Misiuni secrete, blesteme și o problemă trecută sub tăcere. Mărturii despre rănile aparent inexplicabile ale artileriștilor americani care au tras asupra ISIS

Soldați din mai multe unități de artilerie americane s-au întors din misiunile din Siria și Irak împotriva Statului Islamic suferind de coșmaruri, atacuri de panică, depresie și chiar halucinații, deși nu au participat propriu-zis la lupte, a arătat o investigație NYT. Totodată, aceștia au descris emoții copleșitoare și sentimentul de a fi fost blestemați după ce au lansat zeci de mii de proiectile asupra teroriștilor.

Interviurile cu peste 40 de veterani și cu familiile acestora au scos în evidență modul în care armata SUA s-a străduit să stabilească cauzele unor simptome psihologice destul de serioase și la prima vedere inexplicabile. Au fost făcute teste pentru sindrom post-traumatic și leziuni cerebrale, deși aparent acestea nu ar fi avut sens în cazul unor trupe aflate la kilometri distanță de linia frontului, care nu se aflau ele însele sub foc, nu fuseseră rănite în luptă directă și de cele mai multe ori nici măcar nu văzuseră inamicul.

Singurul aspect comun care a ieșit în evidență în legătură cu aceste unități și misiunile lor a fost volumul uriaș de proiectile de artilerie pe care l-a tras fiecare dintre ele.

SUA au luat decizia strategică de a evita trimiterea unui număr mare de trupe terestre împotriva ISIS, bazându-se în schimb pe lovituri aeriene și pe o mână de baterii de artilerie de mare putere. A dat roade. Pozițiile Statului Islamic au fost eradicate aproape complet și foarte puțini soldați americani au fost uciși.

Totuși, strategia a presupus ca un număr mic de soldați să tragă zeci de mii de obuze cu explozibili puternici - mult mai multe proiectile pe membru decât a tras orice baterie de artilerie americană cel puțin din timpul Războiului din Vietnam, spun experții.

O explozie suficient de puternică pentru a arunca un proiectil de circa 50 de kilograme pe o distanță de peste 20 km a declanșat o undă de șoc care a străbătut corpul membrilor echipajului, făcându-le oasele să vibreze, lovind plămânii și inima și trecând cu viteza unei rachete de croazieră prin cel mai delicat organ dintre toate, creierul, notează NYT.

La mai bine de un an de când pușcașii marini au început să aibă probleme, conducerea a comandat un studiu asupra uneia dintre cele mai afectate unități, Bateria Fox, Batalionul 2, respectiv Batalionul 10 de Pușcași Marini.

Raportul, publicat în 2019, deși s-a limitat la examinarea dosarelor medicale, a făcut o constatare surprinzătoare: unitățile de artilerie au fost rănite de propriile arme.

Mai mult de jumătate din pușcașii marini din acea baterie au primit în cele din urmă diagnosticul de leziuni cerebrale traumatice. Raportul a avertizat că experiența din Siria a arătat că tragerea zilnică a unui număr mare de proiectile, zi după zi, ar putea incapacita echipajele „mai repede decât pot fi antrenați soldații pentru a-i înlocui".

Pregătirea în materie de siguranță - atât pentru echipaje, cât și pentru personalul medical - a fost atât de deficitară, scria în raport, încât riscurile expunerii repetate la explozii „sunt aparent ignorate”.

Problemele raportate de artileriști au fost puse în seama unor tulburări psihiatrice de rutină,  au fost tratate cu medicamente puternice sau au fost considerate probleme disciplinare.

Mărturii ale artileriștilor

Lui Javier Ortiz, un pușcaș marin în vârstă de 21 de ani, i-a apărut în bucătărie fantoma unei fete moarte. Era palidă și acoperită de praf calcaros, ca și cum ar fi fost lovită de o explozie, iar ochii ei îl priveau cu o strălucire întunecată.

Ortiz a făcut parte dintr-un echipaj de artilerie și tocmai se întorsese dintr-o misiune secretă în Siria împotriva Statului Islamic. Conștient de faptul că tunurile uriașe ale unității sale uciseseră sute de luptători inamici s-a gândit că fantoma pe care a văzut-o nu putea fi decât răzbunarea lor.  L-a străbătut un fior. S-a retras într-o altă cameră și a aprins luminile, convins că își imagina lucruri. Dar ea era încă acolo.

Câteva zile mai târziu, într-o cazarmă, un pușcaș marin în vârstă de 22 de ani, pe nume Austin Powell, a bătut la ușa vecinului său și s-a bâlbâit: „Este ceva în camera mea! Aud ceva în camera mea!".

Vecinul său, Brady Zipoy, în vârstă de 20 de ani, a verificat, dar nu a găsit nimic.

"Este în regulă - și eu am avut probleme", l-a liniștit caporalul Zipoy. Cu o zi înainte, în timp ce își lega șireturile fusese cuprins de o avalanșă de emoții atât de copleșitoare și de bizare încât nu avea cuvinte să le descrie. "Mergem la doctor. Vom căuta ajutor", i-a spus el prietenului său. 

Trecere sub tăcere

Corpul pușcașilor marini nu a comentat niciodată public concluziile studiului. A refuzat să dezvăluie cine l-a comandat sau de ce și nu a vrut să pună la dispoziție pentru interviuri personalul care l-a realizat.

Trecerea sub tăcere i-a lăsat pe veteranii afectați să se zbată să-și dea seama singuri ce se întâmplă. Mulți nu au reușit să găsească răspunsuri.

Caporalul Powell, care auzea lucruri, a părăsit armata și a devenit șofer de camion, dar a continuat să aibă atacuri de panică paralizante în timpul slujbei. În 2018, la un an și jumătate după ce s-a întors din Siria, s-a împușcat.

Vecinul său din cazarmă, caporalul Zipoy, s-a mutat în casa părinților săi din Minnesota și a început facultatea. În 2020 a început să audă voci și să vadă mesaje ascunse în semnele de circulație. Câteva zile mai târziu, într-un delir psihotic, a intrat în locuința unui străin și l-a ucis.

Când a sosit poliția, l-a găsit rătăcind desculț pe alee. În timp ce îi puneau cătușele, el a întrebat: "Mă duceți pe lună?".

În 2021, a fost găsit nevinovat de crimă pe motiv de boală mintală și a fost internat într-o secție închisă a Spitalului de Securitate din Minnesota, unde se află și azi.

"Doamne, îmi ieșisem din minți - nu înțelegeam ce se întâmpla", și-a amintit el într-un interviu recent din spital, complet debusolat

"Sunt supărat, pentru că am încercat să obțin ajutor în Marină. Știam că ceva nu era în regulă, dar toată lumea a cam dat asta uitării”, a spus el

Riscuri invizibile

Cercetările au început să dezvăluie că expunerea repetată la explozii în timpul tragerilor cu arme grele, cum ar fi tunurile, mortierele, rachetele lansate de pe umăr și chiar mitralierele de calibru mare, poate provoca leziuni cerebrale ireparabile. Este o problemă vastă pe care armata SUA abia începe să o analizeze.

Știința se află încă la început, dar există dovezi care sugerează că, deși exploziile care se propagă prin țesutul cerebral nu pot provoca leziuni evidente și de durată, expunerea repetată pare să creeze cicatrici care, în final, e posibil să cauzeze deteriorarea conexiunilor neuronale, a explicat Gary Kamimori, cercetător principal al armatei SUA în domeniul exploziilor, care a studiat această problemă întreaga sa carieră.

„Gândiți-vă la ea ca la o bandă de cauciuc. Întindeți o bandă de cauciuc de o sută de ori și aceasta revine, dar apar microfisuri. A suta oară, se rupe”, a spus el.

