Henry Kissinger: „Ordinea Mondială nu mai există“

0
0
Henry Kissinger arată ce s-a făcut greşit încât Ordinea Mondială aproape că nu mai există
Henry Kissinger arată ce s-a făcut greşit încât Ordinea Mondială aproape că nu mai există

Libia este în război civil, armate fundamentaliste construiesc un califat de-a lungul Siriei şi Irakului, iar tânăra democraţie din Afganistan este pe punctul de a paraliza. Acestor probleme li se adaugă tensiunile din Rusia şi relaţiile cu o Chină divizată între promisiuni de cooperare şi învinuiri publice. Conceptul de ordine mondială care a caracterizat era modernă este în criză, scrie Henry Kissinger despre problemele lumii contemporane.

Henry Kissinger a servit drept consilier pe probleme de securitate naţională sub doi preşedinţi americani, Richard Nixon şi Henry Ford. Politicianul a rămas în memoria colectivă drept un strălucit teoretician care a pus în practică doctrina germană a realismului politic. „Wall Street Journal“ citează fragmente din noul său volum „Ordinea Mondială“ (World Order), care va apărea pe 9 septembrie.

Ordinea mondială de după Război stabilită pe concepte occidentale

Căutarea unei ordini mondiale a fost de mult definită aproape exclusiv de conceptele societăţilor occidentale. În deceniile care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial, Statele Unite ale Americii, cu o încredere naţională sporită şi o economie puternică, au preluat şefia internaţională şi au adăugat o nouă dimensiune. O naţiune fondată clar pe ideea de libertate şi democraţie, America şi-a identificat propriul succes cu răspândirea libertăţii şi democraţiei. Dar, abordarea tradiţională a europenilor privind „ordinea“ a pus popoarele în postura de concurenţi, potrivit lui Kissinger.

Acest efort de a stabili o ordine mondială a avut, în mare parte, rezultate bune. Un exces de state suverane independente guvernează mare parte a teritoriului mondial. Expansiunea democraţiei şi guvernarea participativă a devenit o aspiraţie împărtăşită, aproape o realitate universală. Comunicaţiile globale şi reţelele financiare operează în timp real.

Din 1948 până la sfârşitul secolului, s-a marcat un moment scurt în istoria umanităţii în care se putea vorbi despre o ordine mondială aflată la începuturi, ordine compusă dintr-un amalgam de idealuri americane şi concepte tradiţionale europene despre stat şi echilibrul puterii. 

Însă mari regiuni ale globului nu au împărtăşit niciodată conceptele occidentale despre ordine. Aceste reţineri ale lumii devin acum foarte explicite, de exemplu, în contextul crizei din Ucraina şi în Marea Chinei de Sud. Ordinea stabilită şi proclamată de Occident se află într-un punct de turnură, notează Henry Kissinger în volumul său.

În primul rând, chiar natura statului în sine a fost supusă unor presiuni multiple. Europa şi-a propus să depăşească conceptul şi să făurească o politică externă bazată, în principal, pe principiile puterii blânde. Însă este îndoielnic faptul că pretenţiile de legitimitate separate de conceptul strategiei pot susţine o ordine mondială. Şi Europa încă nu are atributele unui stat, dând naştere unui gol de autoritate internă şi unui dezechilibru de putere de-a lungul graniţelor sale.

Paradoxul ordinii mondiale

În acelaşi timp, părţi din Orientul Mijlociu s-au dizolvat în componente religioase şi etnice care se află în conflict. Miliţii religioase şi forţele care le susţin încalcă graniţe după cum li se năzare, creând un fenomen al statelor care eşuează în controlarea propriului teritoriu.

Provocarea din Asia este opusă celei din Europa: sistemul economic a devenit global, însă structura politică a lumii a rămas la latitudinea statelor. Globalizarea economică, în esenţa ei, ignoră graniţele naţionale. Politica externă le confirmă, chiar dacă încearcă să împace conflictele naţionale cu idealurile ordinii mondiale. 

Această dinamică a produs decenii întregi de creştere economică stabilă, punctată de crize financiare intense: cea din America Latină din anii '80, cea din Asia din 1997, din Rusia în 1998, din SUA în 2001 şi apoi din nou începând cu 2007, din Europa după 2010.

Câştigătorii au câteva rezerve privind sistemul. Însă pierzătorii îşi caută remediile prin soluţii care neagă sau blochează funcţionarea globală a sistemului economic. Ordinea internaţională se izbeşte, astfel, de un paradox: prosperitatea sa este dependentă de succesul globalizării, dar procesul produce reacţii politice care deseori funcţionează împotriva aspiraţiilor sale, continuă Kissinger.

Al treilea eşec al actualei ordini mondiale: cooperarea

Atât cât există acum, ordinea mondială se mai confruntă cu un eşec, cel de-al treilea: absenţa unui mecanism eficient disponibil puterilor şi posibilitatea cooperării privind problemele care vor avea consecinţe pe termen lung. 

Acesta poate părea o critică un pic ciudată, mai ales în lumina forumurilor multilaterale care există mai mult ca oricând în istorie. Şi totuşi natura şi frecvenţa acestor reuniuni funcţionează împotriva elaborării unei strategii pe termen lung. Acest proces permite, cel mult, o discuţie privind tactica şi, cel puţin, o nouă formă de eveniment social. O structură contemporană a normelor şi reglementărilor internaţionale nu poate fi doar afirmată în declaraţii comune. Ea trebuie să reprezinte o convingere comună statelor.

O ordine mondială trebuie să promoveze demnitatea individuală şi cooperarea internaţională

Pedeapsa pentru eşec nu va fi neapărat un război major între state (deşi în anumite regiuni acest lucru rămâne o posibilitate) ci mai degrabă  evoluţie în sfere de influenţă identificate cu structurile şi forme de guvernământ specifice. Fiecare sferă va fi tentată să-şi testeze puterea împotriva altor entităţi considerare ilegitime. O luptă între regiuni poate fi şi mai distrugătoare decât a fost până acum lupta dintre naţiuni.

Căutarea ordinii mondiale a lumii contemporane va necesita o strategie coerentă pentru stabilirea ordinii în diverse regiuni. Însă, triumful unei mişcări radicale poate aduce ordinea într-o regiune, în timp ce provoacă lupte în altele. 

O speranţă pentru noi, şi o inspiraţie în acelaşi timp, o poate reprezenta o ordine mondială care să promoveze demnitatea individuală, guvernarea participativă şi cooperarea internaţională în conformitate cu un set de reguli bine stabilite. Însă progresul va trebui susţinut printr-o serie de etape intermediare.

Întrebările la care trebuie să răspundă SUA

Ca să joace un rol responsabil în evoluţia ordinii mondiale a secolului XXI, SUA trebuie să fie pregătite să răspundă unui număr de întrebări:

Ce vrem să împiedicăm, indiferent de consecinţe şi, dacă putem, pe cont propriu?

Ce vrem să obţinem, chiar dacă nu va fi susţinut de un efort multilateral?

Ce vrem să obţinem sau să prevenim, dacă suntem susţinuţi de o alianţă?

În ce să nu ne implicăm, chiar dacă vom fi îndemnaţi de un grup multilateral sau de o alianţă?

Care este natura valorilor pe care dorim să le implementăm?

Şi cât de mult din aplicarea acestor valori depinde de circumstanţe?

Pentru SUA, acest lucru necesită concentrarea pe două niveluri aparent contradictorii. Celebrarea principiilor universale trebuie să fie relaţionată cu recunoaşterea istoriei, culturii şi imagini despre propria securitate a altor regiuni. Chiar dacă lecţiile deceniilor anterioare sunt examinate, afirmaţia potrivit căreia America reprezintă un stat excepţional trebuie susţinută. 

Istoria nu oferă niciun răgaz ţărilor care îşi lasă la o parte sentimentul de identitate în favoarea unui drum mai puţin provocator. Dar istoria nici nu asigură succesul celor mai elevate convingeri în absenţa unei strategii geopolitice cuprinzătoare, conchide Henry Kissinger.


Citeşte şi:

„Separatismul săracilor“

„Săptămâna viitoare nu va fi nicio criză. Agenda mea e deja completată“ – această butadă a lui Henry Kissinger reflectă modul în care a fost gândită, planificată şi înfăptuită vreme de decenii politica internă şi externă a celor mai importante ţări ale lumii. Exemplul Ucrainei arată că „agendele completate“ ţin de domeniul trecutului. Lumea devine instabilă şi imprevizibilă.

Politica externă a Uniunii Europene. 10 idei de reţinut

Acum 40 de ani, Henry Kissinger lansa o întrebare: „Dacă vreau să dau telefon în Europa, pe cine sun?”. Cu alte cuvinte, are UE o politică externă proprie şi dacă da, ce rol joacă Parlamentul European, singura instituţie ai cărei membri sunt direct aleşi prin vot democratic de cetăţenii uniunii, în definirea şi implementarea acesteia?

Cristian Ghinea: Dar dacă Mao era doar nebun?

Henry Kissinger a scris despre China. Aşa se şi numeşte cartea, simplu: „Despre China” (Editura Comunicare.ro, 2012) – cînd eşti Kissinger nu simţi nevoia să dai titluri sau subtitluri lungi, ajunge un „Diplomaţia“ şi faci şcoală.

Epoca lui Kissinger, reînviată de politicile lui Obama

Henry Kissinger, una dintre cele mai marcante personalităţi politice din istoria SUA, împlineşte luni 90 de ani. Politicianul a rămas în memoria colectivă drept un strălucit teoretician, secretar al Departamentului de Stat în timpul preşedinţiei lui Nixon, care a pus în practică doctrina germană a realismului politic. Surprinzător este că actualul preşedinte american Barack Obama se aseamănă tot mai mult cu personalitatea dură a lui Kissinger.

WikiLeaks face publice 1,7 milioane de documente secrete din perioada secretarului de stat american Henry Kissinger

WikiLeaks a făcut publice 1,7 milioane de documente secrete ale administraţiei americane din perioada 1973-1976. Calupul de documente, numit „Telegramele Kissinger”, include rapoarte ale diplomaţiei şi ale serviciilor de informaţii americane, scrie RIA Novosti.

Mai multe - SUA

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite