De ce a mizat Moscova pe discursul privind „denazificarea” Ucrainei
0
Rusia a invocat „denazificarea” Ucrainei drept motiv pentru invazia Ucrainei: de aceea o numeşte „operaţiune specială” şi nu război. Este un mesaj de propagandă pe care Moscova l-a dus la extrem când ministrul rus de externe Serghei Lavrov a susţinut că şi Hitler avea origini evreieşti. El încerca astfel să explice cum poate pretinde Rusia că luptă împotriva naziştilor într-o ţară cu un preşedinte evreu, scrie Jerusalem Post.
Este o propagandă simplistă, dar şi o narativă pe care Rusia a mizat pentru a-şi legitima războiul. Dar de ce crede că poate fi convingătoare şi, mai ales, cui îi este adresată - ruşilor trimişi să lupte în Ucraina? Sau mai degrabă audienţei occidentale? Pentru că şi în Occident se obişnuieşte ca anumite persoane, ţări şi grupuri să fie catalogate drept naziste sau neonaziste. Media vestice are referinţe frecvente la adversarii politici de pe dreapta ca fiind după caz „fascişti”, „neonazişti” sau adepţi ai „supremaţiei albilor”.
Rusia se foloseşte de această scurtătură furnizată de discursul politic occidental pentru a da impresia de legitimitate, dar apelează şi la altă o tactică întâlnită la ţările vestice: porneşte de la exemple ale extremei dreapte ucrainene pe care le cataloghează ca „naziste”, după care le generalizează pentru a compromite întreaga naţiune.
De pildă, susţine că luptă împotriva Batalionului Azov - Rusia îl dă ca prim exemplu de nazism pe canalele sale şi în faţa prietenilor din Vest, iar apoi se simte îndreptăţită să afirme că în Ucraina operează neonazişti.
Acuzaţiile Rusiei privind inamici „nazişti” sau „fascişti” au o istorie lungă ce a început în anii ‘20 - mai întâi comuniştii au fost cei care s-au mobilizat împotriva fasciştilor din Europa, în anii ‘20 şi ‘30; după invazia Germaniei naziste, a venit rândul sovieticilor să-şi scoată în faţă lupta proprie împotriva nazismului şi fascismului. Sovieticii au avut într-adevăr un rol major în înfrângerea naziştilor. Însă maşina propagandei sovietice a continuat să ruleze acest mesaj - duşmanii erau în continuare „fasciştii”.
În noiembrie 1958, prim-secretarul Partidului Comunist al URSS, Nikita Hruşciov a ţinut un discurs în care a afirmat că „forţele armate pe care Germania de Vest le recompunea erau conduse din nou de generali şi amirali nazişti” şi că sunt antrenate în spiritul aspiraţiilor fostei armate - şi anume intenţii de prădare, răzbunare şi ură faţă de URSS şi alte state paşnice. Avertiza pe această cale că „fascismul” este din nou în floare.
De partea cealaltă, în Occident, cei aliniaţi viziunii URSS, susţinătorii marxismului sau protestatarii de stânga le strigau şi ei inamicilor lor politici că sunt nazişti. Până şi liderul francez Charles De Gaulle a fost înfăţişat în 1968 ca un Hitler deghizat pentru a argumenta ideea că cei ce îl susţin sunt de fapt în favoarea unui nou lider nazist. În timpul manifestaţiilor contra Războiului din Vietnam (1970), preşedintele de atunci al SUA, Richard Nixon, a fost pus în faţa salutului nazist şi a unui afiş cu o svastică.
Această retorică sovietică privind nazismul a continuat pe tot parcursul Războiului Rece - ca odată cu ascensiunea lui Vladimir Putin Moscova să îmbrăţişeze un nou naţionalism. Cu toate astea, deşi în plan intern a virat spre dreapta, accentuându-şi naţionalismul, în plan extern a mizat în continuare pe discursul de extremă stângă, împrumutat în mare parte de la propaganda specifică erei sovietice.
Această faţă dublă face parte din programul politic al Moscovei, cu propaganda în prim-plan.
Moscova e conştientă de faptul că strigând atât de tare „naziştii” pe toate canalele până la urmă va fi auzită de Occidentul ce fie îi va accepta ca atare terminologia, fie o va pune în centrul dezbaterii. Drept urmare, unii vestici vor fi obligaţi să constate: „poate că ruşii au totuşi dreptate” sau cel puţin în subconştientul lor se va forma o asociere între nazişti şi Ucraina. Presa occidentală nu a trecut cu vederea aceste mesaje: Publicaţia americană „New York Times” a explicat într-un articol publicat în martie „de ce Putin invocă naziştii”, în timp ce ziarul britanic „The Guardian” a observat „antisemitismul ce animă afirmaţiile lui Putin”. Organizaţia media americană „National Public Radio” a scris că lupta lui Putin împotriva naziştilor este o încercare de distorsionare a istoriei.