„Aveți o undă de explozie care călătorește cu viteza sunetului prin cel mai complex și complicat organ din corp. Nu v-ați gândi că s-ar produce unele daune?", a explicat Daniel Perl, un neuropatolog care conduce o bancă de țesuturi a Departamentului Apărării ce conservă creierele veteranilor pentru cercetare. El spune că, deși poate vorba de microleziuni, acestea nu pot fi decelate la o persoană vie, și e posibil ca ele să provoace în timp tulburări psihologice ce pot semăna cu sindromul posttraumatic.

De-a lungul multor ani, armata a stabilit niveluri maxime de expunere sigură la explozie pentru timpane și plămâni, dar nu și pentru creier.

În ultimul deceniu, veteranii care sufereau de simptome asemănătoare leziunilor cerebrale au făcut presiuni asupra Congresului pentru a revizui pericolele potențiale, iar legislatorii au adoptat o serie de proiecte de lege începând din 2018, cerând Pentagonului să demareze o amplă "Inițiativă de sănătate a creierului soldaților în războaie" prin care să se măsoare  expunerea la explozii și să se dezvolte protocoale pentru a proteja trupele.

"Există o conștientizare absolut clară că acest lucru poate fi considerat o amenințare la adresa sănătății creierului", a declarat Kathy Lee, director de gestionare a victimelor pentru Biroul pentru Afaceri de Sănătate din cadrul Departamentului Apărării, care supraveghează inițiativa.

Ca răspuns la întrebările adresate de NYT, atât armata, cât și Corpul pușcașilor marini au recunoscut că unii membri ai echipajelor au fost răniți de explozii în timpul luptei împotriva Statului Islamic. Parțial din cauza acestei experiențe, ramurile militare spun că au acum programe  menite să urmărească și să limiteze expunerea echipajelor.

Un grup operativ secret

În mod paradoxal, scopul trimiterii bateriilor de artilerie în Siria a fost acela de a evita victimele americane.

Luptătorii Statului Islamic au cucerit vaste porțiuni din Siria și Irak în 2014, preluând unele dintre cele mai mari orașe din regiune și folosindu-se de califatul lor autoproclamat pentru a organiza atacuri asupra unor ținte civile din întreaga regiune și nu numai. Planificatorii militari americani știau că trebuie să se confrunte cu Statul Islamic, dar știau, de asemenea, că publicul american era obosit de războaiele lungi din Orientul Mijlociu.

Artileria oferea oportunitatea unor numeroase lovituri fără necesitatea trupelor la sol. O baterie cu patru obuziere și aproximativ 100 de soldați putea livra un torent de foc, zi sau noapte, pe orice vreme. Dar menținerea numărului de trupe la un nivel minim a însemnat că nu vor exista schimburi. Fiecare baterie ar fi trebuit să facă munca mai multor baterii.

„Oamenii care conduc acest război au făcut o alegere, iar alegerile au consecințe”, a comentat locotenent-colonelul Jonathan O'Gorman, un ofițer de marină care a supravegheat operațiunile de artilerie în cadrul ofensivei și care acum predă strategie la Colegiul de Război Naval al SUA, 

Trupele bateriei Alpha și-au așezat artileria în martie 2017 pe un câmp din Siria în raza orașului Raqqa, controlat de inamic, și aproape imediat au început să tragă. Rar au mai făcut pauze în următoarele două luni.

Zi și noapte au azvârlit obuze, folosind unele dintre cele mai sofisticate tunuri militare, obuzierele M777A2. Tunurile de 35 de metri lungime aveau piese moderne, proiectate cu precizie din titan și un sistem de țintire digitală, dar când venea vorba de protejarea echipajului, designul nu se schimbase prea mult într-un secol. Echipajele tunurilor încă lucrau la o distanță de un braț de țeavă și trăgeau trăgând de un simplu cordon.

Explozia rezultată era de câteva ori mai puternică decât un avion cu reacție care decola și declanșa o undă de șoc care lovea echipajele ca o lovitură în piept. Urechile au țiuit, oasele au tremurat, vederea s-a încețoșat din cauza comprimării momentane a globilor oculari, iar o undă a trecut prin fiecare neuron din creier ca un pocnet de bici.

"Îl simți în miezul tău, îl simți în dinți", a declarat Carson Brown, un caporal din Idaho."E ca și cum ți-ar lua un an din viață".

Tragerile neîncetate erau conduse de un mic grup ultrasecret al Forțelor Delta ale armatei, numit Task Force 9. Președintele Donald J. Trump îi dăduse grupului operativ o autoritate largă pentru a folosi o putere de foc intensă, iar grupul operativ a aplicat-o cu un entuziasm sălbatic, încălcând adesea regulile pentru a lovi nu doar poziții inamice, ci și moschei, școli, baraje și centrale electrice.

Uneori, au spus membrii echipajelor de artilerie, forța operativă le-a ordonat să tragă într-un perimetru, fără a ținti vreo țintă anume, ci pur și simplu aruncând gloanțe spre Raqqa, pentru a ține inamicul pe jar.

Solicitările Forței Operaționale 9 au dus la rate de foc de artilerie nemaiîntâlnite de generații.

În timpul Operațiunii Furtuna în Deșert (1991), echipajele de artilerie au tras în medie 70 de lovituri pe parcursul întregii campanii (șase săptămâni), a observat John Grenier, istoric la Școala de Artilerie de Câmp a armatei SUA. În timpul primelor luni ale invaziei Irakului (2003), artileriștii au tras în medie 260 de focuri. În Siria, fiecare tun din bateria Alpha a tras peste 1.100 de cartușe în două luni - majoritatea folosind încărcături de mare putere care produc cele mai puternice unde de șoc. Unele tunuri din bateria Fox, care a înlocuit Alpha, au tras aproximativ 10.000 de cartușe fiecare.

"Este șocant, o nebunie", a comentat Grenier.

Sub ritmul implacabil, pușcașii marini se trezeau cu o stare de mahmureală și se clătinau spre tunuri. Simțul lor gustativ s-a modificat. Unii vomitau Echipajele au devenit iritabile și au izbucnit bătăi.

Simptomele erau semne revelatoare ale unei contuzii, dar și simptome de stres după zile consecutive de lucru de 20 de ore în deșert, dormind în gropi și mâncând rații din pungi de plastic. Medicii veneau zilnic, dar nu interveneau niciodată. Iar pușcașii marini antrenați să îndure nu s-au plâns.

Un pușcaș marin în vârstă de 20 de ani din Missouri, Brandon Mooney, făcea lucrări de întreținere la arma sa când a început să realizeze că nu-și mai putea da seama cum să pună piesele la loc.

"S-a ajuns la un punct în care știai că tirul te afecta, dar ce puteai face? Să refuzi să faci misiunea?", a declarat el într-un interviu.

Când s-a întors acasă, testele au arătat că era bine, și totuși era chinuit de anxietate, paralizie a somnului și halucinații cu un demon negru stând deasupra patului său.

După ce a părăsit Corpul pușcașilor marini, a devenit deprimat și sinucigaș. A mers la un spital pentru veterani pentru a cere ajutor. Deși nu trecut prin nicio experiență pe care să o considere deosebit de traumatizantă în Siria, coșmarurile și anxietatea lui au fost totuși diagnosticate ca sindrom de stres post-traumatic.

Leziuni neînțelese

În primăvara anului 2017, la două luni după ce s-a întors din Irak, sergentul Tyler Chatfield a dispărut.

El era soldat superior în Bateria Charlie din Batalionul 1, Regimentul 320 de artilerie de câmp al armatei. Bateria a tras un număr impresionant de focuri de armă împotriva Statului Islamic și apoi s-a întors la Fort Campbell, în Kentucky, în februarie 2017, chiar în momentul desfășurării pușcașilor marini.

La Fort Campbell, soldații se chinuiau să adoarmă și erau hăituiți de anxietate, care uneori vira spre panică. Toți au fost supuși unui control pentru PTSD și leziuni cerebrale. Testele nu au arătat nimic neobișnuit.

Irakul era a treia misiune a sergentului Chatfield, iar soția sa știa că întoarcerile acasă pot fi dure, dar acesta părea OK. Era relaxat, iubitor, implicat. Antrena Liga Mică și construia un coteț în curtea din spate.

