O nouă invazie rusă la orizont? Factori, raţiuni şi potenţiale ţinte

Vladimir Putin asistând la o paradă navală la Sankt Petersburg FOTO EPA-EFE

Factorii care au condus la agresiunea rusă din Ucraina sunt din nou prezenţi, iar o nouă acţiune de acest tip nu poate fi exclusă în condiţiile în care Vladimir Putin are nevoie mai mult ca oricând de un triumf.

Instruit să fie agent KGB, Vladimir Putin ştie cum să-şi ascundă emoţiile. Dar, în 2013, după ce preşedintele american de la acea vreme Barack Obama l-a descris drept „puştiul plictisit din fundul clasei”, Putin şi-a arătat furia pe faţă. Şi pe bună dreptate: băieţii din fundul clasei sunt rareori ambiţioşi. Ori, încă din prima sa zi la Kremlin, acum mai bine de 21 de ani, Putin s-a instalat la biroul prezidenţial cu planuri mari atât pentru el, cât şi pentru Rusia.

Patriot sovietic mai degrabă decât patriot rus, una dintre primele sale priorităţi când a devenit preşedinte în ultima zi a secolului trecut a fost recuperarea proprietăţilor de stat şi a controlului asupra elementelor politice şi economice cheie - de la industrii până la instituţii de presă - pierdute odată cu destrămarea URSS. Toate aceste activităţi l-au ţinut ocupat timp de două mandate de câte patru ani. Apoi, odată cu revenirea la Kremlin, în 2012, de această dată pentru două mandate de câte şase ani, şi-a îndreptat atenţia către geopolitică, cu incursiuni în Ucraina, campanii militare în Siria în sprijinul liderului contestat Bashar al-Assad şi atacuri de diferite tipuri împotriva democraţiilor occidentale.

Acum, în contextul împlinirii a şapte ani de la anexarea Crimeei, mulţi dintre factorii care au înlesnit invadarea acestei peninsule din sud-estul Ucrainei sunt din nou prezenţi. Anticiparea traiectoriei lor şi formularea unui plan de contracarare ar trebui să fie printre principalele preocupări ale administraţiei Biden, scrie pentru site-ul Politico politologul Leon Aron, care conduce Departamentul de Studii Ruse din cadrul Institutului American de Întreprinderi, un centru de reflecţie cu sediul la Washington.

Dependenţa de cale

Există cel puţin două motive pentru care Putin ar putea lua în considerare să se dedea unor acţiuni îndrăzneţe precum celor din februarie - martie 2014. Unul este de ordin strategic şi permanent: glorie pentru el şi Rusia sa. Al doilea este de ordin tactic: Putin lucrează să-şi asigure o preşedinţie pe viaţă - încă un mandat de şase ani la Kremlin în 2024, când ar trebui să aibă 72 de ani, şi poate încă unul în 2030 - într-o ţară în care economia şi veniturile stagnează de peste un deceniu, în timp ce pandemia de COVID-19 lasă cicatrici adânci. Colac peste pupăză, încarcerarea opozantului Aleksei Navalnîi, principalul adversar politic al actualei conduceri de la Kremlin, a declanşat valuri de proteste în peste 100 de  oraşe din Rusia pentru prima dată de la demonstraţiile anti-Putin din iarna anilor 2011 - 2012, remarcă Leon Aron.

Aceiaşi factori, de la perspective economice sumbre până la necesitatea supravieţuirii regimului, s-au suprapus în 2012 şi 2013. În cea mai fatidică alegere a vieţii sale politice, Putin a decis să recurgă la o lovitură de imagine, şi anume să anexeze Crimeea, un act prezentat drept o „revenire” la Rusia, în loc să se concentreze pe  crearea condiţiilor de creştere economică şi a veniturilor cetăţenilor ruşi. A fost o manevră politică îndrăzneaţă menită să-l menţină popular şi să-i legitimizeze regimul. Lev Gudkov, directorul singurului institut de sondare a opiniei publice independent din Rusia, Centrul Levada, spune că Putin a urmărit să-şi ofere legimitate printr-o „mobilizare patriotică”. Un alt sociolog rus, Igor Kliamkin, cataloghează această manevră drept un „patriotism militarizat pe timp de pace”.

Şi a funcţionat. Nivelul de aprobare a lui Putin a crescut semnificativ, de la o medie de 65% în 2012 şi 2013 la 81% din 2014 până în 2018. Experţii ruşi au găsit un termen pentru acest fenomen: „consensul Crimeei”, adică o stimulare a sentimentelor patriotice până la un grad de „consimţământ din partea ruşilor de a purta povara lipsurilor de dragul măreţiei imperiale”.

De regulă, liderii politici - de fapt şi oamenii simpli în general - tind să repete ​​ceea ce a funcţionat. Politologii numesc acest lucru drept „dependenţă de cale”. Confruntat cu dificultăţi economice şi politice mai grave decât în 2012-2013 şi cu erodarea „consensului Crimeea”, Putin ar putea repeta scenariul unui război scurt şi victorios.

Aproape necunoscut publicului când a fost numit prim-ministru, în august 1999, nivelul de aprobare a lui Putin a crescut cu aproximativ 80% în primele luni ale anului 2000, după ce a declanşat cel de-al Doilea Război Cecen. Cel mai înalt nivel al său de aprobare - 88%, în septembrie 2008 - a fost înregistrat de asemenea în urma unui război. A fost vorba de campania militară de cinci zile dusă cu o lună mai devreme de Rusia împotriva Georgiei. Cu toate că Putin revenise în postul de prim-ministru, toată lumea era convinsă în august 2008 că el de fapt conducea Rusia, şi nu înlocuitorul său la Kremlin Dmitri Medvedev. „Interpretarea publică a fost asta: este începutul celui de-al treilea război mondial şi vom câştiga”, explică sociologul Aleksei Levinson. „Nu contează ce anume am cucerit. Cel mai important lucru este că le-am venit de hac!”, subliniază el.

Potenţiale ţinte

În cazul în care Putin vrea să lanseze un alt război scurt, victorios, potenţialele ţinte nu lipsesc, subliniază Leon Aron, născut la Moscova şi stabilit în SUA 1978 în calitate de refugiat. Cel puţin cinci ţări vecine sunt candidaţi evidenţi. Trei dintre ele - Georgia, Republica Moldova şi Ucraina - au pe teritoriile lor „conflicte îngheţate” care pot fi uşor dezgheţate de armata rusă sau de complicii săi din aceste ţări sau de la graniţele lor. O altă ţară, Belarusul, face parte deja cu Rusia dintr-o structură numită „Uniunea Statală”. A cincea, Kazahstanul, are mai mulţi etnici ruşi - 3,5 milioane - decât orice stat post-sovietic, cu excepţia Ucrainei, care locuiesc, destul de convenabil pentru Moscova, în cele şase provincii nordice care se învecinează cu Rusia. Odată ce talibanii ar prelua puterea în Afganistan şi ar începe să se extindă spre ţările din Asia Centrală, o anexare a celor şase provincii kazahe ar putea fi prezentată de Moscova drept un act de „apărare” a etnicilor ruşi de acolo.

Atac împotriva unui stat membru NATO?

Dar aceste cinci potenţiale ţinte nu s-ar potrivi cu ambiţia lui Putin legată de „idei măreţe” sau cu misiunea sa auto-impusă de restaurare a ţării sale şi răzbunare.

Aceste raţiuni ar necesita mai degrabă o lovitură rapidă şi victorioasă pe flancul estic al NATO, în principal împotriva Estoniei, Letoniei sau Lituaniei, trei foste republici sovietice cu numeroşi etnici ruşi. În caz de succes, ar putea fi un moment de regăsire a gloriei pierdute, de răzbunare a destrămării iubitei sale patrii sovietice. În plus, o victorie împotriva alianţei care întruchipează solidaritatea Occidentului democratic şi voinţa sa de a se apăra ar însemna expunerea unui tigru de hârtie şi validarea teoriei în acest sens formulate de Moscova în privinţa Alianţei Nord-Atlantice.

Toate percepţiile publice cheie care au modelat „consensul Crimeei” - susţinerea etnicilor ruşi care chipurile ar fi oprimaţi şi abuzaţi, apărarea ţării, învingerea inamicului - s-ar reuni în mod organic, aproape fără efort, subliniază Leon Aron.

Cu toate că Putin s-a lăudat în 2014 că, dacă vrea, poate să aibă în două zile trupe la Riga sau la Tallinn, un atac militar clasic este puţin probabil. În schimb, Moscova ar putea repeta operaţiunile hibride din Crimeea, împletind trimiterea unor trupe speciale fără însemne cu decizii politice de justificare a prezenţei militare ruse în acele regiuni, preluarea obiectivelor strategice, propagandă şi acoliţi locali. Cele mai probabile ţinte ale unui atac transfrontalier rus sunt comitatul eston Ida-Viru, cu 74% din populaţie de etnie rusă, oraşul eston Narva (83% ruşi), regiunea letonă Latgale (36% ruşi) şi oraşul leton Daugavpils (48% ruşi).

Dacă democraţiile au nevoie de pace pentru a prospera, Putin nu-şi poate menţine regimul decât prin logica confruntării. În timp ce democraţiile reacţionează în baza unui lanţ de decizii şi aprobări din partea populaţiei, care de regulă presupun dezbateri şi iau timp, Putin, din postura de autocrat care nu caută şi nici nu îşi doreşte să afle părerea ruşilor, nu trebuie decât să dea ordinul şi să acţioneze aşa cum îi convine. Şi, avertizează Leon Aron, acum mai mult ca niciodată de când se află la Kremlin ar putea căuta un triumf.