„Adevărul“ nostru cel de toate zilele

0
Publicat:
Ultima actualizare:
"Suntem cu toţii diferiţi, din fericire" - mesajul pe care îl află zilnic ziariştii de la "Adevărul"
"Suntem cu toţii diferiţi, din fericire" - mesajul pe care îl află zilnic ziariştii de la "Adevărul"

CUVÂNT CĂTRE CITITORI Încheiem serialul dedicat istoriei de 125 de ani a cotidianului cu o colecţie de mesaje din partea ziariştilor care fac „Adevărul” de astăzi.

Serialul „Adevărul 125 de ani” v-a purtat în ultimele luni prin lunga şi zbuciumata istorie a cotidianului înfiinţat în 1888 de Alexandru Beldiman. Au fost articole despre împrejurările care au provocat apariţia cotidianului, despre marii scriitori ai literaturii române care au scris în „Adevărul”, despre felul în care „Adevărul” a reflectat marile evenimente istorice din prima parte a secolului XX. Am scris despre reapariţia „Adevărului” după Revoluţia din 1989, din cenuşa fostului ziar „Scînteia”, şi despre etapele prin care ziarul a trecut în perioada postdecembristă. Ajunşi în prezent, nu ne rămâne decât să dăm cuvântul redacţiei, celor care fac „Adevărul” de astăzi.

Când colegii mei Cristi Delcea şi Mihai Voinea mi-au spus că trebuie să scriu ceva despre „Adevărul”, am abuzat de funcţia de redactor-şef: „trebuie” s-a transformat în „poate”, iar termenul de predare a textului l-am depăşit cu mult. Şi asta pentru că n-am vrut să scriu. Ce să scriu eu despre „Adevărul”? Eu, care în copilărie făceam coifuri din ziarul „Scânteia”?... Înainte de 1989 nici măcar nu mă gândeam cine sunt ăia care fac un ziar. Pentru mine, meseria de jurnalist nu exista. Ce să scriu eu acum despre „Adevărul”? Să spun că în 1993, când am intrat în presă, „Adevărul” mi se părea mai mult o instituţie decât un ziar? Să spun că mă enerva atenţia pe care ziariştii de la „Adevărul” o primeau de la puternicii zilei? Că mă enerva când, la „Jurnalul Naţional” fiind, ni se tot dădeau exemple de articole din ziarul „crucişător al presei româneşti”?...

Nu mi-am închipuit niciodată cum ar fi să lucrez la „Adevărul”. Prin urmare, mi-a luat aproape un an de zile să mă obişnuiesc cu gândul că sunt redactorul şef al acestui ziar. Când am fost numit (pentru că, da, am fost numit, n-am dat concurs), mulţi colegi din presă s-au întrebat cine e ăsta, Dan Marinescu, care se aşază pe scaunul lui Cristian Tudor Popescu. Şi e firesc că s-au întrebat, din moment ce şi eu mă întrebam acelaşi lucru. Experienţa de peste 15 ani în presă nu conta aici. Aici era vorba despre simboluri.

De aceea, ţin să le spun tuturor celor scandalizaţi de numirea mea în ianuarie 2013 că nu m-am aşezat pe scaunul lui Cristian Tudor Popescu. Nici nu ştiu unde mai este scaunul acela, dacă mai există. Am luat un scaun din redacţie. Nu sunt legat cu nimic de trecutul ziarului „Adevărul”. Nu blamez, dar nici nu ridic statui. Încerc să privesc doar în viitor. Un viitor despre care nimeni nu ştie exact cum va fi. Lumea se transformă şi presa odată cu ea. Când m-am angajat eu reporter, plecam pe teren cu buzunarele zornăind de fise de telefon, ca să pot suna în redacţie. Astăzi, articolele se trimit atingând ecranul telefonului mobil. Astăzi, ziarele pe hârtie sunt în moarte clinică, în timp ce platformele de ştiri online au luat avânt. În trecut, „Adevărul” pe hârtie era citit de peste 100 de mii de oameni în fiecare zi. În prezent, peste 200 de mii de cititori intră zilnic să citească informaţii pe „adevarul.ro”.