Apoi, într-o dimineață, era la sala de sport și inima lui a început să bată ca la un iepure de câmp. A simțit o transpirație rece și a început să vomite. Era sigur că avea un atac de cord. Avea 26 de ani. Soția lui l-a dus la spital, dar, în afară de o inflamație, cardiologii nu au găsit nimic în neregulă. S-a dus acasă, iar câteva zile mai târziu a avut un alt atac

Pesemne este vorba de anxietate, a sugerat un medic și i-a prescris Xanax.

Leziunile traumatice ale creierului pot avea efecte profunde asupra unor părți ale corpului care nu se află în apropierea craniului, deoarece pot cauza o funcționare defectuoasă a comunicării cu alte organe. Zeci dintre tinerii veterani intervievați de NYT au declarat că au bătăi cardiace ridicate și neregulate și probleme persistente și dureroase cu digestia.

Sergentul Chatfield nu s-a gândit niciodată să le menționeze doctorilor exploziile pe care le-a îndurat, a declarat soția sa. Iar doctorii nu au întrebat. Următoarele câteva zile pentru sergent au fost liniștite. Și-a luat pastilele și s-a odihnit. A prăjit bezele în curtea din spate cu băieții săi. Apoi a dispărut. Armata și poliția locală au plecat în căutarea lui.

Soția sa era sigură că va apărea pentru a antrena la meciul de baseball al fiilor săi. Dar în repriza a noua, încă nu era acolo. S-a simțit atât de neliniștită, încât a cerut unui alt soldat să o însoțească acasă. Acesta a intrat primul și a ieșit câteva minute mai târziu clătinând din cap. Găsise cadavrul sergentului Chatfield în garaj, în spatele unui teanc de cutii. Sergentul își luase viața. A lăsat un scurt mesaj de adio, dar nu a scris nimic prin care să-și lămurească decizia. Armata a făcut o anchetă, dar nu a descoperit nimic care, în opinia soției sale să poată explica gestul său.

Pagube la scară nanometrică

În 2016, în timp ce armata americană expunea echipajele de tunuri din Irak și Siria la explozii repetate de artilerie, o echipă de cercetători făcea ceva similar cu șoarecii de laborator la Universitatea din Missouri.

Într-o serie de teste, echipa a plasat șoarecii la câțiva metri de o bucată de explozibil C4 care era dimensionată pentru a produce o explozie cu puțin peste nivelul oficial de siguranță al armatei.

După explozie, șoarecii au fost readuși în cuștile lor și au început să se agite, aparent neafectați.

"Am fost foarte dezamăgiți - nu am văzut nimic anormal", a declarat Dr. Zezong Gu, care a condus cercetarea.

Dar imaginea s-a schimbat în următoarele câteva zile. Șoarecii își construiesc instinctiv cuiburi, iar cercetătorii folosesc calitatea cuiburilor lor ca reper al bunăstării. Șoarecii explodați au construit doar cuiburi dărăpănate, lăsându-le adesea neterminate.

În experimentele ulterioare, șoarecii supuși exploziei au fost puși să parcurgă labirinturi. Au făcut mai multe întoarceri greșite decât șoarecii sănătoși și, uneori, au înghețat, refuzând să exploreze labirinturile.

Echipa a disecat apoi creierul animalelor. Inițial, nu au găsit aproape nicio leziune.

"Totul părea în regulă până când ne-am uitat la scară nanometrică", a explicat Gu.

Sub un microscop electronic, un peisaj neuronal devastat a fost pus în evidență. Învelișurile de mielină, vitale pentru izolarea cablurilor biologice ale creierului, atârnau ca niște zdrențe. În părțile cheie ale creierului care controlează emoțiile și funcțiile executive, un număr mare de mitocondrii - micile centrale electrice care furnizează energie pentru fiecare celulă - erau moarte.

"A fost remarcabil - daunele au fost foarte răspândite. Și asta a fost doar de la o singură explozie", a spus Gu.