Psihologii se încăpățânează să pună diagnostice tiranilor, dar greșesc. Analiza unui expert italian care a lucrat ani buni în URSS și Rusia

Un autor italian explică de ce „boala psihică a dictatorului” e o pistă falsă – și cum puterea a știut mereu să folosească, fără scrupule, psihiatrii.

Graffiti cu Hitler, Putin și Stalin/FOTO:Arhiva

La editura Überbau apare volumul „Behterev în Kremlin. Psihologul și tiranul”, semnat de Luciano Mecacci, un psiholog și istoric italian care a lucrat ani buni în URSS și Rusia. Cartea reconstituie întâlnirea dintre Vladimir Behterev, una dintre figurile majore ale psihiatriei ruse, și Stalin – o întrevedere ce s-a consumat într-o singură zi, în spatele ușilor închise, cu doar câteva ore înainte ca savantul să moară subit. Mecacci pornește de aici pentru a demonta un mit seducător, dar periculos: că tiranii pot fi „explicați” prin diagnostice psihologice, scrie Meduza.io.

„Da, e un fel de roman-investigație”, admite el. Legătura dintre psihologie și politică i s-a părut întotdeauna inevitabilă. Nu există psihologie „pură”, spune el, totul e înrădăcinat în contextul social și istoric. Iar moartea lui Behterev – învăluită în zvonuri încă din anii ’70, când cercetătorul a ajuns pentru prima dată la Moscova – i-a oferit un fir narativ care trece dincolo de misterul biografic: confruntarea structurală dintre știință și putere într-un stat totalitar.

Arhivele s-au deschis târziu

Până la Perestroika, un străin nu avea acces la documente. Dar când barierele au căzut, Mecacci a început să reconstruiască atent zilele dinaintea morții lui Behterev. Dincolo de suspiciunile populare – „l-au otrăvit” –, îl interesa contradicția fundamentală: cum o disciplină preocupată de complexitatea omului devine, în fața statului, fragilă și neputincioasă.

„Psihologii fac o eroare fundamentală: cred că pot traduce istoria în simptome”

Pentru Mecacci, diagnosticele puse de la distanță lui Stalin, Hitler sau Mussolini sunt un exercițiu pseudo-științific. „Dacă reduc totul la patologie, pentru ce mai studiez istoria, economia, contextul social?”, întreabă el. Germania anilor ’30 nu seamănă cu URSS-ul anilor ’30, iar niciuna cu Rusia lui Putin. A încerca să-i citești pe toți prin aceeași grilă psihiatrică e, spune el, o formă de autoamăgire profesională.

Amintește aici exemplul notoriu: cartea lui Freud despre Woodrow Wilson, un portret psihanalitic făcut fără ca Freud să-i fi vorbit vreodată președintelui american. Lucrarea a fost respinsă chiar de specialiști – o lecție uitată, fiindcă și azi psihiatrii se aruncă în „diagnostice politice” cu aceeași siguranță nejustificată.

Puterea, în schimb, a știut întotdeauna ce să facă cu psihiatrii

„Regimurile sunt infinit mai profesionale și mai cinice în folosirea psihologiei decât psihologii în înțelegerea puterii”, spune Mecacci. De un secol, serviciile secrete ale statelor – de la NKVD la KGB și până la CIA – folosesc expertiza psihologică pentru supraveghere, control, manipulare și operațiuni militare. „Catedralele științei” aveau întotdeauna câte un corp secret, destinat armatei și serviciilor. Uneori, cercetătorii nici nu puteau vorbi între ei.

Ce s-a întâmplat între Behterev și Stalin? Nimeni nu știe. Dar ipotezele există

Nici familia savantului nu cunoștea detaliile discuției. Însă circumstanțele – apropierea de Lenin, tensiunile din lumea medicală, reputația de om independent – deschid trei piste:

1. Ipoteza clinică: Stalin l-ar fi chemat pe Behterev pentru propriile probleme neurologice – insomnii, dureri. „Dar de ce tocmai pe Behterev?”, se întreabă Mecacci. În aparatul medical sovietic existau specialiști considerați „mai siguri”.

2. Ipoteza politică: Stalin voia să afle adevărul despre boala lui Lenin, pe care Behterev o cunoscuse din interior. Un diagnostic legat de o formă de sifilis – ipoteză ascunsă cu grijă – putea fi devastator pentru mitologia fondatoare a regimului.

3. Ipoteza controlului mental: regimul ar fi fost interesat de cercetările lui Behterev privind hipnoza, telepatia, influențarea comportamentului. Temă constantă pentru serviciile secrete din întreaga lume.

Cât despre legenda potrivit căreia Behterev i-ar fi pus lui Stalin diagnosticul „paranoia” – Mecacci o respinge. Un diagnostic real nu poate fi pus după o singură conversație.

„Moartea lui Behterev arată cât de expus devine omul de știință în fața puterii”

Istoricul își amintește vizita sa din 1972 la Muzeul creierului, proiectul obsesiv al lui Behterev: ideea că structura cerebrului ar putea revela „esența” personalității. „Un vis al epocii”, spune el. Dar un vis gol: „Un creier mort nu-ți spune nimic.”

Puterea se hrănește din obediență, nu din manipulare psihologică

Întrebat de ce elitele susțin aventuri catastrofale – precum cele ale Rusiei de azi –, Mecacci dă un răspuns prozaic, aproape dezarmant: interese economice. „Oamenii vor să mănânce bine și să trăiască confortabil. Nu e nevoie să-i manipulezi sofisticat.”

Relația sa cu KGB-ul: „Îngerii păzitori” erau peste tot

La prima vizită în URSS, a primit doi „însoțitori” – o tânără cu engleză impecabilă și un bărbat care vorbea italiana mai bine decât el. Erau amabili, culți, atenți. Și strângeau informații despre tot: viață privată, cercetare, contacte. „Aș vrea să știu ce s-a ales de ei”, spune azi.

A simțit presiunea mai tăios doar când a vizitat un filosof incomod pentru regim, Evgheni Ilienkov. Când i s-a sugerat discret că ieșirea „a creat probleme”, le-a răspuns sec: „Dacă îmi dictați viața, plec mâine.” Nu l-au mai atins. Ilienkov, însă, avea să se sinucidă câteva luni mai târziu.

Rusia după 1991: „Haos, apoi o ordine rece, pustie de idei”

Prima vizită după căderea URSS: „o dezolare totală”. Sub Putin, spune Mecacci, ordinea s-a întors – dar la pachet cu dispariția ideilor noi în cultură, știință, psihologie. „Un control la fel de dur ca în epoca sovietică, doar ambalat într-o vitrină care imită Occidentul.”

„Putea fi prevăzută invazia Ucrainei?”

Nu, spune el. Se vedea însă degradarea, alunecarea autoritară, atmosfera grea.

„Nu, Putin nu e nebun. Și nici Trump.”

Pentru Mecacci, explicația medicalizată e o scurtătură intelectuală. Putin provine dintr-un mediu dur, a dezvoltat un stil rece, suspicios, autoritar. „Dar de aici până la „nebunie” e o distanță enormă.” Paranoia ca trăsătură de personalitate nu e un diagnostic, nici o grilă suficientă pentru a explica politica.

Normalizarea vine de sus, nu de jos

Societățile ajung să accepte aberații tocmai pentru că sunt expuse sistematic la ele. Parada de 9 Mai, observă Mecacci, e un exemplu pur de fabricare a normalității: tineri prezentați ca „eroi”, moartea tratată ca ritual legitim, cheltuieli colosale prezentate ca inevitabile.

În statele cu lideri longevivi, mecanismul devine și mai puternic. Ca un copil care crește într-o familie violentă și ajunge, în timp, să considere agresiunea ca „firesc”.

„Așa a funcționat URSS-ul”, conchide istoricul. „Și tot de acolo vin reflexele pe care le vedem azi.”