Noi, jurnaliştii, încercăm să nu avem regrete, încercăm să ne adaptăm. Şi nu numai în România este aşa. O spun fără modestie: în anul de graţie 2013, „Adevărul” este în rând cu marile ziare din lume în ceea ce priveşte adaptarea la transformările profunde ale societăţilor în care trăim. „Adevărul Live”, televiziunea de pe internet, şi platforma de bloguri sunt doar două exemple.
Dan Marinescu, 47 de ani, redactor-şef

Sunt prea mic să consider

Sunt Laurenţiu Ungureanu. Tânăr, licenţiat. Sunt purtător al legitimaţiei de ziarist AH nr. 196. De patru ani şi jumate. Acum patru ani jumate aveam puţin peste 20 de ani. Aveam să fiu pentru mult timp cel mai tânăr din redacţia ziarului „Adevărul“. Tot atunci, am luat şi primul meu interviu. De fapt, am asistat la un interviu pe care Marius Tucă i-l acorda şefului meu de-atunci, George Rădulescu.

În cele două nopţi de dinaintea interviului, citisem tot ce-ar fi putut găsi cineva despre Marius Tucă pe Google – teribil personaj! M-am documentat, cum mă sfătuise George – sunt înduioşători adolescenţii care vor să-şi dovedească utilitatea, îndemânarea. Dimineaţa, m-am tăiat când m-am bărbierit. Eram speriat. Sunt fricos.

În timpul interviului, mai bine de două ore, s-a vorbit despre degradarea, chiar colapsul mass-media, imoralitatea jurnaliştilor şi interesele editoriale meschine. N-am spus nimic, am dat din cap, eram de acord. La final, George m-a-ndemnat: dacă am şi eu o întrebare. Aveam trei coli A4 pe care erau înghesuite întrebări. Normal că am, George! M-am gândit că trebuie să-i explic domnului Tucă de ce-i pun acea întrebare. Am spus exact aşa: „Mulţumesc, George!“. Apoi am întors privirea, crispat, ca-ntr-un studio de televiziune, de la camera 1 la camera 3: „Domnule Tucă, eu consider că...“. Dar domnul Tucă, fără să-şi ascundă suficienţa dispreţuitoare, mi-a curmat brutal argumentaţia: „Puştiule, tu eşti încă prea mic să consideri. Hai, întreabă-mă!“.

Nu mai ţin minte ce s-a întâmplat în următoarele minute, ştiu că m-am bâlbâit mult, nu cred c-am terminat o propoziţe cu semnul întrebării. Mai ştiu doar că „Masa Adevărului“ la care George ţinea interviurile era chiar în mijlocul redactorilor-şefi adjuncţi. Poate că de-asta am o mică amnezie, atât de ruşine se pare că mi-a fost. Oricum, din motive pe care acum le-aş găsi evidente, interviul n-a mai fost publicat niciodată. Nici măcar nu mi-am găsit bâlbâiala asta în ziar.

Acum, aproape săptămânal, fac interviuri. Lungi, mai lungi decât ale lui George – şi numai în „Weekend Adevărul“, pe hârtie! Câteodată, în timpul discuţiilor, mă surprind cum consider. Consider în faţa unor oameni mari, mai mari decât Tucă. Consider, nonşalant. N-am învăţat nimic de la Marius Tucă, deşi poate ar fi trebuit. Am învăţat, însă, în aceşti patru ani şi jumătate în care astfel de gafe de imberb s-au succedat cu o frecvenţă care ar fi trebuit să-i pună pe gânduri pe şefii mei, să respect această meserie, cu toate cuvintele ei.
Laurenţiu Ungureanu, 24 de ani, reporter „Weekend Adevărul”

Viitorul

Aţi citit seria de interviuri luate pe parcursul acestui an unor tineri parlamentari? Vă mai amintiţi, poate, că, în câteva cazuri, răspunsurile aleşilor au fost un divertisment nedorit. Un pic am zâmbit, mai mult ne-am îngrijorat, că doar sunt oameni de care, într-o anumită măsură, depinde şi viitorul nostru, depinde şi viitorul României. Sau poate vă amintiţi interviul ce ni l-a prezentat pe demnitarul de care acum depinde enorm viitorul Institutului Cultural Român. Toate aceste interviuri au fost semnate de Cristian Delcea şi de Mihai Voinea. Au apărut în ziarul „Adevărul“ şi pe adevarul.ro.