Există şi un alt motiv pentru care Moscova a crezut că propaganda sa privind naziştii din Ucraina ar putea avea ecou în Occident. Ani de zile media rusă a pompat masiv mesaje în engleză peste tot; portaluri precum RT şi Sputnik au avansat în toate limbile narative contradictorii menite să producă haos în Occident - susţinând fie puncte de vedere ale extremei drepte contra migranţilor sau drepturilor persoanelor gay, fie ale „disidenţei” extremei stângi.
S-ar putea crede că acest joc la două capete ar putea fisura în cele din urmă propaganda Moscovei pentru că în cele din urmă Occidentul îi va remarca disonanţa şi îi va cere socoteală - dar rareori a fost cazul. Rusia s-a folosit de modelul unor portaluri precum Al-Jazeera care pompează ştiri în limba engleză ce par să susţină politici de stânga deşi provin din regimuri de dreapta care se conduc după convingeri diametral opuse.
Rusia şi-a făcut temele în ce priveşte modul în care îşi poate extinde influenţa în Occident, perfecţionându-se constant. De pildă, a înţeles că sunt destui oameni avizi de presă „alternativă” sau relatări independente de media corporatistă din SUA. Aceste portaluri sunt numite „disidente” sau „critice” în ciuda contradicţiei logice a acestor idei, ţinând cont de faptul că aparţin unor guverne autoritariste. Chiar şi aşa, în ultimii 20 de ani, portaluri precum „TRT”, „RT” sau Al-Jazeera au câştigat influenţă. După ce a invadat Ucraina, Rusia şi-a mai pierdut din impact.
O explicaţie pentru încrederea Moscovei privind succesul narativei sale despre „nazişti” este că în general aceste idei simpliste au găsit teren.
Totodată, Rusia a preluat modelul mediei şi politicienilor occidentali care au folosit cu succes apelativul de nazişti contra adversarilor politici. În special în SUA discuţiile politice tind să alunece rapid pe panta „eşti nazist”.
A fost valabil în mandatul lui Donald Trump când stânga a proferat acuzaţii de „naţionalism alb” şi apartenenţă la dreapta alternativă şi nazism. Dar este o tradiţie veche: George W. Bush a fost făcut „fascist” - iar în prezent în SUA este practică curentă ca toţi adversarii politici să fie ba fascişti, ba nazişti.
Rusia şi-a făcut calculul că se va putea folosi de prevalenţa acestei terminologii în Occident pentru a-şi impune argumentul că ucrainenii sunt nazişti. De altfel, Rusia susţine aceste teze de la începutului conflictului cu Ucraina, în 2014, după înlăturarea unui preşedinte pro-rus.
Acuzaţiile aduse de ruşi sunt că Ucraina comemorează „colaboratori” ai ocupaţiei naziste a Poloniei în anii ‘40 şi că îmbrăţişează un trecut naţionalist de extremă dreaptă.
Un aspect al tezelor Rusiei privind ucrainenii nazişti este introducerea în discuţie a Holocaustului şi a presupusei complicităţi a evreilor în propriul genocid. Pentru că, atunci când Moscovei i s-a reproşat că lansează o invazie asupra unei ţări cu un preşedinte evreu, răspunsul ei prompt a fost acuzaţia că evreii au colaborat cu naziştii. Acuzaţiile se regăsesc şi în Occident - nu doar ca obiect al cercetărilor istorice, ci şi ca fundamente ale argumentului că evreii din Israel au devenit „iudeo-nazişti” sau cum evreii, victime ale Holocaustului, devin ei înşişi agresori ai palestinienilor.
În cadrul acestei narative, exploatată de extremiştii anti-israeliţi, antisemiţi, şi extremiştii din Orientul Mijlociu, Israelul şi evreii sunt adesea comparaţi cu naziştii. Niciun alt grup nu este atât de sistematic comparat cu propriii persecutori precum evreii. Această răsturnare a istoriei a fost folosită de politicienii britanici şi americani, care au acuzat evreii că nu au „învăţat” din Holocaust sau că nu se comportă aşa cum ar trebui, în baza statutului lor de victimă. Pe scurt, atunci când evreii fac ceva greşit, sunt imediat numiţi „nazişti” ca şi cum ar fi propriii persecutori, tratament de care nu au parte alte grupuri minoritare.
Este ultima narativă toxică a Moscovei privind „naziştii”din Ucraina - un semn că nu are niciun fel de linie roşie în retorica sa. Este în aceleaşi timp o schimbare în raport cu tendinţa lui Putin de a respecta comunitatea evreiască şi de a întreţine relaţii amicale cu Israelul.
Războiul declanşat în Ucraina a dezgropat fantome ale trecutului doar că propaganda rusă de obicei convingătoare nu a prins de data asta - Rusia nu a reuşit să aibă ecou în sudul global sau în ţările ce tind să creadă în apelativul „nazist”; şi propaganda nu convinge nici în Rusia, fiind menită în primul rând să compromită. În acest sens, scopul ei este să fie auzită de măcar câteva voci din Vest, scrie Jerusalem Post.
Se încarcă comentariile...
