Cinci tehnici de pregătire pentru scenarii globale de coșmar folosite de SUA, explicate de un fost director CIA
0Potențialul pentru surprize globale majore a fost rareori atât de mare ca în prezent, or elementul-surpriză este inamicul politicii externe pentru orice națiune, scrie fostul director în exercițiu al CIA John McLaughlin.
Pentru multe dintre scenariile de coșmar cu care s-ar putea confrunta SUA încearcă să se pregătească cu ajutorul jocurilor de război pentru a ști cum să răspundă în circumstanțe neașteptate atât pe moment, cât și pe parcurs.
Multe stări de lucruri la nivel global au potențialul de escaladare: de pildă, Putin ar putea folosi o armă nucleară împotriva Ucrainei, China ar putea invada Taiwanul, Coreea de Nord poate face teste nucleare, iar Iranul să dobândească putere nucleară.
În privința războiului din Ucraina, SUA ar trebui să planifice nu doar cum să răspundă și ce să facă în cazul în care Rusia ar decide să treacă la arme nucleare, ci și să anticipeze următorii pași ai Rusiei. Pentru că trebuie să evite pe cât posibil improvizațiile sau reacțiile haotice.
Vestea bună este că SUA se pregătesc deja pentru cum ar putea evolua lucrurile atât în Ucraina, cât și în Taiwan. Cea proastă este că aceste scenarii sunt complexe și au un grad ridicat de pericol.
Există multe feluri în care o națiune se poate pregăti pentru neprevăzut și echipe întregi sunt implicate continuu într-o muncă ce poate fi cel mai potrivit descrisă ca „pregătire pentru situații de coșmar”.
Jocurile de război
Conceptul a apărut la începutul secolului XIX, când un ofițer prusac le-a propus superiorilor săi să folosească luptele reale drept modele pentru a simula condițiile pe câmpul de luptă. În prezent, jocurile de război ale SUA au loc în cadrul agențiilor guvernamentale și în centrele de reflecție private, fiind de mai multe feluri.
Există jocurile de tip geopolitic - un fel de joc de șah între anumite mutări diplomatice și contramutările corespunzătoare - respectiv cele de acțiune militară în care două echipe iau decizii pe un câmp de bătălie unde condițiile se schimbă continuu.
De ani de zile, SUA a simulat un război cu China în privința Taiwanului. Potrivit unei relatări a site-ului Grid, în cadrul jocurilor de război clasificate ale Air Force, care au început în 2018, echipa „albastră” a SUA a fost învinsă în mod repetat de echipa „roșie” a Chinei. Aceste înfrângeri sunt parțial rezultatul unui calcul, pentru că jocurile sunt concepute pentru a evidenția punctele vulnerabile. Totuși, au fost cuprinse în ecuație și probleme specifice legate de geografia Chinei și capacitatea acestei țări de a dezvolta rapid anumite arme (în principal rachete balistice anti-navă, capabile să lanseze lovituri de precizie asupra navelor americane la o distanță de circa 1.500 km).
În cadrul jocurilor din 2021, SUA au arătat anumite îmbunătățiri, dar tot îi lipseau anumite capabilități necesare pentru a ieși învingătoare în măsura în care americanii nu începuseră încă să le dezvolte sau să le producă.
În general, aceste simulări au demonstrat pagubele serioase pe care China e capabilă să le facă Taiwanului în primele zile ale conflictului, dar și o mare probabilitate a unui război prelungit odată ce s-ar implica SUA. Or, acest scenariu ar presupune un război devastator atât pentru SUA, cât și pentru China.
Alte jocuri de război iau în considerare deopotrivă capacitățile militare și factorii politici, folosind uneori o echipă compusă din actori guvernamentali și experți externi. A fost cazul unui joc de război condus în martie de Institutul de Război Modern din cadrul West Point, care a simulat un război Rusia-Ucraina la numai câteva săptămâni de la invazia reală lansată de Rusia.
Simularea a început cu supraestimarea capacităților rusești, dar a ajuns rapid la concluzia (ce s-a dovedit profetică) că, în timp, Rusia nu ar putea susține puterea de luptă necesară pentru a cuceri și menține controlul asupra unui oraș important. Totodată, jocul a prevăzut necesitatea unei mobilizări rusești la un moment dat, tensiunile politice interne ce vor urma și un impas de lungă durată pe câmpul de luptă.
De ce sunt utile aceste simulări? În cazul Ucrainei, aceste concluzii au ajutat la sublinierea unora dintre punctele forte ale Ucrainei și, mai important, la expunerea punctelor slabe din poziția Rusiei.
În sens mai larg, jocurile ajută "echipa" americană să se evalueze pe sine, să expună problemele în privința resurselor și a coordonării între agențiile americane și cu aliații, în timp ce testează eficiența unei varietăți de răspunsuri sub presiunea timpului și a surprizei.
Jucându-l pe inamic
Denumite „red teaming”, sunt o variație a jocurilor de război, ce provin tot de la armata prusacă și a căror eficiență a fost văzută de lucru de fostul director în exercițiu al CIA.
O echipă de experți este invitată să „devină” țara sau grupul ale cărui acțiuni sunt anticipate. Persoanele alese drept membri ai echipei țării inamice trebuie să aibă două calități: expertiză profundă în ceea ce privește adversarul și capacitatea de a contesta înțelepciunea convențională și de a evita "imaginea în oglindă" (tendința de a presupune că adversarul se va comporta ca și americanii). Totodată, trebuie să aibă suficientă cunoaștere a celeilalte părți pentru a se cufunda în mediile sociale, culturale și ideologice și să poată astfel să gândească așa cum ar face-o aceasta.
Red teaming diferă de jocurile de război prin faptul că nu există o tabără adversă; nu se dorește ca acest grup să reacționeze la ceilalți, ci doar ca ei să reproducă și să canalizeze gândirea, logica și planificarea inamicului. În termeni colocviali, să intre în mintea lor.
Astfel, în exemplul Taiwanului, echipa ar fi formată din persoane care au studiat cultura și istoria chineză și taiwaneză și, în mod ideal, vorbesc fluent mandarină. Sarcinile lor ar putea fi de două tipuri: să joace rolul unor factori de decizie chinezi pentru a stabili cum va căuta Beijingul să-și îndeplinească obiectivele în Taiwan sau al unor oficiali chinezi care reacționează la eșecurile strategiei lor.
CIA a folosit această tehnică după atacurile teroriste de la 11 septembrie: în acest caz membri echipei au devenit teroriștii care plănuiau următoarele atacuri. În combinație cu informațiile brute obținute de agenția de informații, activitatea echipei roșii a ghidat multe dintre măsurile luate de administrația americană pentru a întări țintele vulnerabile din SUA și din străinătate.
Acest lucru s-a dovedit a fi important, deoarece tendința SUA, chiar și după 11 septembrie 2001, a fost de a se baza aproape pasiv pe informații pentru a avertiza factorii de decizie politică; cu alte cuvinte, aștepta un avertisment al CIA și abia apoi reacționa.
„Mesajul nostru era că vom face tot ce putem, doar că în cazul unui inamic care nu respecta nicio regulă va exista întotdeauna o șansă ca ceva să fie ratat și cineva să reușească să treacă. Mai bine să suplimentăm avertismentele serviciilor de informații cu o protecție proactivă a țintelor potențiale pe care le puteam identifica”, scrie fostul director în exercițiu al CIA.
Avocatul diavolului
Este un concept simplu și bine cunoscut, care pare să își aibă originile într-o veche practică a Bisericii Catolice de a testa argumentele pro și contra acordării titlului de sfânt. În forma sa modernă, laică, este un alt instrument care ajută factorii de decizie să diminueze potențialul de surpriză sau de eroare.
Avocatul diavolului este în special util atunci când liderii au ajuns la o concluzie de încredere, dar trebuie să o întoarcă pe toate fețele. Pentru că, dacă s-ar înșela, consecințele ar fi dezastruoase.
Spre deosebire de jocurile de război sau de red teaming, esențiale nu sunt nici expertiza militară, nici culturală; mai degrabă decât să caute să intre în mintea adversarului, ideea unei echipe de avocați ai diavolului este de a evalua chirurgical și contesta raționamentul principal - de a îl testa prin ordonarea datelor în moduri care să permită o concluzie diferită sau de a detecta o piesă lipsă care distorsionează judecata.
Poate părea un exercițiu academic, dar impactul poate fi unul profund. Când CIA a ajuns la concluzia că Osama bin Laden se afla în Abbottabad, Pakistan, în 2011, a folosit acestă tehnică: a cerut unei alte agenții să ofere o evaluare concurentă pentru a vedea dacă aceasta diferă de opinia principală. Totodată, agenția a efectuat ceea ce se numește "analiza ipotezelor concurente", adică ce alte concluzii ar fi putea fi trase: ar putea fi locuitorul din Abbottabad altcineva decât bin Laden? Poate un alt terorist sau un bărbat care seamăbă cu el? În cele din urmă, alte câteva persoane fără experiență în domeniu au fost cooptate pentru a face o analiză la rece a datelor și a concluziilor.
Rezultatele detaliate ale acestor exerciții sunt clasificate, scrie John McLaughlin, dar ceea ce se poate dezvălui este că testele au oferit administrației Obama o viziune de 360 de grade asupra informațiilor, cimentând încrederea că datele au fost analizate și testate cu atenție în momentul în care a fost luată decizia de a lansa raidul forțelor speciale în Abbottabad.
Un caz diferit, Irakul din 2003, a fost cel care a încurajat utilizarea sporită și mai sistematică a unor astfel de tehnici - având în vedere evaluările eronate în privința existenței armelor de distrugere în masă din Irak și presupunerea că SUA ar putea să-l răstoarne pe Saddam Hussein fără a provoca traumele care au urmat.
Analiza „și dacă”
Este o analiză ce presupune o trecere de la problema „care este probabilitatea” la cum este posibil să se întâmple.
Se pornește de la presupunerea că situația ipotetică s-a întâmplat deja - de pildă, că China a atacat Taiwanul, că Putin a folosit o armă nucleară sau că regimul iranian s-a prăbușit și așa mai departe. Apoi se parcurge drumul înapoi: ce trebuie să se fi întâmplat la fiecare pas. Care ar fi indicatorii sau capcanele de urmărit? La ce ne-am aștepta să vedem dacă scenariul de coșmar ar fi iminent? Și cum am putea ști?
Analiza scenariilor
Uneori, o criză globală sau o zonă fierbinte va sfida aproape toate celelalte instrumente. Un rezultat poate fi mult prea incert, complex sau controversat pentru a putea avea încredere într-o predicție unică. Aici intervine "analiza scenariilor".
„Este o tehnică pe care m-am bazat deseori atunci când am gestionat ceea ce se numește National Intelligence Estimates (NIE) între 1995 și 1997, și când m-am confruntat cu întrebări despre Coreea de Nord, Rusia, Iran și proliferarea nucleară și a rachetelor”, scrie fostul director CIA.
Analiza constă în a cartografia gama de rezultate posibile. Generalul Brent Scowcroft, consilierul pentru securitate națională al președintelui George H.W. Bush, spunea că serviciilor de informații au rolul de a "reduce intervalul de incertitudine atunci când trebuie luate decizii dificile". Este ceea ce se poate obține prin analiza scenariilor.
Cazul Coreei de Nord ar putea fi cel mai relevant - și de coșmar - exemplu. De ani de zile factorii de decizie din SUA sunt îngrijorați cu privire la posibilitatea ca o Coree de Nord înarmată nuclear să se prăbușească sub greutatea problemelor economice și sociale, a sărăciei crunte și a unei dictaturi fragile.
Doar că felurile în care s-ar putea produce un colaps nord-coreean sunt aproape nelimitate - de aceea cea mai potrivită tehnică de planificare a răspunsurilor este să se pornească de la forțele și evenimentele care ar putea determina rezultatul. De obicei, sunt generate cel puțin trei sau patru scenarii, între care două sunt extremele: "cel mai bun caz", "cel mai rău caz". În mod ideal, se apreciază probabilitatea relativă a acestor rezultate. În acest fel, sunt oferite câteva repere pentru situații neprevăzute. În cazul Ucrainei, cel mai bun caz ar putea fi că Ucraina reușește să alunge forțele rusești de pe tot teritoriul pe care acestea le-a cucerit, inclusiv Crimeea. Cel mai rău caz ar putea fi ca Rusia să se regrupeze și să revină în forță, reușind să ocupe cea mai mare parte a țării.
Când funcționează și când nu
În primăvara și vara anului 2001, CIA avea dovezi solide că al-Qaeda plănuia un atac major asupra SUA. Asta s-a datorat mai degrabă unei explozii de informații decât aplicării conștiente a tehnicilor de mai sus.
„Știam că urma să aibă loc și că urma să se întâmple în SUA, dar nu am fost în măsură să identificăm momentul și țintele specifice.
Cu toate acestea, în urma atacului de la 11 septembrie 2001, răspunsul SUA a beneficiat de un exercițiu elaborat de tip <<ce s-ar întâmpla dacă>> care fusese efectuat în anul precedent. În ultimele sale luni, administrația Clinton a încredințat CIA o sarcină sub forma unei întrebări, bazată pe posibilitatea unui atac major al-Qaeda pe teritoriul SUA: Ce s-ar întâmpla dacă CIA și alte agenții nu ar fi constrânse de resurse și ar primi puteri speciale? În aceste circumstanțe, ce am putea face pentru a distruge al-Qaeda?
Soluția noastră a fost să creăm ceea ce am numit un plan "Blue Sky", un termen care reflecta condițiile neconstrânse pe care administrația le pusese în joc. Am livrat planul în decembrie 2000; acesta a fost prezentat la Camp David, unde președintele George W. Bush a reunit echipa de securitate națională pentru prima discuție detaliată a strategiilor de răspuns, la patru zile de la atacurile de la 11 septembrie. Două zile mai târziu, președintele ne-a dat undă verde. În câteva săptămâni, echipele CIA aflate în Afganistan au pregătit terenul pentru forțele speciale americane - și cu efortul combinat al CIA și al armatei americane, Kabul și talibanii au căzut în noiembrie 2001”, a dezvăluit John McLaughlin într-un articol publicat de site-ul de analiză „Grid News”.
Se încarcă comentariile...
