Racheta „Oreșnik” a lui Putin și tunurile lui Ivan cel Groaznic: cum folosește Moscova mitul armelor-minune
0De-a lungul istoriei, liderii autoritari au fost adesea obsedați de două idei recurente: extinderea puterii și posesia unei arme decisive, capabile să intimideze adversarii. Experiența trecutului arată însă că aceste „arme-minune” rareori au oferit avantajul strategic promis.
Înainte de invazia pe scară largă a Ucrainei, președintele rus Vladimir Putin își construise o parte din imaginea de forță în jurul unui arsenal de rachete prezentate drept extrem de precise și imposibil de interceptat – arme descrise frecvent în discursul oficial prin formula devenită celebră „nu are analog”.
Printre acestea s-a numărat și racheta hipersonică aerobalistică Kinjal, promovată de Kremlin drept invulnerabilă. În mai 2023, acest mit a fost însă serios zdruncinat, când forțele ucrainene au anunțat că au doborât pentru prima dată o astfel de rachetă cu ajutorul sistemului american Patriot. De atunci, Kinjal rămâne o armă periculoasă, dar aura sa de invincibilitate a fost pierdută.
Un nou simbol al intimidării
În toamna anului 2024, Kremlinul a început să promoveze un nou sistem: racheta balistică intercontinentală Oreșnik, utilizată în atacuri asupra unor orașe ucrainene precum Dnipro și Liov. Deși racheta nu a putut fi interceptată, eficiența sa fără încărcătură nucleară este considerată limitată chiar și de analiști ruși favorabili regimului.
Cu toate acestea, Oreșnik continuă să joace un rol central în retorica Moscovei. Pentru mulți experți, nu este vorba doar de o armă militară, ci de un instrument psihologic, menit să transmită un mesaj de forță și inevitabilitate.
Istoricul militar Oleg Malcenko observă, în pravda.ua, o paralelă clară cu trecutul: „Este o tehnică veche, folosită încă din epoca țarilor – intimidarea prin demonstrații de putere simbolică, uneori mult exagerată”.
Tunurile uriașe ale Moscovei medievale
Un exemplu clasic este așa-numitul „tun-țar”, asociat cu Rusia secolelor XIV–XV. În epoca apariției artileriei în Europa, statele care dispuneau de tunuri aveau un avantaj clar, atât defensiv, cât și ofensiv. Moscova, aflată atunci în urma centrelor tehnologice occidentale, a apelat la meșteri străini pentru a-și construi propriile arme spectaculoase.
Ivan al III-lea, considerat fondatorul expansionismului moscovit, a adus în capitală meșteri italieni pentru a produce tunuri de mari dimensiuni. Unele dintre acestea erau funcționale și au fost folosite efectiv în lupte. Altele, însă, aveau un rol preponderent simbolic.
În 1472, Ivan al III-lea s-a căsătorit cu Sofia Paleologul, nepoata lui Constantin al XI-lea, ultimul împărat al Bizanțului. După ce a creat stema Moscovei ca un vultur bicefal de tip bizantin, țarul și-a declarat pretențiile asupra moștenirii Constantinopolului. Dar pentru a realiza ambițiile imperiale, care au dus ulterior la formula „Moscova - a Treia Romă” , și pentru extinderea ulterioară, erau necesare arme.
În timpul domniei lui Ivan cel Groaznic, artileria a devenit un tip separat al armatei moscovite și o forță reală, care a ajutat la cucerirea Kazanului în 1552, punând capăt istoriei hanatului Kazan. De asemenea, a ajutat la cucerirea Polocskului în 1563, în timpul războiului livonian.
Ivan cel Groaznic miza nu numai pe cantitate, ci si pe calitatea armelor, pe care, cu ajutorul meșterilor europeni, au învățat să le producă artileriștii locali. Carul avea nevoie și de tunuri foarte vizibile, care să-i personifice măreția. Pentru ca inamicii, la o singura vedere a lor, să-și predea orașele sau să nu îndrăznească să atace posesiunile Moscovei.
Cel mai cunoscut exemplu este tunul-țar realizat în 1586 de meșterul Andrei Ciohov, la ordinul țarului Feodor I (fiul cel mic al lui Ivan cel Groaznic.). Deși impresionant ca dimensiuni și decor, istorici și ingineri sunt de acord că arma nu a fost niciodată utilizată în luptă. Ea servea mai degrabă ca instrument de intimidare și propagandă, fiind arătată solilor străini pentru a sugera o putere militară colosală.
Armele-minune și limitele lor
Istoria modernă oferă numeroase exemple similare. În Primul Război Mondial, Germania a investit în tunuri gigantice precum „Marea Bertha” sau „Tunul de la Paris”, capabile să lovească de la zeci sau chiar sute de kilometri. Deși au produs panică, aceste arme nu au schimbat cursul războiului.
Mai târziu, regimul nazist a mizat pe conceptul de Wunderwaffe – arme miraculoase care ar fi trebuit să asigure victoria finală. Nici tunurile Dora și Gustav, nici rachetele V-1 și V-2 nu au putut preveni înfrângerea Germaniei.
Odată cu apariția armelor nucleare, ideea artileriei gigantice și-a pierdut relevanța militară. Industria modernă de apărare s-a orientat către tehnologii scalabile și sisteme integrate. Cu toate acestea, Rusia pare să revină periodic la simboluri arhaice de forță.
O armă mai degrabă ideologică
„Oreșnik este, în mare măsură, o armă ideologică, la fel cum a fost cândva tunul-țar”, spune Malcenko. „Rusia contemporană păstrează trăsături imperiale și un mod de gândire care privilegiază simbolurile grandioase. Întrebarea este dacă acest lucru îi va asigura supraviețuirea pe termen lung.”
El compară situația cu imperii care au reușit să se adapteze – precum cel britanic sau cel otoman – și cu altele care nu au făcut-o.
Deși eficiența militară a acestor „arme-minune” poate fi discutabilă, capacitatea lor de a influența mentalități nu trebuie subestimată. Un exemplu adesea invocat este copia tunului-țar instalată în 2001 la Donețk, devenită un simbol local. Pentru o parte a populației, acest monument a contribuit la consolidarea unei identități orientate mai degrabă spre Moscova decât spre Kiev.
Istoria sugerează că armele gigantice pot impresiona privirea, dar rareori decid soarta războaielor. În cele din urmă, conflictele sunt câștigate sau pierdute de oameni, nu de mituri.
Se încarcă comentariile...
