Ada Condeescu: „Luam numai 4 şi 5 la teze, la matematică, dar la examen am luat 9!“

Actriţa Ada Condeescu îşi aminteşte cu umor că n-a fost un elev-model, dar până la urmă a reuşit să surprindă pe toată lumea cu rezultatele bune obţinute la examenele importante.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi născută în vara anului 1988, ceea ce înseamnă că nu aţi apucat să prindeţi, practic, nimic din ce a însemnat perioada comunistă din România. Cum a fost însă copilăria?

Ada Condeescu: M-am tot mutat. Mai întâi am stat în Crângaşi, dar încă înainte de a împlini doi ani m-am mutat împreună cu mama în zona Surorilor, cartierul Bucureştii Noi, care, pe vremea aceea, era foarte frumos şi liniştit. Am copilărit chiar pe strada Surorilor, în apropiere de parcul Bazilescu, unde aveam foarte mulţi prieteni... Ieşeam în faţa blocului, mergeam împreună în parc... Apoi ne-am mutat în Piaţa Victoriei, unde am stat până am intrat la facultate.

Ţinând cont ca tata era director la Muzeul Literaturii Române, iar mama, o pasionată de literatură, când a fost prima întânire cu cărţile?

(râde) La mine, efectul a fost cumva invers. Fiind mereu înconjurată de cărţi, şi acasă, şi la şcoală, şi la tata, unde mergeam aproape la fiecare sfârşit de săptămână (părinţii mei s-au despărţit când eu eram foarte mică), am făcut un fel de fobie. Sigur că, în prima copilărie, îmi plăcea să-mi citească părinţii seara, la culcare... Mai am şi acum cărţile. Erau nişte adaptări pentru copii, după Shakespeare. Făcute de români, dar foarte bine făcute. Odată intrată la şcoală, a trebuit să citesc, dar abia mai târziu am descoperit gustul lecturii, când mi-am dat seama că e o prostie să mă revolt... 

Care au fost, până la urmă, cărţile copilăriei?

Când am ajuns eu pe la 4-5 ani, apăruseră deja filmele, desenele animate... Normal că preferam să văd un film. Dar de citit, sigur că am citit: „Cuore“, „Fram, Ursul polar“, „Colţ Alb“... Mai aveam nişte cărţi foarte frumoase, pentru copii, „Doctorul «Au, mă doare!»“, „Cei trei grăsani“... Erau nişte cărţi cu pagini cartonate, foarte groase, le tot primeam cadou. Mai am şi acum toată colecţia Jules Verne, de la naşa mea, care lucra şi ea la Muzeul Literaturii Române, şi de la care am primit, cred, cele mai multe cărţi în copilărie. În fiecare an, de ziua mea, de paşte şi de Crăciun, primeam câte un pachet cu cărţi de la ea. Pe unele le uitam apoi în camera mea şi începeam să le citesc abia câteva luni mai târziu... Dar era un cadou foarte frumos, pe care-l aşteptam...


În copilărie, „o băieţoaică“
 

Eraţi mai curând genul de copil căruia îi place să se joace pe-afară?

Da, mă întâlneam cu copiii, fugeam, ne căţăram în copaci... Ne jucam mult de-ascunselea, în faţa blocurilor era o zonă foarte ofertantă, un părculeţ cu tot felul de cotloane, era o plăcere să te joci „v-aţi ascunselea“! Mai erau „Ţară, ţară, vrem ostaşi!“, „Raţele şi vânătorii“, toate jocurile astea care erau cu sărit, bătut şi alte provocări... În schimb, şotronul, elasticul – mai mult la şcoală, în pauze...

Mai există şi azi legături cu prietenii de atunci?

Da, şi sunt bucuroasă că am păstrat prieteni din toate locurile în care am stat. Sunt prietenii din Surorilor, cei la tata – cum stăteam la el aproape în fiecare weekend, aveam un grup de prieteni şi acolo, cei din prima şcoală generală, cei la Şcoala Nr. 5, cei din liceu, ţinem legătura, chiar dacă ne vedem foarte rar. Cred că a contat şi educaţia pe care am primit-o. Mama, de pildă, e din Turnu Severin; şi ea păstrează legătura cu foştii ei colegi din liceu, şi din şcoala generală, cred că, de fapt, aşa este toată generaţia.

Iar intrarea la şcoală cum a fost?

Am făcut şcoala generală în două părţi: prima, în Bucureştii Noi, Şcoala Generală Nr. 179, şi apoi, dintr-a III-a, am mers în Amzei, la Şcoala Nr. 5, unde a fost elev mai târziu şi fratele meu. Acolo mi-a fost foarte bine. Chiar de la început, din clasa a III-a, am făcut Limba engleză intensiv, am avut profesori foarte buni... Cu engleza aia, de-acolo, am rămas până în ziua de azi. Am avut noroc. Teoretic, în programă era şi franceza, numai că n-o făceam, pentru că profesoara era foarte „bună“ cu noi, sau cel puţin aşa priveam atunci situaţia. Nu venea sau ne lăsa să ieşim pe-afară, să facem altceva... Pentru noi era o bucurie atunci, dar acum îmi pare rău... Trebuie să plătesc. Iau lecţii particulare, m-am înscris la Şcoala Franceză, acolo sunt nişte cursuri foarte bune.
 

Citea cu voce tare


Ada îşi aminteşte cu nostalgie şi bucurie de jocurile copilăriei şi prietenii din Bucureştii Noi.

Ce materii vă plăceau?

Româna mi-a plăcut dintotdeauna, mai ales că îmi plăcea să citesc cu voce tare. Pentru mine era aşa, ca o competiţie... Ţin minte că nimeni nu voia să citească în afară de mine...

Un impuls histrionic, de mică...

Da, cred că da. Îmi plăcea să nuanţez cuvintele şi virgulele, eram foarte atentă la intonaţie... Şi acum îmi place, că mai am prieteni care au copii, să le citesc... Pe scurt, româna a fost pe primul loc, după care, la liceu, a fost italiana. Am făcut un liceu bilingv româno-italian, iar în ultimii doi ani am intrat cu adevărat în literatura italiană, aşa că româna a trecut atunci într-un plan secund. Am intrat foarte tare în studiul limbii şi-mi doream mult să mă duc la facultate în Italia… Am şi făcut toate demersurile, numai că până la urmă m-am râzgândit pe ultima suta de metri. Am şi dat Bacalaureatul Internaţional, ceea ce presupunea că nu mai trebuia să dau alte examene de admitere în peninsulă…

Între timp, sportul a fost o parte importantă în viaţă. Am citit că sunteţi o pasionată de călărie...

Atunci nu era chiar aşa la modă să îţi duci copilul la tot felul de sporturi... Cert e că am făcut înot de când eram mică, m-a şi învăţat tata, pentru că era şi pasiunea lui. Am făcut şi puţin, dar chiar foarte puţin balet, încă dinainte de a merge la şcoală, dar pentru că profesoara era foarte dură nu m-au lăsat prea mult, n-au rezistat ai mei (râde)... Iar de călărie m-am apucat prin clasa a V-a sau a VI-a. Prietenii noştri de familie, Florin Codre şi Dora Stănescu, aveau o herghelie pe lângă Bucureşti (au şi acum, dar nu mai e chiar lângă oraş), aşa că mă duceam cât de des puteam, după care s-a transformat într-o pasiune puternică, în ceva de care nu mă puteam lipsi. Mă duceam şi de trei ori pe săptămână,  mă duceam şi cu taxiul, căci herghelia era în Otopeni. Pe mine m-a jutat foarte mult, mă ajută şi acum. Când am ocazia, mă duc. Nu am vrut să intru în concursuri, nu ăsta era scopul, dar am făcut sărituri, de toate, ca un profesionist, cu antrenor. Dar nu am vrut să intru în concursuri, mai ales că începusem deja destul de târziu. Profesioniştii încep mult mai devreme, se şi vede, că sunt micuţi, fizic nu se mai dezvoltă prea mult... Pe mine m-a ajutat enorm, mai ales ca dezvoltare psihică, pentru că trebuie să fii în contact permanent cu o fiinţă vie, care trebuie să te asculte, dar nu robotic, şi nu pentru că o loveşti, ci trebuie să ajungi la o comunicare foarte bună. Dar calul trebuie să ştie, în tot timpul ăsta, că tu eşti cel care domină, e un joc foarte frumos între tine şi această fiinţă. Mai ales că, deşi el nu ştie, eşti la mâna lui, oricând te poate arunca. Dar şi imprevizibilul are partea lui bună, pentru că nu contează dacă ştii sau nu ce să faci, trebuie să acţionezi.

