Laurei e să ajungă la Mondiale, iar apoi, în 2016, la Jocurile Olimpice. „Laura e recordmenă a ţării. A câştigat tot ce putea câştiga până acum. O luăm treptat. Numai să fie sănătoasă, că pe celelalte le îndeplinim pe rând", spune Beşleagă.

Laura pare îndrăgostită de haltere. Spune că nu ar fi ales alt sport, că asta îi place. Ca întotdeauna, antrenorul o completează: „Îi place pentru că a fost primul sport în care a putut să facă ceva. Ea vine dintr-o familie vitregită. Sportul e o scăpare. A ieşit din Nisipari, din ţară, a prins drag să plece şi automat i-a plăcut. Dar putea fi şi alt sport, ea putea face performanţă şi la atletism".

"Eu sunt adeptul şcolii, performanţa e pe locul doi. Pentru că, ferească Dumnezeu, în sport mai sunt şi accidente."
Angheluş Beşleagă antrenor

Absenţe, meditaţii şi cărţi cu vampiri

Jaqueline Cristian (14 ani) şi Bogdan Borza (15 ani) sunt cei mai buni tenismeni juniori din Europa. Ea este numărul 1 în România la categoria ei de vârstă şi a câştigat, la începutul anului, cel mai important turneu mondial pentru juniori - „Les Petites As", iar el are nouă titluri naţionale şi patru internaţionale.

Jaqueline s-a transferat în clasa a VIII-a la un liceu cu profil sportiv din Bucureşti pentru că avea probleme cu profesorii din cauza absenţelor dese. Compensează însă cu meditaţii pe care le face seara, la matematică şi la engleză. Mama, care de trei ani merge cu ea peste tot, o ajută la geografie şi biologie. Când e în deplasare, are întotdeauna o carte cu ea, căci îi place să citească. A citit toată seria „Twilight" într-o săptămână (pentru cine nu ştie: patru volume cu vampiri îndrăgostiţi). Scopul ei e să ajungă în topul celor mai bune tenismene din lume. „Mulţi se pierd pe parcurs, pentru că e multă muncă. Unii aleg anturajul sau şcoala. Eu vreau să ajung în primele 10!", spune Jaqueline.

 Jaqueline Cristian, campioană mondială la tenis

Şi Bogdan a trecut de la o şcoală normală la una cu program sportiv. Originar din Cugir, el s-a transferat anul acesta în Bucureşti, la Colegiul Naţional „Emil Racoviţă". Pe Bogdan, şcoala nu prea îl interesează. Nici numele profesorilor nu le ştie bine. „Mi-e destul de greu la şcoală, nu prea ajung. Şi când sunt în Bucureşti, decât să mă duc la şcoală, prefer să mă odihnesc şi să fac antrenamente."

Nici când pleacă în cantonamente nu ia vreo carte cu el pentru că spune că îl oboseşte. Visul lui e să ajungă numărul 1 mondial. ;

"Mulţi se pierd pe parcurs, pentru că e multă muncă. Unii aleg anturajul sau şcoala. Eu vreau să ajung în primele 10 din lume."
Jaqueline Cristian campioană mondială