Site-ul este locul în care viitorul a părut mereu mai aproape. Probabil că aţi remarcat deja platforma de bloguri. Găzduieşte texte semnate de scriitorii Andrei Pleşu şi Petre Barbu, de jurnaliştii Henri Gillet, Horia Ghibuţiu şi Matei Udrea, de preotul Eugen Tănăsescu şi de Dr. Dan. Şi de încă peste două sute de autori, experţi în domeniile din care provin sau, în orice caz, autori de texte interesante. Un evantai multicolor şi imens, fără egal în presa electronică din România. În urmă cu un an, platforma era doar un proiect, de care responsabilă era o colegă cu ochi albaştri şi cu cearcăne de nesomn, şcolită în Marea Britanie: Iulia Roşu.

Tot pe site, în Video Center, au făcut vâlvă realizările colegilor Vlad Andriescu (a testat, cândva, ochelarii Google) şi Alex Varninschi (a adunat într-un clip imagini cu 50 fani ai trupei Pink Floyd din toate colţurile lumii interpretând piesa „Hey You“). 

Aţi observat, probabil, că site-ul include şi o televiziune online, Adevărul Live. Un loc în care colegi foarte apreciaţi pentru textele publicate în presa tipărită se simt deja, în calitate de moderatori TV, ca peştele în apă. Un exemplu este Andrada Floria, editorul secţiunilor de sănătate de pe adevarul.ro şi din „Weekend Adevărul“. Este în stare să-l facă să vorbească pe înţelesul nostru şi pe un specialist în epigenetică. Sau, cum poate aţi citit într-o ediţie de vineri, să obţină de la belgianul Christian de Duve (singurul supravieţuitor din echipa celor trei savanţi premiaţi cu Nobelul pentru Medicină din 1974) preţioase amintiri ale acestuia despre George Emil Palade. Andrada a scris acel articol împreună cu Laurenţiu Ungureanu, autorul ultimului interviu cu regretata Marina Chirca, publicat în iunie tot în „Weekend Adevărul“. Săptămânal în care poate aţi remarcat în septembrie şi articolul despre Iosif Sava, semnat de Mihai Mincan. 

Cătălin Tolontan recomanda deunăzi, pe blogul său, interviul realizat de Luiza Vasiliu cu jurnalistul american Tom Junod pentru „Dilema veche“: „Jurnalism face, după părerea lui Junod, «The New York Times», pe care-l numeşte «o instituţie a democraţiei». Şi jurnalism se face atunci când observi «cât de mult muncesc oamenii de-acolo, cât de buni sunt în meseria lor, cât de inteligenţi, cât de în serios îşi iau misiunea»“. 

Şi Cristian Delcea, şi Mihai Voinea, şi Iulia Roşu, şi Vlad Andriescu, şi Alex Varninschi, şi Andrada Floria, şi Laurenţiu Ungureanu, şi Mihai Mincan sunt, cu toţii, tineri sau foarte tineri. Şi pasionaţi de profesia lor. Muncesc mult, sunt foarte buni în meseria lor, foarte inteligenţi şi îşi iau în serios misiunea. Fac jurnalism. Spre deosebire de colegii lor de generaţie ajunşi în cea mai importantă instituţie a democraţiei, Parlamentul, şi pomeniţi la începutul textului, prestaţia lor în spaţiul public este una admirabilă.

Cu ei în redacţie, „Adevărul“ are viitor. Iar viitorul României depinde şi de viitorul presei ca instituţie a democraţiei. Adică, în parte, şi de viitorul „Adevărului“.
Laurenţiu Manolache, 44 de ani, redactor-şef adjunct („Weekend Adevărul“)

Ceafa de primar

ceafa de primar

5 ani la „Adevărul“. Îmi fac bilanţul. Bile albe, bile negre. Ca tot omul. Glume prieteneşti şi înjurături. Bine că-s toate sincere. Multe necunoscute, doar câteva certitudini. O necunoscută: nu ştiu dacă ziarul chiar a avut nevoie de mintea mea. O certitudine: cu siguranţă, a avut nevoie de ceafa mea.

Pe 10 mai 2009, art-directorii şi editorii foto s-au trezit la ananghie: n-aveau cu ce să ilustreze un material despre învârtelile primarilor. S-au hotărât să improvizeze cu o „poză de studio“ şi au organizat rapid un casting pentru cea mai expresivă „ceafă de primar“.

Am câştigat.

Am rezolvat încă o copertă. Am rezolvat încă o zi. Pare un fleac, o zi, dar nu e. E e o zi din 125 de ani.
Andrei Velea, 46 de ani, redactor-şef  adjunct

Mici fericiri din condei
Un domn trecut de 50 de ani mi-a spus că a renunţat să mai citească ziarele de aproape trei ani. Dar, în urmă cu câteva zile, a ajuns să răsfoiască „Adevărul“  şi a descoperit că, prin comparaţie cu ce există pe piaţă, „ziarul ăsta a rămas consistent, îmi place că aveţi comentarii diverse şi pagini de cultură. Iar Florin Iaru scrie chiar bine“. Nu ştia că lucrez la „Adevărul“. Blamat de mulţi, aplaudat de alţii, „Adevarul” continuă să supravieţuiască mai frumos decât restul presei din România. Aici, la „fabrica" din Pipera, au rămas jurnalişti care încă dau din picioare (şi mai ales din degete) atunci când se luptă pentru subiectele, valorile şi principiile în care cred.

Am păşit prima dată pe uşa „Adevărului“ în 2009, cu emoţia unui tânăr jurnalist care avea dreptul să viseze la presa serioasă, „ca-n afară“. Nu s-a întâmplat mereu în presă aşa, dar, pentru mine, brandul „Adevărul“ înseamnă strădanie şi evoluţie. La ziarul ăsta ne luptăm zilnic să găsim reţeta prin care să profităm de experienţa ziariştilor tradiţionali şi de creativitatea jurnaliştilor multimedia. Oricum, aici e un loc istoric de unde poţi naşte mici fericiri doar din condei.
Iulia Roşu, 27 de ani, editor coordonator Bloguri

8% din toată istoria "Adevărului"
Lucrez în presă – în presa cotidiană – de 19 ani, o lună şi 27 de zile. Am început, tot aici, pe când „Adevărul“ abia împlinise 106 anişori, adică în 1994. Acum mă uit pe calendare şi observ că, adunate, perioadele în care am servit cauzele „Adevărului“ însumează 10 ani sau 8% din toată istoria ziarului. Puţin pentru el, enorm pentru mine. De ce să citeşti „Adevărul“? E complet, spune totul despre toate şi mai cu seamă arată esenţa tare a fiecărui domeniu. Se spune că, pentru a fi uşor de citit, un articol este greu de scris. Acesta este, pe scurt, „Adevărul“: ziarul complet şi... uşor de citit.
Dan Străuţ, 41 de ani, editor Economic

Maturizarea
Mulţi sunt cei care îşi doresc să apară pe „sticlă“, puţin sunt cei care îşi doresc să scrie. Eu fac parte din categoria oamenilor care vor să scrie, iar redacţia „Adevărul“ mi-a dat şansa ca încă de pe băncile facultăţii să îmi pot vedea textele scrise în ziar, iar oamenii să îmi poată citi munca atât în print, cât şi în mediul online. Colegii din redacţie mi-au dat şansa de a învăţa într-un timp scurt ce înseamnă  să lucrez într-o redacţie adevărată, dar şi să mă maturizez într-un mediu plăcut şi frumos.
Mihaela Cojocariu, 23 de ani, redactor Eveniment

„Nu trebuie să pui carul înaintea boilor”
Mă număr printre puţinii bătrâni ziarişti care au avut norocul să respire încă azi, când însăşi paradigma presei a intrat în convulsii. Şi numai datorită cotidianului „Adevărul”, care a intuit, singurul!, calea înţeleaptă: cea a „osebirii, care ţine laolată”. Asta înseamnă, între altele, a sublima valorile jurnalismului clasic pe suporturi moderne şi a nu aşeza uşurătatea vehiculului înaintea meseriei. După cum, de la Stan Păţitu’ încoace, tot românul ştie că „nu trebuie să pui carul înaintea boilor”.
Ciprian Chirvasiu, 49 de ani, editor Publicistică

Ziarul care îţi spune viitorul
Cei peste opt ani de muncă în redacţia „Adevărul“ au însemnat o continuă adaptare la nou. Parcă mai ieri foloseam PC-ul pe post de maşină de scris, iar astăzi ne-am digitalizat. Este cel mai dinamic cotidian de pe piaţa media românească, în care se îmbină armonios tinereaţa cu experienţa redactorilor pentru a oferi cititorilor materiale pentru toate vârstele şi preferinţele. Este publicaţia în care găseşti nu numai ce s-a întâmplat în ţară şi în străinătate, dar oferă şi o proiecţie asupra a ceea ce se întrevede în viitorul apropiat.
Viorica Marin, 43 de ani, şef departament Internaţional

De dragoste
„Adevărul” este primul meu loc de muncă. Avem o serie de începuturi în viaţă: o primă zi de şcoală, un prim examen, o primă iubire, un prim succes, o primă dezamagire. Şi un prim loc de muncă. Ce înseamnă să fii angajat? Ai sarcini, o oră de ajuns la muncă, un/o şef/ă, un salariu, puţin timp liber. Să ne oprim la o şefă, la mine e o ea. O şefă care te face să plângi. Un soi ciudat de a te face să plângi - după ce îi citeşti un text, unul în care vorbeşte despre iubire. Nu la general, ci despre iubirea ei, acea poveste reală despre care nu mi-ar fi vorbit mie, dar pe care a publicat-o aici, în ziar. De atunci am văzut omul din ea. Nu sunt nişte rânduri de elogiere a şefei mele, vreau doar să spun că pentru mine „Adevarul” înseamnă oameni cu tot cu slăbiciuni şi defecte. Cred în ei. Da, da, în oameni. În cei de aici, în cei care scriu şi ne scriu. Şi mă provoacă, „Adevarul” mă provoacă în fiecare zi să vreau să aflu mai mult.
Andreea Bărbulescu, 21 de ani, Junior Editor Bloguri Adevarul

Cei 50 de prieteni de la care fur meserie
„Adevărul“ a împlinit, de curând, 125 de ani de la înfiinţare, decenii de istorie care atârnă greu pe umerii unui Atlas al jurnalismului pedepsit să ducă, acum, greul unei evoluţii a domeniului devenit „a patra putere în stat“ şi care a apelat la mijloace moderne pentru a putea rezista. A sosit clipa ca eu, mezin al redacţiei, să las o urmă a noului jurnalism pe care am început să-l practic.Şi, tind să cred că, sunt tot atât de multe motive care m-au integrat într-o mare familie, acolo unde, după cum spun unii, jurnalismul încă a rămas curat.

Sunt şase zile pe săptămână, cu 50 de prieteni de la care fur meserie, 10 ore de tensiune zilnică, 12 ore nedormite, două creioane tocite, trei cafele băute, şase idei neduse la bun sfârşit, două iubiri neîmplinite, patru perechi de ochi care mă evaluează, 20 de articole scrise, nouă zâmbete schimbate între colegi şi un singur scop: plăcerea de a scrie.
Victor Arvunescu, 21 de ani, redactor Entertainment

Lucrurile care contează
Într-o presă în care Ana Maria Prodan pretinde că poate da ora exactă, iar jurnalele de ştiri tv se deschid tot mai des cu ce maşină şi-a mai luat Florin Salam, “Adevărul” e  brandul care-şi urmează linia concepută acum mai bine de un deceniu, când astfel de personaje n-ar fi avut parte de nicio mediatizare. “Adevărul” nu încearcă să pară ceea ce nu este şi nici să vândă ceea ce se caută pe piaţă, doar de dragul succesului imediat. N-a căzut în plasa unui success îndoielnic, ci a preferat să rămână pe locul pe care şi l-a câştigat în timp. Când deschizi “Adevărul” ştii ceea ce se întâmplă în România şi în lume şi ştii în primul rând ce contează.
Iulian Anghel, 37 de ani, editor departamentul Sport

125 de ani!
Să ştii că acum calci pe urmele strămoşilor tăi, că aduci informaţia cum au adus-o şi ei, că pui ziar peste ziar, articol peste articol, că citeşti comentariile cititorilor şi că, acum, priveşti dincolo de o pagină de facebook...este ceva inimaginabil, ţinând cont că s-a plecat de la simpla hârtie din faţa lui Beldiman. Nici dacă m-aş transforma din om de litere în matematician n-aş putea să număr până la 125.
Marina Alexandra Stan, 20 de ani, social media junior la wwww.adevarul.ro

1,99 lei
Sunt relativ nou în redacţia „Adevărul“ (aproximativ de şapte luni). Înainte, când nu lucram aici, citeam ocazional ziarul. Nu singur, ci la pachet cu alte cotidiene de calitate. Acum o fac aproape zilnic (şi ca obligaţie de serviciu). „Aproape“, pentru că criza n-a ocolit pe nimeni în peisajul mass-media din România, iar definiţia de „cotidian“, din manual, nu mai reflectă realitatea. Celor care dau 1,99 de lei pe fiecare ediţie a ziarului „Adevărul“, cinci zile pe săptămână, le-aş zice că merită efortul financiar. Pentru subiectele pe care nu le găsesc în ziarele de scandal şi nici la emisiunile TV de după ora 00.00. Iar cei care se întreabă de unde avem totuşi apetenţa asta nativă pentru „şoc“ şi „scandal“, care umflă audienţele televiziunilor, le-aş spune că tocmai au ratat ultimul număr din „Adevărul de Week-end“, unde ar fi găsit explicaţia.
Mihai Molnar, 35 de ani, redactor Departamentul Sport

Relaţia cu Adevărul

E 7 dimineaţa şi beau cafeaua pe masa din bucătărie cu laptopul în faţă. Soarele se insinuează vesel prin perdele şi gânduri. Adevărul...CINE e Adevărul, CE e Adevărul? Când oamenii îşi pun întrebări caută Adevărul.Am cu ziarul Adevărul o relaţie de mai bine de 5 ani, cu o pauză. E ca statusul  de pe Facebook “ I’m in a relationship and it’s complicated”. Pentru mine Adevărul înseamnă efervescenţa instabilităţii, agonie şi extaz, bucurii şi dezamăgiri.

Aş citi Adevărul pentru ca e viu, curajos pe alocuri, pentru că le-a (în)trecut pe toate, de la fericire la suferinţă şi nu şi-a pierdut simţul umorului. Dacă umorul, curajul şi echilibrul nu vă încântă, nu citiţi ziarul, vă pierdeţi vremea!

Adevărul e ca omul bun care n-are nevoie de noroc... pentru că şi-l face singur.
Adrian Pogîngeanu, 33 de ani, Editor Foto

"Well, here's your lucky day"
125 de ani, o viaţă de ziar, o viaţă care încă îşi joacă bătăile inimii în paginile pline de rânduri. Să vezi cum îţi trece prin faţa ochilor această istorie, rapid şi categoric, este o emoţie puternică, greu de descris, e ca un film. Cu bune, cu rele, un film autentic, de la un alb-negru emoţionant la o culoare puternică. Multe chipuri, embleme, nume mari, stiluri şi sete de scris, un ziar care a urcat pe fiecare treaptă a evoluţiei jurnalismului din România şi încă urcă, apăsat şi convins, 24 de ore din 24. Emoţia asta mă linişteşte în fiecare zi plină văzută de la birou, petrecută în lumina monitorului, în spatele ziarului şi în faţa cititorilor. Gândul că, poate peste încă 125 de ani, viitorii angajaţi ce vor umple aceste camere vor privi înapoi cu melancolie şi curiozitate şi numele meu va apărea undeva, pe o foaie, un mic angajat al primilor paşi făcuţi de Adevărul într-un nou tărâm media... Acest aport şi mica amprentă pe care o las cu munca mea îmi aduc mereu zâmbetul pe buze.

Îmi place să spun că Adevărul este un ziar care "te citeşte" ca să îl citeşti, 125 de ani de jurnalism colorat în dialog. Eu asta văd şi în această direcţie îmi orientez toate pânzele, spre un ziar care ascultă oameni, răspunde şi dă mai departe.

Închei aceste rânduri cu prima postare pe care o făceam pe 8 aprilie 2012 pe pagina de facebook Adevărul. Era testul pe care trebuia să-l trec ...şi...l-am trecut.


Ne auzim oricând pe Facebook

Raluca Gheorghe, 27 de ani, online community manager

”Cum ar fi să lucrez şi eu la Adevărul?”
În iulie 2012 iau examenul de admitere la Jurnalism cu notă mare. În aceeaşi lună fac cunoştinţă cu o absolventă a facultăţii şi redactor la Ziarul Adevărul. În momentul acela un gând fulgerător îmi trece prin minte: ”Cum ar fi să lucrez şi eu la Adevărul?” Pe principiul ”ai grijă ce îţi doreşti că s-ar putea să se întâmple, în iulie 2013 ajung la departamentul de online de la Adevărul şi am ocazia să trăiesc experienţa unei redacţii în termeni de social media.
Simona Mocanu, 20 de ani, social media junior la www.adevarul.ro

Știri Interne



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite