The Guardian: La 60 de ani de la criza rachetelor cubaneze, Casa Albă și-a învățat lecțiile, dar Kremlinul nu
0Unii din anturajul lui Vladimir Putin caută o cale de ieșire din războiul din Ucraina. O parcurgere a cărților despre criza rachetelor din Cuba le-ar fi utilă.
Atât de multe crize mari din trecut sunt reduse la aniversări, când ies pentru o zi în atenția presei și dispar apoi pentru încă un an sau încă un deceniu. Cu toate acestea, aniversarea din acest an a crizei rachetelor din Cuba pare diferită față de alte dăți. Pe neașteptate, un pericol din trecut pare că se repetă. În septembrie, Vladimir Putin a declarat că, în cazul „amenințării integrității teritoriale a țării noastre”, „pentru a apăra Rusia și poporul nostru, cu siguranță vom folosi toate mijloacele pe care le avem la dispoziție”. „Nu este o cacealma”, a insistat el. Această declarație sinistră a fost interpretată de mulți ca un semn că liderul rus ar putea recurge la arme nucleare pentru a preveni înfrângerea și umilirea sa în Ucraina. Așadar, drama petrecută acum 60 de ani a căpătat din nou rezonanță.
În mai 1962, lui Nikita Hrușciov i-a venit o idee pe care o credea genială: să trimită pe ascuns în Cuba rachete balistice cu ogive nucleare. Acest proiect impetuos, implementat în grabă, a condus la cel mai mare risc de explozie nucleară din istorie. În memoriile sale, Hrușciov și-a expus motivele. Se temea că „americanii aroganți” ar putea încerca să răstoarne regimul Castro și ar umili astfel Uniunea Sovietică, sponsorul Cubei. Rachetele au fost trimise ca un mijloc de descurajare.
Conducerea armatei sovietice a îmbrățișat cu entuziasm ideea lui Hrușciov din dorința de a echilibra balanța, care înclina în favoarea SUA. Revoluționarii cubanezi și-au dat și ei acordul. Nimeni, însă, nu l-a întrebat pe Hrușciov ce s-ar întâmpla dacă americanii ar descoperi rachetele în drum spre Cuba sau dacă ar reacționa violent odată ce ar fi fost instalate. Nu exista un „plan B”.
Această scăpare a fost agravată de o neglijență în planificarea sovieticilor. Șeful Forței Strategice de Rachete, mareșalul Serghei Biriuzov, i-a promis lui Hrușciov că americanii nu vor descoperi rachetele sovietice deoarece vor fi acoperite de palmieri. Un expert, care cunoștea mai bine vegetația Cubei, a vrut să obiecteze, doar că s-a trezit călcat pe picior sub masă de superiorul său și a tăcut. Tradiția de a le spune șefilor ceea ce își doresc să audă ascunzând realitățile incomode sub preș nu este un monopol sovieto-rus. Însă această tradiție a înflorit cu adevărat sub sovietici, afectând procesul decizional chiar și în situații de viață și de moarte.
În orice caz, armata sovietică a reușit să facă ceea ce părea aproape imposibil: a expediat 42.000 de soldați alături de rachete tactice cu focoase nucleare prin Canal și peste Atlantic fără știrea serviciilor secrete americane și a celor britanice. La început, furtunile tropicale au împiedicat avioanele de recunoaștere U-2 să depisteze rachetele sovietice, dar, odată ce vremea s-a îmbunătățit, s-a produs inevitabilul - nu puteau fi ascunse sub palmieri.
Gambitul lui Hrușciov l-a pus pe președintele american John F. Kennedy sub o presiune imensă pentru a autoriza o lovitură preventivă împotriva Uniunii Sovietice. Istoricul Martin Sherwin scrie că șefii armatei americane erau la fel de pregătiți ca și omologii lor sovietici să ducă un război nuclear. Din fericire, nu au fost la fel de iresponsabili și au acordat mai multă atenție detaliilor. Ei i-au recunoscut lui Kennedy că nu pot garanta distrugerea totală a rachetelor sovietice. Acest lucru a temperat Casa Albă și a mutat discuția către o blocadă militară.
Hrușciov a început să bâjbâie după o ieșire din această situație. A fost ajutat de Casa Albă, care a deschis o linie de comunicare secretă prin intermediul ambasadorului sovietic. În stilu-i caracteristic, liderul sovietic și-a retras rachetele în grabă, fără o planificare. În timp ce lumea ofta de ușurare, Hrușciov se străduia să-și prezinte înfrângerea drept o „victorie”. A fost ajutat din nou de Casa Albă, care a decis să-și elimine rachetele vechi din Turcia. Cu toate acestea, Hrușciov nu reușea să scape de percepția că fusese umilit. Tovarășii săi de la Moscova, care așteptau în tăcere, au dat un verdict final asupra autorității sale la doi ani după criză. Sătui de imprevizibilitatea sa și speriați de imprudența de care dădea dovadă, l-au îndepărtat de la putere.
În prezent, discuția despre riscul unui război nuclear are loc într-un mediu radical diferit, dar unii au învățat din nebuloasa din 1962 mai mult decât alții. Există o întreagă bibliotecă de cărți excelente ale istoricilor americani despre criza rachetelor din Cuba. Au avut loc nenumărate conferințe, seminarii și simulări în încercarea de a învăța această lecție de istorie. Nu e de mirare că Biden, oamenii săi și armata americană nu mai împărtășesc abordarea energică a războiului nuclear din epoca Kennedy. Dimpotrivă, sunt extrem de atenți și prudenți la cele mai mici pericole ale escaladării în Ucraina. Și sunt hotărâți că ar trebui de menținut un tabu în privința utilizării armelor nucleare.
La Moscova, direcția este inversă. Putin, propagandiştii săi şi conducerea militară nu mai spun că „războiul nuclear nu trebuie purtat”. În schimb, par să trezească frica de un conflict nuclear. Povestea gambitului și retragerii lui Hrușciov este rar discutată, iar detaliile ei nu au fost digerate de cohorta actuală de factori de decizie de la Moscova. Multe fișiere cruciale rămân încă secrete și uitate, adunând praf în arhive.
La fel ca acum 60 de ani, mulți din anturajul lui Putin au încercat să descopere cum ar putea să-l scoată din situația pe care el însuși a creat-o. Escaladarea nucleară pare a fi un instrument pe care Putin și-ar dori să îl țină în joc. Ce va face dacă va fi nevoit să facă o nouă retragere umilitoare? Discuția tinde să meargă în cerc, concentrându-se pe megalomania lui Putin și obiceiul său de a surprinde oamenii. Toate acestea lasă loc pentru un nivel deconcertant de incertitudine. În mod clar, Putin intenționează ca lucrurile să rămână așa. Deocamdată, liderul de la Kremlin leagă păstrarea „suveranității” Rusiei de descurajarea nucleară, nu de o diplomație de succes, și, dacă este necesar, de politica pe muchie de cuțit.
În același timp, la Kiev, mulți politicieni și conducători militari regretă că țara lor a renunțat la statutul de putere nucleară după obținerea independenței pe fondul destrămării Uniunii Sovietice. Ei tind să respingă amenințările lui Putin, considerându-le drept o cacealma. Această manifestare este logică: ucrainenii sunt conștienți de noua lor superioritate în arme convenționale și încearcă să profite cât mai mult posibil de această situație.
Totuși, aceste aspecte conturează un triunghi neliniștit. Ofensiva ucraineană, susținută de arme occidentale și informații culese de americani, expune o precaritate a securității internaționale. Vor forța oare ucrainenii până la recăpătarea întregului teritoriul pierdut sau se vor opri la granița cu Crimeea? Vor începe oare să bombardeze Sevastopolul cu lansatoarele de rachete primite de la SUA? Dacă o vor face, presiunea asupra lui Putin de a escalada ar crește enorm.
Ce ar fi făcut Kennedy în octombrie 1962 dacă cubanezilor li s-ar fi oferit ocazia să bombardeze orașele din Florida? Dacă Kremlinul nu ar mai avea căi convenționale de a escalada, tentația recurgerii la un dispozitiv nuclear tactic ar crește. Nu putem ști dacă Putin a învățat ceva din criza rachetelor din Cuba. Ceva a reținut probabil: după 1962, Hrușciov a fost nevoit să bată în retragere. În ceea ce-l privește pe Putin, nu este vorba doar despre păstrarea averii și supraviețuire. El pare convins că Rusia ar pieri în lipsa lui. Și, așa cum a spus comentatorul său TV favorit la începutul războiului din Ucraina: „De ce avem nevoie de lume dacă Rusia nu este în ea?”. Pe măsură ce pariul său delirant din Ucraina va continua să eșueze, Putin va fi nevoit să găsească o cale de ieșire. Pur și simplu nu avem niciun mijloc de a afla ce fel de ieșire va alege, scrie pentru „The Guardian” Vladislav Zubok, profesor de istorie la London School of Economics.
Se încarcă comentariile...
