Tragedia marinarilor de pe crucişătorul USS Indianapolis, devoraţi de rechini, răscoleşte lumea după 72 de ani

Vestea unei descoperiri-şoc făcea ocolul lumii duminică, după ce Paul Allen, cofondatorul Microsoft, a anunţat că echipa sa de cercetători a găsit, pe 18 august, epava crucişătorului USS Indianapolis, scufundat în ultimele zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial.

Anunţul a dat presei prilejul să rememoreze tragedia marinarilor de pe nava de război americană, trimiţând o a doua undă de şoc în jurul lumii.

Circumstanţele în care s-a scufundat crucişătorul greu USS Indianpolis şi întâmplările cutremurătoare din zilele următoare au fascinat şi, totodată, au îngrozit publicul mai bine de şapte decenii. Această poveste de groază a generat mii de articole în presă, aproape 30 de cărţi şi o duzină de documentare, dar niciodată povestea nu a fost spusă până la capăt. Descoperirea epavei poate ajuta însă la scrierea ultimului capitol al acestei drame.

Nava-amiral „rănită“ în marile bătălii din Pacific

USS Indianpolis (indicativ CA-35) era un crucişător greu din clasa Portland, cu un deplasament de 10.000 de tone, intrat în serviciul Marinei SUA în 1932. Clasa Portland, compusă din doar două nave, Portland şi Indianapolis, a fost concepută cu scopul de a furniza crucişătoare mai puternice (cu blindaj mai greu şi tunuri mai mari), care să funcţioneze ca nave-amiral. Indianapolis a fost nava-amiral a Flotei a Cincea americane în 1943-1944, când această unitate navală a purtat bătălii grele în Pacific, sub comanda amiralului Raymond Spruance.

Armamentul principal consta în 9 tunuri (trei baterii triple) de 200 mm şi 8 tunuri antiaeriene de 130 mm, la care se adăugau alte arme antiaeriene: 6 tunuri cvadruple Bofors de 40 mm şi 19 tunuri simple Oerlikon de 20 mm.

În 1943 şi 1944, în fruntea Flotei a Cincea, crucişătorul USS Indianapolis a participat la marile bătălii din Pacfic: Insulele Gilbert (inclusiv bătălia pentru Atolul Tarawa), Insulele Marshall (inclusiv Atolul Kwajelein), Carolinele de Vest (inclusiv Insula Palau), Insulele Mariane (bătălia pentru Saipan) şi, în fine, luptele din Marea Filipinelor, pentru insulele Guam şi Tinian. Sfârşitul lui 1944 îl aduce în California pentru recondiţionare. Revine lângă coastele Japoniei în februarie 1945, pentru marile bătălii de la Iwo Jima şi Okinawa, dar la 31 martie e lovit de un avion-kamikaze şi, având avarii grave, e nevoit să revină la şantierul naval din California.

O misiune secretă: bomba de la Hiroshima

După reparaţii serioase, Indianapolis primeşte o misiune secretă: va transporta în Insula Tinian din Arhipelagul Marianelor o mare parte din componentele bombei atomice „Little Boy“ care va fi aruncată la 6 august 1945 asupra Hiroshimei. Mai exact, transportă „pre-ansamblul“, adică bomba fără materialul fisionabil, dar şi o parte din încărcătura de uraniu 235. Pe 16 iulie, la doar câteva ore după testul Trinity (prima detonare a unei arme nucleare, în Poligonul Alamogordo din New Mexico, în cadrul Proiectului Manhattan), crucişătorul pleacă din portul Hunters Point de lângă San Francisco. În cursa sa spre est, USS Indianpolis stabileşte un record de viteză pe traseul San Francisco – Pearl Harbor, pe care îl acoperă în 74,5 ore, cu viteză medie de 29 de noduri (54 km/h), record care rezistă şi astăzi. Ajunge pe 19 iulie în Pearl Harbor şi pe 26 iulie la Insula Tinian, unde livrează componentele bombei. Restul componentelor vor sosi pe calea aerului, la 30 iulie.

Din Insula Tinian, crucişătorul porneşte spre Guam, unde o parte din echipaj este înlocuit cu efective proaspete. Indianapolis părăseşte Insula Guam pe 28 iulie, îndreptându-se spre Golful Leyte din Filipine, unde echipajul urma să efectueze un stagiu de antrenament înainte ca nava să se alăture Forţei Expediţionare 95 a viceamiralului Jesse B. Oldendorf, în Okinawa.

Scufundaţi în miez de noapte

USS Indianapolis nu avea să ajungă însă niciodată la următoarea sa destinaţie. Pe 30 iulie, la scurt timp după miezul nopţii, crucişătorul a fost torpilat de submarinul japonez I-58, aflat sub comanda lui Mochitsura Hashimoto. La ora 00.14, două torpile Tip 95 au lovit tribordul vasului, una spre prova, iar cealaltă – la mijlocul navei. Exploziile au provocat rupturi de proporţii în carena navei, care s-a înclinat puternic. În doar 12 minute, vasul s-a răsturnat complet, după care cârma s-a ridicat în aer şi USS Indianapolis s-a scufundat, ducând cu sine în adâncuri circa 300 din cei 1.196 de membri ai echipajului. Ceilalţi, dintre care mulţi fără veste de salvare şi fără loc în cele câteva bărci de salvare, au rămas la cheremul valurilor.

Pradă pentru rechini

Crucişătorul s-a scufundat atât de rapid încât n-a lansat niciun semnal de pericol: niciun mesaj cu coordonatele sale, nici măcar un simplu SOS. De aceea, comandanţii Marinei SUA nici n-au ştiut că vasul s-a scufundat, timp de trei zile şi jumătate, până când au fost descoperiţi primii supravieţuitori. Pe 2 august, la ora 10.25, echipajul unui bombardier PV-1 Ventura, aflat într-o patrulare de rutină, a descoperit câţiva supravieţuitori plutind. Bombardierul le-a aruncat o plută de salvare si un transmiţător radio, apoi a alertat comandamentul, care a trimis în zonă toate echipele de salvare disponibile.

Un hidroavion Catalina pilotat de locotenentul Robert Adrian Marks s-a numărat printre unităţile de salvare trimise la faţa locului. Pe drum, Marks a survolat distrugătorul de escortă USS Cecil J. Doyle, comandat de William Graham Claytor Jr., pe care l-a anunţat despre scufundare. Pe propria sa răspundere, Claytor şi-a cârmit nava spre locul naufragiului.

Ajungând în zona unde se aflau supravieţuitorii cu ore bune înaintea distrugătorului, Marks începe să le arunce bărci gonflabile şi provizii. Însă, văzând că oamenii din apă sunt atacaţi de rechini, Marks decide să încalce ordinele în vigoare şi amerizează. Începe să navigheze către supravieţuitorii epuizaţi şi către întotătorii singuratici, mai expuşi atacurilor din partea rechinilor. Când hidroavionul lui Marks se umple, următorii supravieţuitori ridicaţi din apă sunt legaţi cu corzi de paraşută de aripile aparatului de zbor, distrugându-le în asemenea măsură încât avionul n-a mai putut zbura niciodată şi a trebuit să fie scufundat. În acea zi, Marks şi echipajul său au salvat în total 56 de oameni, mai mult de o şesime din cei 317 de supravieţuitori de la final.

Distrugătorul USS Cecil J. Doyle a ajuns după lăsarea întunericului, după ce a fost nevoit, mai întâi, să se oprească la o distanţă rezonabilă, pentru a nu-i ucide pe cei aflaţi în apă, şi, mai apoi, să găsească, bâjbâind prin beznă, hidroavionul lui Marks. După ce i-a urcat la bord pe supravieţuitorii înghesuiţi pe hidroavion, căpitanul Claytor a luat o a doua decizie care nu respecta ordinele: a ordonat să fie aprins reflectorul cel mare, pentru a ghida celelalte nave trimise în ajutor, deşi astfel risca să-şi devăluie poziţia inamicilor, punând în pericol propriul său vas.

Cele mai multe atacuri ale rechinilor din istorie

În orele următoare, alte şase distrugătoare aveau să ajungă în zonă, continuând căutarea supravieţuitorilor până pe 8 august. La final, dintre cei 880 de membri ai echipajului de pe Indianapolis care au scăpat, într-o primă fază, după scufundarea navei, numai 321 au mai fost găsiţi în viaţă de echipele de salvare şi, până la final, doar 317 au supravieţuit.

Ancheta a stabilit că, în cele 4-5 zile scurse de la scufundarea crucişătorului până la recuperarea ultimilor supravieţuitori, mulţi dintre cei care scăpaseră cu viaţă iniţial au fost răpuşi de lipsa de apă şi mîncare (care au generat deshidratare şi hipernatremie), de expunerea la frig şi apă (hipotermie şi descuamări), precum şi de atacurile rechinilor. Au existat şi cazuri în care membri ai echipajului aflaţi în diverse stadii de delir sau halucinaţie s-au sinucis sau şi-au ucis camarazii.

Mărturiile culese de realizatorii seriei de documentare „Săptămâna rechinilor“ de la Discovery Channel - pentru episodul „Oceanul groazei“, referitor la tragedia navei USS Indianapolis, difuzat în 2007 -, arată că scufundarea crucişătorului a prilejuit cel mai mare număr de atacuri ale rechinilor asupra oamenilor înregistrat vreodată în istorie. Atacurile au venit în special din partea rechinilor bruni, o specie întâlnită în toate oceanele lumii, dar au fost şi marinari ucişi de rechini-tigru. De asemenea, au fost sfârtecate de rechini o parte din cadavrele marinarilor ucişi de hipotermie sau deshidratare – care rămân cauzele principale de deces în rândul supravieţuitorilor iniţiali. 

Tragedia eclipsată de bucuria victoriei

În vara lui 1945, informaţiile despre scufundarea crucişătorului USS Indianapolis au trecut aproape neobservate de marele public. Marina SUA a făcut un anunţ scurt, de numai 25 de cuvinte, pe data de 14 august, adică la exact două săptămâni după ce „Indy“, cum era alintat de marinari crucişătorul, fusese torpilat (pe 30 iulie 1945) de submarinul japonez, undeva în Marea Filipinelor din Oceanul Pacific. Chiar dacă Indianapolis suferise o rată de pierderi de 100% - toţi cei 1.196 de membri ai echipajului erau la acea dată morţi, răniţi sau dispăruţi -, vestea scufundării navei a fost eclipsată total de anunţul preşedintelui Harry S. Truman, privind capitularea Japoniei. Evident, în acea zi de 14 august, America era prea ocupată să sărbătorească victoria finală în cel de-al Doilea Război Mondial şi prea puţin înclinată să ia aminte la tragedia navei Indianapolis şi la calvarul celor care scăpaseră iniţial, după scufundarea crucişătorului.

Un căpitan „sacrificabil“

Când euforia victoriei a început să se risipească, mass media, publicul, dar mai ales familiile marinarilor de pe USS Indianapolis au presat Marina să ancheteze scufundarea crucişătorului. Oamenii voiau să ştie cum a fost posibil un asemenea masacru în ultimele zile ale războiului.

Marina constituise deja, în secret, un complet de judecată militar care anchetase cazul şi îi sancţionase pe Căpitanul Charles Butler McVay III şi pe alţi doi ofiţeri cu mustrări scrise în care li se reţinea vina de a nu fi navigat în zigzag pe ruta Guam – Filipine, expunând vasul atacurilor submarine, şi vina de nu fi lansat un semnal de pericol atunci când nava se scufunda. În mod normal, lucrurile s-ar fi încheiat aici, dar contextul istoric nu era de partea lui McVay. În primul rînd, războiul se terminase şi Marina nu mai putea ţine informaţiile departe de ochii presei, la adăpostul cenzurii militare. Şi, tot pentru că războiul se terminase, McVay n-a beneficiat de şansa pe care o avuseseră alţi comandanţi: pe durata conflagraţiei, niciunul dintre sutele de căpitani care-şi pierduseră navele în luptă nu a fost dus în faţa unei curţi marţiale, pentru că Marina nu-şi permitea să se lipsească de ofiţeri valoroşi. Acum însă, McVay era „sacrificabil“ şi, sub presiunea a zeci de jurnalişti care disecau toate informaţiile legate de USS Indianapolis, Marina a decis, în noiembrie 1945, să-l judece pe căpitanul crucişătorului.