Cum a fost admiterea la liceu? Cum aţi ales şcoala la voiaţi să mergeţi?

(zâmbeşte) Cred că a fost singura dată când părinţii mei au reuşit să-şi impună voinţa. Eu îmi doream foarte mult să mă duc la „Caragiale“, auzisem eu că acolo e distracţie (râde)! Numai că tata era prieten cu profesorul Vasile Lungu, autor de culegeri de exerciţii de Limba română, care preda la „Neculce“. Ţin minte că a existat în clasa a VIII-a această discuţie, „unde ducem copilu’?“, că toată lumea era preocupată, şi au aflat de secţia de Uman cu Limba italiană intensiv, care atunci tocmai se întărea, obţinuse deschidere şi parteneriate în Italia şamd. Ai mei s-au gândit că ar fi o oportunitate bună pentru eventualitatea în care aş vrea să plec din ţară. Asta se întâmpla pe la începutul anilor 2000, în 2002, cred. A fost un pic de luptă şi de dramă, cu plânsete, că noi vorbiserăm, toată gaşca mea de prietene, să mergem împreună la liceu. Până la urmă, niciuna nu s-a mai dus la Caragiale (râde).
 

Admiterea la liceu, „foarte grea“


Actriţa se amuză când povesteşte „luptele“ duse cu matematica în şcoală

Admiterea a fost grea?

A fost foarte grea pentru mine! (râde) A fost admitere pe baza examenului de capacitate, iar eu eram foarte, dar foarte chinuită de matematică. Luam numai note de 4 şi 5 în teză! Eu mă obişnuisem, mama mai suferea, până când şi-a dat seama: „Ia să lăsăm noi copilul în pace!“. Mai ales că la alte materii, la engleză, la română, aveam note foarte bune, în general 10. Aşa că, în clasa a VIII-a, a trebuit să fac multe meditaţii la matematică, altfel risca plodul să nu treacă! Şi, până la urmă, le-am făcut o adevărată surpriză alor mei, pentru că, înţelegând-o la meditaţii, de la un profesor care lucra doar cu mine şi ştia să-mi explice, şi văzând că lucrurile încep să-mi iasă, a început să îmi placă. Şi am trecut în extrema cealaltă: făceam tot timpul exerciţii la matematică. Ai mei nu mai înţelegeau nimic, dar au fost foarte mulţumiţi că la examen am
luat aproape 9! Au fost zile întregi de euforie după aceea. Apoi am dat şi o admitere la italiană, dar tot şcoala organiza înaintea testului şi cursuri de pregătire, aşa că n-a fost o mare problemă, cu excepţia emoţiilor...

Viaţa de liceu?

Nişte ani foarte frumoşi. Eram, la un moment dat, foarte pasionată de bachet. Nu atât să joc eu, cât să văd. „Neculce“ e un liceu foarte bun la baschet, exista şi o galerie cu premii şi trofee câştigate de-a lungul timpului. Directoarea liceului era şi ea o pasionată a sportului şi susţinea echipa, ne şi lăsa să plecăm de la anumite ore, când erau meciuri ale echipei noastre cu cele ale altor licee... În general, era o atmosferă foarte bună. Cât despre studiu, în clasa XI-a am început să fac o adevărată pasiune pentru italiană, odată ce-am intrat în literatura italiană: Petrarca, Dante, Boccacio... Aveam o profesoară de-a dreptul minunată, Sorina Venier, care a intuit că aş avea un talent al limbilor străine, numai că în primii doi ani, cel puţin, eu aveam alte treburi (râde). Nu învăţam prea mult, iar ei, evident, îi părea rău. Numai că, odată ce a început să-mi placă, m-a fascinat de-a dreptul şi felul în care preda ea, şi felul în care ne punea să citim în limba veche şi apoi să traducem în italiana de azi... După aceea, voiai să intuieşti tu singur ce e cuvântul ăla, de ce apare într-un anumit context... Era foarte frumos şi am ajuns ca, dintr-o clasă de peste 30 de oameni, să fiu aproape singura, de fapt unul din cei doi elevi, am impresia, care să dea Bacalaureatul Internaţional în italiană.

Cum erau vacanţele?

Vama Veche, cu mama şi cu tata. Nu la cort, dar la concerte, când prietenii muzicieni aveau concerte acolo. Mai erau şi tabere: în vacanţa de vară dintre a IX-a şi a X-a am fost cu profesorul nostru de geografie la Costineşti şi ţin minte că a fost foarte frumos. În general, însă, mergeam undeva, la Olimp, la Vila Scriitorilor... Când eram mică, stăteam şi câte 20 de zile, 10 cu mama, 10 cu tata. Mă duceam şi la ţară, cu prietena mea cea mai bună din şcoala generală, undeva, între Craiova şi Turnu Severin, câte două săptămâni sau cât de mult puteam... La munte mergeam câteva zile pe an, în casa unor prieteni.

Primul rol în limba engleză, cu o câştigătoare a „Ursului de Aur“

În iarnă, pe scena Festivalului de la Berlin, unde a primit trofeul „Shooting Star“, Ada Condeescu a fost de-o frumuseţe răpitoare. Foto: Reuters

Ideea că aţi vrea să faceţi Teatru cum a apărut?

Nu ştiu (râde)... Adică nu ştiu momentul exact, pentru că, într-un fel, tot timpul am vrut să fac asta, deşi, până la un punct, nu foarte conştient. Dar am simţit asta încă de când eram mică şi-mi plăcea să inventez poveşti, şi eu, care sunt nu-ştiu-ce, mă uitam şi la desene şi am crescut cumva cu vocea Irinei Margareta Nistor. Acum, când o întâlnesc, îmi vine să-i spun: „Mai vorbiţi, mai vorbiţi, că-mi aduc aminte de copilărie!“. Îmi făceam poveşti, mă uitam în oglindă şi eram Prinţesa de nu-ştiu-ce, Prinţ şi Cerşetor, eram toate personajele... Am crescut şi aproape de Florin Zamfirescu şi de alţi prieteni actori, îmi plăcea mult să merg la teatru, unde scena era foarte mare, pe scenă erau prietenii părinţilor, chestia asta era fascinantă pentru mine, un adevărat miraj. La un moment dat, eram în şcoala generală, pe la 11-12 ani, am şi jucat într-o piesă, am fost cu ea la Festivalul „Atelier“, de la Sfântu-Gheorghe, în regia Ancăi Maria Colţeanu, scrisă de Saviana Stănescu, ceea ce pentru mine a fost extraordinar. Piesa se numea „Poveşti cu infante“, rolul principal era jucat de Adelaida Zamfir, iar eu eram „Eul“ ei. Eram tot timpul în scenă, eram ea, când era mică, un fel de... conştiinţa ei curată, un joc de oglindă între mine şi ea, pentru care mi-au dat şi premiul de debut pentru interpretare. Am fost fără ai mei, dar eram cu Adelaida, cu regizoarea şi cu Saviana, care era, oricum, soţia lui tata, deci eram cu o autoritate. În orice caz, a fost extraordinar, că era în zonă şi o cetate, mă culcam târziu, ce puteai să îţi doreşti mai mult? Cred că momentul ăla m-a stimulat şi mai mult. Iar apoi am jucat pentru un film franţuzesc de televiziune, eram fiica unui comisar de poliţie, într-un accident de maşină, era cu sânge, cu o cascadorie impresionantă cu maşini, n-aş mai fi plecat de-acolo! Am ajuns la 5 dimineaţa acasă şi nu eram decât printr-a VI-a, mi s-a părut extraordinar să ajung acasă aproape pe lumină! Cred că toate experienţele astea au contribuit. Sigur, a fost şi momentul deciziei din clasa XII-a, dar între timp intervenise şi amorul pentru Literatura italiană. Făcusem deja toate demersurile ca să mă duc la „Sapienza“, la Roma. Dar în primăvara aceea m-am hotărât să rămân aici şi să fac actorie.

Admiterea la Teatru a fost dificilă?

