Interviu Adulții fără literație solidă, ținte ușoare pentru manipulare. Sociolog: „Accesul la informație și lipsa dialogului influențează modul în care înțelegi tipul de mesaj la care ești expus“
0Adulții care nu au competențe solide de literație nu sunt vulnerabili doar atunci când trebuie să completeze un formular sau să înțeleagă instrucțiunile unui medicament. Modul în care citesc și consumă mass-media îi poate expune la manipulare, dezinformare și teorii conspiraționiste.
În România, lipsa înțelegerii mesajelor simple nu limitează doar accesul la un loc de muncă sau la servicii esențiale, ci influențează direct felul în care oamenii se raportează la informația din spațiul public. O citire superficială, fără înțelegere și fără capacitate critică, transformă mesajele din presă și de pe rețelele sociale într-un teren fertil pentru interpretări greșite și pentru bule informaționale care fragmentează societatea. Despre cum se construiește această vulnerabilitate și ce consecințe are pentru democrație și viața de zi cu zi, „Weekend Adevărul“ a discutat cu Valentina Marinescu, profesoră universitară la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București. Cercetările ei se concentrează pe mass-media și comunicare, cu un accent pe evoluția presei și consumul mediatic în România și Europa de Est.
„Weekend Adevărul“: La nivel individual, ce se întâmplă atunci când un adult nu are competențe de literație solide, dar totuși consumă zilnic știri, televiziune sau conținut de pe rețele de socializare?
Valentina Marinescu: În primul rând, trebuie văzut ce se întâmplă cu comunicarea. Ea nu este o simplă transmitere de mesaje, ci și o negociere a sensurilor. Comunicarea are mereu două fațete: transmiterea mesajului și codificarea/decodificarea lui. Dacă aceste două procese nu coincid, apare o pierdere de semnificație. Oamenii nu înțeleg mesajul până la capăt și, mai mult decât atât, tind să atribuie sensuri care nu au fost intenționate de emițător. În al doilea rând, în orice act de comunicare intervine și o componentă rațională, și una emoțională. Atunci când nu poți să raționezi asupra mesajului, din lipsă de cunoștințe, te bazezi automat pe partea emoțională. De aici și tendința mass-media de a folosi imagini puternice, culori, titluri sau cuvinte șocante, care să atragă atenția. Această înțelegere superficială a mesajelor are consecințe și asupra deciziilor personale, care ajung să fie luate mai degrabă pe baza emoțiilor decât pe rațiune.
În plus, mass-media nu funcționează izolată într-o societate. Este mereu însoțită de comunicarea interpersonală, care uneori cântărește chiar mai mult decât mesajele din presă. Dacă nu înțelegi mesajul până la capăt, cauți interpretări la cei din jur: prieteni, colegi, vecini. Astfel apar bulele informaționale, care nu sunt specifice doar online-ului. Ele există și în viața de zi cu zi, fiind construite pe similitudine. Cei asemenea ție sunt cei cu care interacționezi și care îți confirmă sau completează decodificarea mesajului. În final, ajungi să te bazezi mai mult pe partea emoțională decât pe cea rațională și pe comunicarea interpersonală mai mult decât pe mesajul original. Rezultatul este o înțelegere limitată. Iar aici intervine responsabilitatea presei: să fie conștientă că există mai multe publicuri, cu niveluri diferite de înțelegere, și să adapteze mesajele în funcție de ele.
Înainte de responsabilitatea presei și de rolul ei, dacă ne uităm la felul în care se formează un individ, atât familia, cât și școala au un rol central în transmiterea abilităților de literație și al modului de a interpreta informația. Cum influențează aceste două medii – acasă și la școală – felul în care adultul ajunge mai târziu să înțeleagă textele sau să se raporteze la informațiile din spațiul public?
În primul rând, trebuie să intrați în casele unor persoane, să vedeți că există un obiect de mobilă care a cam dispărut – biblioteca. Majoritatea spune acum că își ia informația de pe internet – care are părțile lui bune, dar și părțile lui rele, nu trebuie fetișizat. Problema este că nici în familie, nici la școală sau în comunități nu se mai citește. Nu mai există acest acces la informații, chiar și în ceea ce privește presa tipărită. Dacă înainte circulau cărțile sau ziarele într-un bloc sau într-o comunitate, acum nu mai există această circulație de informații de altă natură decât cea de pe internet. Iar internetul înseamnă algoritm – acces la anumite informații, filtrate și puse într-o anumită ordine.
O primă problemă este, așadar, accesul la informații, atât în familie, cât și la școală. Știu că e o informație mai veche, dar eram una dintre primele țări care consumau televizor, deci informație audio-vizuală, spre deosebire de alte țări, mai ales cele nordice, care consumau informație scrisă. A doua problemă, în ambele medii, este că nu avem cultura dialogului. Nu există nici în familie dezbateri, negocieri de idei, iar la școală nici atât, cu câteva excepții – cercuri de dezbateri, de exemplu. Cum poți să faci un lucru, cum poți să iei o acțiune, care sunt argumentele pro și contra – toate astea lipsesc. La noi, deciziile se iau de sus și se transmit în jos.
Și o a treia problemă, tot legată de familie și de școală: ambele sunt văzute ca entități închise, ca bule informaționale. Nu poți să spargi această bulă decât dacă, de exemplu, te muți de la o școală la alta. Există culturi organizaționale diferite în fiecare școală. Una din centrul Bucureștiului nu va semăna cu una dintr-o comună. Tipul de informație care circulă acolo e de un anumit fel – pro sau contra unui aspect. Deci, accesul la informație și lipsa dialogului sunt cele care influențează modul în care ajungi, mai târziu, să înțelegi ceea ce citești sau tipul de mesaj la care ești expus.
Cum am pierdut arta dezbaterii
Să vorbim aplicat pe unele exemple care au fost destul de vizibile în România. Am văzut cum se răspândesc rapid teorii conspiraționiste – fie legate de vaccinuri, fie de războiul din Ucraina. În ce măsură lipsa literației contribuie la acceptarea și multiplicarea acestor mesaje?
Aici e o dezbatere never ending story, în ceea ce privește comunicarea. Credeți în știință? Nu trebuie să credeți în știință, pentru că știința nu e religie. Verbul „a crede“ este asociat, de obicei, încrederii oarbe în ceva. În știință trebuie să ai o atitudine sceptică. Faptul că se discută pe o problemă este foarte bine. Din punctul meu de vedere, trebuie să se discute absolut orice, mai ales problemele importante. Exemplul tipic de dezbatere, care a dus foarte departe înțelegerea lumii în care trăim, este disputa dintre Bohr și Einstein, legată de tipul și caracteristicile mecanicii cuantice. Ei nu s-au înțeles la început, când a apărut mecanica cuantică și mai ales formularea ei, în concepția Școlii de la Copenhaga. Dar au discutat ani de zile. Ce lipsește la noi, acum, în societate, este tocmai acest tip de dezbatere, cu argumente. Închipuiți-vă că Einstein ar fi refuzat să discute cu Bohr, catalogându-i ideile ca fiind greșite, fără să le pună pe masa argumentelor – cum ar fi decurs dezbaterea? De aici reiese rolul mass-mediei. Dacă cineva vine în dezbaterea publică cu o poziție, trebuie să existe și argumentele legate de poziția opusă. Lipsește capacitatea de a-i pune la aceeași masă, cu timp egal, pe cei care sunt pro și contra. Numai atunci omul din față poate lua o decizie informată. E foarte important să-i lași pe oameni să stea împreună. Și noi nu avem arta dialogului. Este o artă. Revenim la literație: dacă tu frecventezi doar anumite canale, te expui doar la un anumit tip de informație și nu vei avea acces la celelalte, indiferent de nivelul tău de cunoaștere. Este o limitare care derivă clar din lipsa noastră de disponibilitate pentru dialog.
La noi se vorbește mult despre analfabetismul funcțional. Cum se traduce acest fenomen în relația dintre public și mass-media?
Un prim efect al analfabetismului funcțional este că mass-media însăși suferă. A dispărut o parte importantă din presă, și mă refer aici la presa tipărită. Criza din 2008 a dat o lovitură zdrobitoare ziarelor și de atunci declinul a fost constant. Dispare un tip de media și, odată cu el, dispar și oamenii care o practicau – era o întreagă industrie, de la fabricile de hârtie până la cei care distribuiau ziarele la chioșcuri.
O a doua problemă ține de conținut. Mass-media, depinzând de public și de publicitate, ajunge să ofere conținut superficial și centrat pe emoții. Publicul consumă doar ceea ce i se servește, ca la restaurant. Și dacă meniul e alcătuit din știri simplificate, titluri șocante și imagini spectaculoase, atunci asta va fi „hrana“ informațională. Mai mult, există oameni care nu au acces la aceste canale digitale, din motive economice – nu toată lumea își permite internet, dispozitive, facturi la curent. Iar acel public devine și mai lipsit de informație.
A treia problemă este felul în care presa își împachetează conținutul: dominația cuvintelor-cheie, a imaginilor și a breaking news. De multe ori lipsește contextualizarea. Dacă se întâmplă ceva într-o zonă îndepărtată, cum e Indochina, publicul și uneori chiar și jurnalistul nu știu nimic despre context. Știrile ajung sumare, iar cel care oricum are dificultăți de literație rămâne și mai lipsit de înțelegere. Și, în fine, mai este problema noilor formatori de opinie – influencerii sau așa-numitele talking heads, care apar peste tot și par să se priceapă la orice: de la clătite până la mecanica celestă. Informația se simplifică și se trivializează. Dacă cel care o transmite nu are înțelegerea de fond, cum să pretinzi de la public să înțeleagă? În loc să lărgească nivelul de cunoștințe, mesajul rămâne la suprafață. În felul acesta, ajungi să ai un public captiv în anumite bule informaționale. Și, din păcate, mai există și un public pierdut cu totul, pentru că nimeni nu s-a mai ocupat de el – oameni care poate ar fi preferat să citească pe hârtie, dar nu mai au unde.
Cum poate presa să comunice cu publicuri diferite
Cât de pregătită este presa românească să comunice către un public cu niveluri atât de diferite de literație? Există o responsabilitate a jurnaliștilor de a formula mai clar mesajele?
Jurnalistul, la ora actuală, este foarte important. În primul rând, lumea nu e învățată să ia informația din alte surse și se informează din mass-media. În al doilea rând, trăim într-o lume care se accelerează din ce în ce mai mult, cum spune sociologul Hartmut Rosa. Ritmul de acum nu mai seamănă cu cel de acum o sută de ani. Tocmai această accelerare face ca oamenii să caute informația condensată, iar mass-media are un rol esențial. Și când spun mass-media, nu mă refer numai la media tradițională, cum e ziarul, ci la toată media. Aici intervin discuțiile nesfârșite legate de ce se întâmplă cu internetul, pentru că internetul nu este o corporație oarecare.
Jurnaliștii sunt extrem de importanți pentru că ei pot să explice publicului ce se întâmplă în societate. Acesta e rolul lor: să arate anumite lucruri din societate. Îmi place să dau exemplul lui Nellie Bly, una dintre primele jurnaliste de investigație din SUA, la sfârșitul secolului XIX. Ea a prezentat ce se întâmpla în spitalele de psihiatrie sau cu fetele care lucrau câte 16-18 ore în fabricile marilor corporații. Asta înseamnă responsabilitatea jurnalistului: să arate realitatea. În același timp, trebuie să se gândească la public. Cel care citește are, de regulă, un nivel mediu de înțelegere, așa că mesajele trebuie formulate clar, cu vocabular adecvat acestui nivel, dar și cu încercarea de a lărgi cunoașterea. Asta este destul de greu, mai ales pe internet, unde toată lumea a devenit jurnalist. Nu știu dacă aplicarea unor legi sau norme în domeniul jurnalistic ar rezolva situația. În societate funcționează ceea ce se cheamă legea entropiei: cu cât un sistem este mai apăsat sau se pune presiune pe o parte a lui, va tinde să meargă în direcția opusă. Dacă pui reglementări privind informația, oamenii vor căuta și mai mult în altă parte.
„Astăzi nu mai poți să fii șofer pe un utilaj agricol dacă nu ești și inginer“
Legat de evoluția rapidă a societății, cum vedeți diferențele între generații? Cum consumă media tinerii, comparativ cu adulții și seniorii?
La tineri, este evident: ei tind să consume informația mai ales pe cale digitală. Aici e o întreagă dezbatere despre avantajele și dezavantajele consumului de informație digitală. La cei în vârstă s-a întâmplat ceva interesant în ultimii ani. Sub presiunea schimbărilor sociale, a grupurilor din care fac parte și mai ales a contactului cu nepoții, au devenit consumatori de informație digitală. Dacă mergeți cu autobuzul sau cu trenul, veți vedea persoane de vârsta a treia uitându-se pe TikTok. Este o schimbare generată de presiunea socială. Cei de vârstă medie sunt cel mai greu de încadrat. Nu sunt nici complet digitali, dar nici complet în afara spațiului online. Au obiceiuri din ambele zone, iar informația le vine atât prin internet, cât și prin grupurile din care fac parte.
O caracteristică importantă a tinerei generații, subliniată și de studii, este că grupurile lor de proximitate sunt mai ales online, nu fizice. La adulții maturi, lucrurile stau invers: trăiesc în grupuri de familie, de muncă, de vecinătate, offline. Acolo informația circulă prin discuții interpersonale. De aceea spun că nu avem un public uniform, ci mai multe tipuri de public și mai multe moduri de a înțelege mesajele. Trebuie să avem în vedere și copiii. Accesul la internet și la device-uri nu mai începe odată cu școala, ci de la vârste foarte mici. Am văzut copii în cărucior cu telefonul în mână. Am avut chiar experiența unui drum cu trenul, unde un copil se uita pe geam și trecea degetul peste el ca pe ecranul unui smartphone. Asta arată cum își formează reflexele și cum ajung să perceapă lumea prin intermediul unui device. Efectele negative există. Principalul, despre care nu se vorbește suficient, este pierderea abilităților manuale. Am generații de studenți care nu știu să țină un pix în mână, darămite un ciocan, un ac sau un cuțit.
Educație digitală și biblioteci prietenoase pentru comunitate
Ce rol ar putea juca educația media – atât în școală, cât și pentru segmentul de adulți – în reducerea vulnerabilităților?
Nu ar trebui să vorbim doar de educație media, ci și de educație digitală. Ați văzut că ChatGPT, în multe privințe, te poate înlocui. Lumea digitală îți scurtcircuitează procesele, de aceea e important ca la școală să le explici copiilor și părțile bune, și părțile rele. Aș vedea educația media nu ca un curs clasic, ci mai degrabă sub forma unor cercuri de inițiere și de discuție, unde să fie aduse în dezbatere diverse lucruri. Și, repet, ar trebui legată foarte mult și de partea offline, care este deseori uitată.
În ceea ce privește adulții, eu am o problemă cu bibliotecile. Dacă tu nu le dai acces la informație, cum să citească? Cărțile sunt foarte scumpe – o carte nouă costă acum în jur de 80 de lei. Omul nu își permite să o cumpere. Dar fă-i o bibliotecă unde să poată merge și să împrumute. Biblioteca din cartierul Militari, unde locuiesc eu, are doar două camere – pentru un întreg cartier. În plus, bibliotecile de la noi nu sunt spații prietenoase. Dacă merge cineva la Biblioteca Națională, nu are de ce să rămână acolo: e frig, nu găsești un spațiu confortabil, nu există nici măcar posibilitatea de a mânca ceva. Oamenii nu se duc spre informație și pentru că nu li se creează o ambianță potrivită.
Al treilea aspect ar fi să îi faci pe oameni creatori. La școală, de exemplu, copiii ar putea ține un jurnal în care să noteze observații despre ce se întâmplă în jur. Pentru persoanele de vârsta a treia, scrisul sau povestitul pot fi modalități foarte bune de a alunga singurătatea și izolarea. Îl faci pe om să fie creator: să povestească, să transmită mai departe. Problema noastră este că avem tendința să acceptăm totul de sus în jos și să nu negociem între noi. Dar negocierea cere timp și abilități: trebuie să dai, dar și să primești. Noi nu suntem obișnuiți să facem asta, cultura noastră agrară ne împiedică să exersăm astfel de mecanisme.
Cum v-ați imagina o societate în care nivelul de literație ar fi mult mai ridicat decât acum? Ce s-ar schimba cel mai vizibil?
O societate în care populația citește este cea din Singapore, din Coreea de Sud sau Japonia. Dar trebuie spus că aceste societăți sunt complet diferite de noi: extrem de stratificate și bazate pe educație. Principala valoare este școala. Nu există ocupație mai importantă decât cea de profesor, imediat după conducătorul statului. Și se vede în rezultatele lor la examenele de absolvire a liceului, recunoscute pe plan mondial. La noi, îmi pare rău să o spun, dar educația este printre ultimele lucruri care ne interesează.
O societate cu o literație mult mai ridicată ar însemna, de fapt, regândirea totală a locului și rolului educației. Altfel nu ai cum să formezi oameni. În România, modelul de succes e băiatul care face bani repede. Până nu se regândește rolul educației, nu putem vorbi serios despre literație. Ea ține de momentul și de modul în care înveți lucrurile. Sigur, societățile asiatice nu sunt nici ele ideale din punct de vedere democratic – au un nivel ridicat de autoritarism, specific societăților foarte stratificate. Europa are alt avantaj: o mai mare permisivitate între straturile culturale. Dar câștigul european, moștenit încă din epoca victoriană prin învățământul obligatoriu și public, trebuie regândit. Care este rolul școlii? Cum îi facem pe oameni să înțeleagă că fără școală nu pot funcționa într-o societate modernă? Uitați-vă la digitalizare: agricultura, de pildă, s-a schimbat radical. Astăzi nu mai poți să fii șofer pe un utilaj agricol de ultimă generație dacă nu ești și inginer. Pentru asta îți trebuie literație, îți trebuie educație.
Se încarcă comentariile...