Astfel, căpitanul Charles Butler McVay III, care comanda USS Indianapolis din noiembrie 1944, şi care a supravieţuit scufundării crucişătorului - numărându-se printre cei 317 de membri ai echipajului recuperaţi în viaţă din apele Pacificului – s-a trezit în faţa Curţii Marţiale. 

Drama căpitanului McVay

McVay a fost găsit vinovat că „şi-a pus nava în pericol pentru că nu a navigat în zigzag“, cu toate că procesul a fost departe de fi perfect. Unul dintre cele mai controversate aspecte a fost faptul că însăşi Marina a pus nava în pericol, prin formularea ambiguă a ordinului către McVay, prin care îi cerea „să navigheze în zigzag, dacă vremea permite“. Mai mult, la proces a depus mărturie chiar comandantul submarinului japonez I-58, care scufundase crucişătorul, Mochitsura Hashimoto, acesta afirmând că navigarea în zigzag n-ar fi schimbat nimic, fiindcă el ar fi torpilat oricum nava americană. Ca o paranteză, Hashimoto s-a declarat foarte surprins că el însuşi, deşi inamic, era tratat cu mai mult respect decît acuzatul McVay, ceea ce spune multe despre organizarea acestui proces.

Mărturia japonezului şi depoziţiile favorabile ale supravieţuitorilor de pe USS INdianapolis n-au fost însă suficiente pentru a schimba rezultatul procesului. McVay a fost declarat vinovat de neglijenţă şi, fidel principiului potrivit căruia căpitanul poartă întreaga răspundere pentru soarta navei, a acceptat în tăcere verdictul. Singura lui consolare a fost faptul că amiralul Chester Nimitz a decis suspendarea pedepsei şi rechemarea sa în serviciul activ. McVay s-a retras din Marină în 1949, cu rangul de contraamiral, dar lucrurile nu s-au încheiat aici.

Familiile unor dintre marinarii morţi îl considerau în continuare răspunzător pentru scufundarea navei, astfel că, în anii care au urmat, el a continuat să primească scrisori cu mesaje de genul: „Crăciun fericit! Sărbătoarea familiei mele ar fi mult mai fericită dacă nu mi-ai fi omorât fiul!“ Asemenea episoade nu făceau decât să sporească povara vinovăţiei pe care McVay o simţea pe umerii săi şi pe care, îmbătrânind, o purta tot mai greu. Până într-o zi de noiembrie din 1968, când n-a mai rezistat şi s-a sinucis cu revolverul său din Marină. Avea 70 de ani. McVay a fost găsit mort pe peluza din faţa casei sale, strângând în mână o jucărie reprezentând un marinar. 

1956: coşmarul rechinilor continuă

Sfârşitul procesului a făcut ca interesul publicului pentru tragedia crucişătorului să dispară pentru următorii zece ani. Însă, în 1956, ziarul „The Saturday Evening Post“ publică mărturia căpitanului Lewis L. Haynes, medicul-şef al navei. Haynes a povestit cu lux de amănunte calvarul marinarilor care au scăpat iniţial după scufundarea USS Indianapolis, descriind chinurile provocate de frig şi deshidratare. A vorbit despre scenele de coşmar care s-au produs atunci când unii dintre supravieţuitori, care delirau, au început să-şi omoare camarazii. Şi, desigur, despre rechini. Haynes spune că a văzut zeci de cadavre mutilate de muşcăturile rechinilor, care pluteau printre resturile navei. Articolul a şocat din nou opinia publică şi a redeschis apetitul publicului pentru detaliile acestei tragedii.

1974: Hashimoto se întoarce

Trecuseră aproape 30 de ani de la scufundarea USS Indianpolis, când un accident naval a redeşteptat amintirile cumplite legate de această tragedie. În 1974, cargoul japonez Kikuko Maro, care transporta automobile de la Hiroshima la Los Angeles, se ciocneşte cu un cargou sub pavilion liberian, ucigând 24 de marinari coreeni. Căpitanul navei japoneze a fost arestat pentru neglijenţă şi n-a durat mult până când presa a descoperit că Mochitsura Hashimoto care comanda Kikuko Maru este acelaşi Mochitsura Hashimoto aflat în 1945 la comanda submarinului I-58 care torpilase crucişătorul USS Indianapolis. După arestare, Hashimoto a fost forţat să demisioneze. Dezonorat, a renunţat la marină şi, la 64 de ani, s-a făcut călugăr shintoist.

1975: Filmul „Fălci“ declanşează febra rechinilor

Tragedia navei USS Indianapolis, cunoscută timp de 30 ani mai mult din relatările apărute în presă, capătă un nou nivel de notorietate în 1975, odată cu lansarea filmului „Fălci“ al lui Steven Spielberg. Pelicula, care a fost primul blockbuster al acelei veri şi filmul cu cele mai mari încasări din acea perioadă, a revelat publicului din toată lumea tragedia crucişătorului Indianapolis, declanşând un fenomen cultural care mai generează referinţe şi astăzi, după mai bine de 40 de ani de la premieră.

Deşi presărat cu erori istorice, monologul lui Robert Shaw în rolul lui Quint a rămas o scenă de referinţă a cinematografiei mondiale, asociind definitiv în memoria colectivă scufundarea navei Indianpolis cu atacul rechinilor: „Submarinul japonez ne-a băgat două torpile într-o parte, şefule. Ne duceam de pe Insula Tinian la Leyte. Tocmai livrasem bomba. Bomba de la Hiroshima. O mie o sută de oameni erau în apă. Nava s-a dus la fund în 12 minute. Primul rechin a apărut după jumătate de oră. Tigru. De patru metri. Ştii cum îţi dai seama că sunt în apă, şefule? După înotătoarea dorsală. Ce n-am ştiut noi e că misiunea noastră era atât de secretă încât nu s-a transmis niciun semnal de ajutor. Nici nu ne-au trecut la întârzieri vreo săptămână. Când s-a luminat de ziuă, şefule, rechinii au venit în haite, aşa că ne-am adunat în grupuri strânse.“

Filmul lui Spielberg a generat nu doar o fascinaţie pentru rechini, ci şi o nouă goană după mărturiile supravieţuitorilor, care avea să se concretizeze 15 ani mai târziu, când Marina a acceptat revizuirea cazului căpitanului McVay.

1991: Marina revizuieşte cazul

În 1982, fostul puşcaş marin Raymond B. Lech provoacă un şoc cu cartea sa „Toţi marinarii înecaţi“, în care relatează tragedia navei USS Indianpolis folosindu-se de documente până atunci secretizate şi în care acreditează ideea că scufundarea crucişătorului a fost provocată de incompetenţa comandanţilor Marinei şi că McVay a fost victima unei conspiraţii menite să ascundă greşelile acestora. Câţiva ani mai târziu, jurnalistul Dan Kurzman adună zeci de mărturii şi prezintă noi documente în cartea sa „Voiajul fatal“ (1990), în care întăreşte ideea că McVay a fost un ţap ispăşitor.

Toate aceste noi dovezi au dat un impuls campaniei de reabilitare a căpitanului McVay, lansată, timid, de câţiva supravieţuitori cu aproape 30 de ani în urmă. Apelurile constante ale supravieţuitorilor către Congresul SUA primesc, în sfârşit, un răspuns: la solicitarea Comisiei pentru Servicii Militare a Camerei Reprezentanţilor, Marina acceptă să revizuiască circumstanţele procesului lui McVay, pentru a decide dacă e cazul ca dosarul să fie redeschis. Dar speranţele susţinătorilor campaniei sunt spulberate rapid, când Marina anunţă că McVay nu va fi reabilitat.

Elevul dintr-a şasea şi reabilitarea căpitanului

Campania pentru reabilitarea căpitanului McVay primeşte un nou impuls în 1996, dintr-o direcţie neaşteptată: elevul de clasa a şasea Hunter Scott adună noi mărturii de la supravieţuitori pentru lucrarea sa asupra navei USS Indianpolis, pregătită pentru Ziua Naţională a Istoriei. Înarmat cu aceste mărturii, începe să facă lobby în Congresul SUA, iar asocierea băiatului de 12 ani cu veteranii din cel de-al Doilea Război Mondial nu poate lăsa presa indiferentă. Pe fondul acestui val de simpatie, presiunile suporterilor se înmulţesc, până când Congresul acceptă să deschidă o anchetă.

În 1999, şi japonezul Mochitsura Hashimoto se alătură eforturilor suporterilor, trimiţând Comisiei pentru Servicii Militare o scrisoare în care reiterează ceea ce declarase în 1945, la procesul lui McVay: „Puteam să torpilez cu succes vasul indiferent dacă naviga în zigzag sau nu“.

La sfîrşitul lunii octombrie 2000, Congresul SUA adoptă o rezoluţie prin care căpitanul Charles B. McVay III „este exonerat de pierderea navei Indianapolis“, iar preşedintele Bill Clinton semnează această rezoluţie. Hashimoto n-a mai apucat să vadă reabilitarea lui McVay: japonezul murise cu cinci zile înainte, pe 25 octombrie.

În fine, în iulie 2001 Secretarul Marinei SUA ordonă ca din dosarul oficial al lui Charles B. McVay III să fie eliminată orice acuzaţie.

2017: epava e descoperită. Paul Allen: „e copleşitor“

Epava crucişătorului USS Indianapolis a fost căutată de mai multe ori în apele Oceanului Pacific, dar fără niciun rezultat. Până acum, când echipa de cercetare a cofondatorului Microsoft, Paul Allen, a utilizat un studiu nou al unui istoric naval, care indica o anumită zonă a oceanului unde crucişătorul ar fi fost văzut în seara dinaintea scufundării sale. Folosind aceste informaţii noi, echipajul navei de cercetare submarină Petrel a descoperit epava pe 18 august, potrivit comunicatului de presă difuzat de Paul Allen.

Indicativul 35, una dintre dovezile că epava găsită e USS Indianapolis

Nava Petrel, cu un echipaj de 16 oameni, este o navă special echipată pentru cercetare submarină, finanţată de cofondatorul Microsoft. Până acum, Petrel a mai descoperit două nave de război scufundate în cel de-al Doilea Război Mondial: una japoneză, cuirasatul Musashi (în 2015), şi una italiană, distrugătorul Artigliere (în 2017).

După ce a adunat suficiente imagini care să elimine orice dubiu asupra descoperirii, echipajul navei Petrel a oprit cercetările pentru că, potrivit comunicatului, ca orice epavă americană, „are statut de cimitir de război şi va fi administrată de Marina SUA, astfel că doar Marinei îi va fi devăluită locaţia exactă.“

Un purtător de cuvânt al supravieţuitorilor de pe USS Indianapolis, dintre doar 22 mai sunt încă în viaţă, a declarat pentru BBC că „fiecare dintre ei a sperat că până la urmă nava lor va fi găsită“. Emoţia supravieţuitorilor e egalată poate doar de cea a membrilor echipei de cercetare, care, prin comunicatul dat publicităţii de Paul Allen, au transmis: „E cu adevărat copleşitor să îi putem onora pe bravii membrii ai echipajului de pe USS Indianapolis şi pe familiile lor prin descoperirea acestui vas care a jucat un rol atât de important în cel de-al Doilea Război Mondial. Ca americani, avem faţă de ei o datorie de recunoştinţă pentru curajul lor, pentru tenacitatea şi sacrificiul lor în acele împrejurări cumplite“.