Probabil că lucrurile se mai relaxaseră faţă de cum erau cu câţiva ani mai înainte. În primul rând, numărul de locuri era mult mai mare, 60 pe an. După mine, acest sistem este foarte greşit pentru facultatea de actorie şi, în general, pentru facultăţile de artă. Nu are niciun rost să ai atât de mulţi absolvenţi cât timp nu există locuri de muncă, nu există proiecte. La actorie eram 12 în grupă, ceea ce este enorm, nu e sănătos din punct de vedere educaţional, pentru că aşa nu apucă să lucreze toţi, iar noi chiar lucram, stăteam peste program... Eu, una, simţeam nevoia de mai mult, şi eram acolo non-stop! Iar şansele să ajungi să faci ceva sunt mult mai mici. Admiterea, din punctul ăsta de vedere, e mult mai relaxată, te gândeşti că ai mult mai multe şanse să intri. Dar asta nu înseamnă că nu am avut emoţii. Ce relaxare?! Abia am dormit cu o noapte înainte. Eu am fost ultima generaţie care a dat admiterea la Studioul Casandra şi ţin minte scena, unde dădeam ultima probă. Toată sala, în rest, era în beznă. Mai era o masă, luuungă, unde erau mulţi oameni, toţi profesorii care
luau studenţi în anul respectiv, decanul, rectorul... Dar tu nu-i vedeai, aşa că era oribil.

Ce probe au fost? Cele clasice, cu poezie...

Trebuia să pregăteşti mai multe tipuri de poezie: de forţă, dramatică... Monologul îl susţineai pe scenă, acolo. Mai era şi un interviu, în care explicai ce vrei, cum vrei, care ţi-e istoria, te mai întrebau examinatorii ce voiau... Eu am pregătit o poezie de Jacques Prevert, „Strada Senei“, era poezia mea preferată, ceva de Marin Sorescu, Blaga, ceva din Eminescu...

Ce cursuri vă plăceau?

Numărul mare de studenţi avea şi părţile sale bune, la examenele de final puteai vedea multe lucruri, foarte diferite. În orice caz, primii doi ani de facultate mi-au plăcut enorm. În primul an, cel puţin, eram non-stop acolo şi am lucrat de la început cu studenţii de la regie, a fost un moment foarte frumos când am avut un rol într-un examen final de la regie, pentru care am muncit mult... Din anul II am rămas cu amintirea altui examen final la regie, un spectacol al unei foarte bune prietene, Sânziana Stoican, care a strâns, pentru examenul ei, toată gaşca noastră, aşa că a fost foarte frumos, chiar dacă ne-am mai şi certat, ne-am împăcat, ne-am pupat, na, ca la lucru! Dar experienţa a fost foarte plăcută.

Ce anume din facultate credeţi că v-a folosit?

Probabil, ce am făcut în primul an, pentru că atunci am învăţat să fiu reală, adevărată, să nu falsific o situaţie, să nu-mi falsific emoţiile şi să fiu cât mai în situaţia respectivă, din scenariu, din piesă... Startul e foarte important, cred, şi dacă începi structurat şi cu o bază foarte bună, mai departe, chiar dacă ai probleme, nu ai cum să nu te descurci. După facultate am făcut şi câteva luni de masterat pe care l-am îngheţat apoi pentru că am intrat în toată nebunia cu filmele, un modul cu profesorul Liviu Lucaci, personajul Lady Anne, din Richard al III-lea, de Shakespeare, ceea ce era cumva la polul opus, pentru că am lucrat la partea de compoziţie de personaj, iar examenul de final de modul simt că m-a ajutat foarte mult. Eram obişnuită, mă simţeam mult mai confortabil în jocul „pe mic“, cu vocea reţinută, fără partea de oratorie, de declamare... Aşa că m-am forţat eu pe mine să fac Shakespeare, care tocmai asta înseamnă. M-am dezinhibat, nu mi se mai pare aşa groaznic să-mi aud vocea, atât de puternică încât să umple o sală.


Rolul făcut în cel de-al doilea său film, „Loverboy“, a confirmat-o pe Ada Condeescu ca exponentă a noului val de actriţe de valoare din cinemaul românesc.

„Vreau să lucrez cât mai mult“
 

După două filme de succes şi al treilea în ultima etapă de montaj, ce fel de roluri v-aţi dori?

Îmi doresc să lucrez cât mai mult, în primul rând. Îmi plac rolurile de compoziţie, în care plec de la mine, filtrez lucrurile prin mine, dar personajul e în cele din urmă într-o cu totul altă zonă. Rolul din „Fluier...“, de exemplu, era foarte pe mine, iar povestea era foarte pe mine şi pe George (n.r. – Piştereanu), într-un fel, aşa că am putut să joc foarte natural, nimic precompus, nu am repetat nimic înainte, scenariul pe care îl citisem cu câteva luni înainte nu mai avea nimic de-a face cu scenariul pe care l-am primit la filmări. A fost un fel de lucru brut, cu noi, cu sufletul nostru, ţinând cont că eram înconjuraţi de oamenii ăia, care veneau din cu totul alt mediu, şi toate situaţiile alea dramatice şi puternice, cu luare de ostatici... La „Loverboy“ a fost un pas puternic şi apăsat într-o cu totul altă direcţie, pentru că a fost construcţie până la sânge şi cu o documentare foarte serioasă, am stat de vorbă şi cu specialişti din poliţie, şi cu victime ale traficului de persoane... Am luat totul foarte analitic, după care – uitat tot!, şi preluat doar emoţii, gânduri, muzică, imagini... Cel de-al treilea film sper să iasă anul acesta, iar personajul de acolo e, de asemenea, diferit. Mi-a fost greu să lucrez la el, pentru că Bogdan (n.r. – Mustaţă) voia un personaj din altă lume, pe care să nu poţi să-l prinzi, despre care nu ştii ce e, de unde vine, ceva foarte vag, ca un mister, ca un fum... Ori, ca actor, ai mare nevoie să te sprijini de lucruri concrete ca să poţi să transmiţi mai departe, aşa că a fost foarte greu pentru mine. Dar oameni în care cred au văzut diverse variante de montaj, iar reacţia lor a fost pozitivă...

„Shooting Star“ la Berlinală, program care a lansat nume cu adevărat mari – Rachel Weisz, Daniel Craig... A produs ceva şi pentru tine?

A produs, a produs! Chiar zilele acestea plec în Croaţia, pentru două luni, să filmez cu Jasmila Zbanic, câştigătoarea „Ursului de Aur“ din 2006. Şi cred că va fi foarte plăcut, pentru că filmez la mare, la Marea Adriatică, pe coasta dalmată, am şi două săptămâni de pregătire, ceea ce mă ajută enorm, pentru că îmi place să am temele făcute, iar la filmare să mă concentrez pe ce am de făcut în acel moment... E vorba de un triunghi amoros, iar filmul va fi mai curând o comedie, ceea ce iniţial m-a speriat, pentru că n-am prea apucat să fac... În plus, sunt un om mai timid decât par, iar chestia asta cu dezinhibarea, să fac ca toate visele, e ceva groaznic pentru mine. Atunci când sunt în situaţie, iar situaţia e reală pentru mine, pot să mă duc şi aici, dar altfel, să fiu un soi de clovn, e foarte, foarte greu pentru mine. Ce m-a bucurat însă: la cele trei zile de probe de la Zagreb, pe care le-am dat cu diverşi actori, tot ce făceam se ducea în comedie, aproape fără să vreau! Regizoarea lucrează foarte bine şi te provoacă fără să îţi dea prea multe indicaţii. Şi asta m-a ajutat că nu mi-a spus niciodată: „Ia fii tu comică!“. Sigur, m-aş fi blocat. Dar aşa, instinctul histrionului a ieşit din mine, iar eu, jucând foarte serios, efectul era amuzant. Şi mi-am zis: „Ia uite, pot să fac şi asta!“. Voi lucra în engleză, cu o franţuzoaică şi cu un bosniac, şi cred că o să fie foarte frumos.

Aveţi aşteptări mari de la participarea la acest program?

Eu cred foarte tare în drumul meu, şi sper şi cred că o să pot să duc departe meseria asta.

CV
Filmele n-au lăsat-o să-şi termine studiile

> Numele: Ada Condeescu

> Data şi locul naşterii: 2 iulie 1988, Bucureşti.

> Stare civilă: necăsătorită.

> Studiile şi cariera:

- 2009: Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ (UNATC) din Bucureşti;

- 2013: masterand al UNATC;

- 2010: „Eu când vreau să fluier, fluier“, regia Florin Şerban (fimul a primit Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Berlin, 2010);

- 2011: Loverboy, regia Cătălin Mitulescu (premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul de Film de la Sarajevo);

- 2013: Lupu, regia Bogdan Mustaţă (în producţie);

- 2013: selectată în programul european Shooting Star, al Festivalului de Film de la Berlin.

> Locuieşte în: Bucureşti.