Aspect pe care Rusia lui Putin nu îl vrea menţionat: Ce înseamnă ruscismul, văzut drept fascismul secolului al XXI-lea

Vladimir Putin cu panglica Sfântului Gheorghe atârnată la piept FOTO EPA-EFE

Când Vladimir Putin a dezlănţuit, fără să fi fost provocat, invazia în Ucraina, pe 24 februarie, mass-media, publicul şi factorii de decizie de la Kiev au început aproape în unanimitate să se refere la liderul de la Kremlin şi la statul pe care-l conduce drept „ruscist”, un derivat din Rusia şi fascism.

Ucrainenii recurg la această raportare din două motive. În primul rând, pentru a contracara insistenţa absurdă a lui Putin precum că oficialii ucraineni, inclusiv preşedintele de origine evreiască Volodimir Zelenski, sunt nazişti şi Ucraina trebuie „de-nazificată”. Însă, de fapt, Putin nu poate accepta că ucrainenii au o identitate a lor şi refuză total ca aceştia să şi-o exprime. Aşadar, „de-nazificarea” sună mai degrabă a „de-ucrainizare”. În al doilea rând, ucrainenii atrag atenţia că tocmai acest demers al lui Putin cu privire la „de-nazificare” are la bază caracteristici fasciste şi prin urmare Rusia lui Putin are nevoie de „de-fascistizare”. 

Rusia lui Putin este agresivă, antidemocratică şi îndrăgostită de lider. Deloc surprinzător, aceste elemente i-au făcut pe unii analişti politici şi istorici să compare Rusia lui Putin cu regimurile lui Mussolini şi Hitler, scrie Alexander John Motyl, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Rutgers, Newark.

În contextul invaziei brutale a Rusiei în Ucraina, Alexander J. Motyl subliniază că se impune o revizuire a perspectivei de raportare faţă de statul creat în jurul lui Putin, iar termenul „ruscist” este cel mai potrivit din considerente empirice, teoretice şi conceptuale.

Statul fascist 

Aristotel a fost probabil primul filosof care a împărţit sistemele politice - conduse de o singură persoană, de câteva sau mai multe. Savanţii contemporani clasifică de obicei statele ca fiind democratice, autoritare sau totalitare, fiecare categorie având mai multe subtipuri. 

Democraţiile au foruri legislative, justiţie, partide, opoziţie, societate civilă, libertate de exprimare şi de întrunire, şi alegeri.

Statele autoritare se bazează pe birocraţie, poliţie militară şi secretă. Sunt conduse de obicei de junte, generali sau politicieni care îşi arogă caracteristici ale democraţiei în timp ce le încalcă din plin.

Statele totalitare, în schimb, abolesc toate caracteristicile democraţiei şi au în centrul lor un lider suprem îmbrăcat ideologic într-o aură mesianică susţinută de birocraţi, armate şi poliţii secrete cu roluri sporite.

Statele fasciste conţin toate caracteristicile autoritarismului şi pot împărtăşi şi caracteristici ale totalitarismului, dar cu două diferenţe cheie. Liderii fascişti au o carismă autentică - o calitate efemeră care generează adulaţie - şi promovează acea carismă şi imaginea care o însoţeşte într-un cult al personalităţii. Oamenii îi iubesc cu adevărat pe liderii fascişti, iar aceştia, la rândul lor, se prezintă ca o întruchipare a statului şi a poporului, remarcă Alexander J. Motyl.

Definiţia simplă a unui stat fascist este următoarea: este un stat autoritar condus de un lider carismatic care se bucură de cultul personalităţii. Statele fasciste pot fi atât de dreapta, cât şi de stânga.

Ruscismul

Rusia lui Putin se potriveşte unui stat fascist. Sistemul politic este fără îndoială autoritar - unii ar putea spune totalitar.

Putin a pus capăt democratizării instituţiilor, precum şi a ţării începute după destrămarea Uniunii Sovietice. Alegerile pe care le organizează autoritatea sa electorală nu sunt libere şi nici corecte. Partidul lui Putin, Rusia Unită, câştigă de fiecare dată, iar opozanţii sunt hărţuiţi cu regularitate, arestaţi sau ucişi.

Mass-media a fost supusă regimului şi transformată într-un instrument de propagandă. Libertatea de exprimare şi de întrunire nu mai există, în timp ce cele mai mici critici la adresa regimului pot aduce pedepse draconice.

O ideologie hipernaţionalistă, imperialistă şi a supremaţiei faţă de ceilalţi care glorifică „lumea rusă” şi legitimează expansiunea ca „drept şi datorie” a Rusiei a fost impusă populaţiei, iar aceasta a acceptat-o de bunăvoie.

Războiul este venerat şi justificat de aparatul de propagandă al statului. După cum arată agresiunea militară împotriva Ucrainei, războiul este acceptat, mai ales dacă este îndreptat împotriva unui popor a cărui existenţă este considerată o ameninţare.

În cele din urmă, poliţia secretă şi elitele militare, împreună cu o birocraţie coruptă, formează nucleul sistemului politic condus de infailibilul Putin, „gloriosul chip” al Rusiei. Unul dintre acoliţii săi a ţinut acum ceva timp să spună că „fără Putin nu există Rusia”. O similitudine izbitoare cu percepţia despre sine a lui Ludovic al XIV, „Regele Soare” al Franţei, care le-a transmis parlamentarilor ce îl contestau că „statul sunt eu”, şi cu deviza Germaniei lui Hitler: „Un popor, un imperiu, un Führer”.

Statul fascist şi războiul

Statele fasciste sunt instabile. Cultul personalităţii se dezintegrează cu timpul, pe măsură ce liderii îmbătrânesc. Putin de astăzi, umflat la faţă şi la gât, nu se potriveşte cu Putin de acum 20 de ani, care poza într-un om viguros.

Statele fasciste sunt supracentralizate, iar informaţiile care ajung la liderul suprem sunt adesea îndulcite. Decizia dezastruoasă a lui Putin de a invada Ucraina ar putea fi cauzată parţial de lipsa unor informaţii exacte despre starea armatelor şi a situaţiei din teren.

În cele din urmă, statele fasciste sunt predispuse la războaie, deoarece membrii poliţiei secrete şi generalii, a căror raţiune de a fi este violenţa, sunt suprareprezentaţi în elita conducătoare. În plus, ideologia lor glorifică războiul şi violenţa, iar fervoarea militaristă ajută la legitimarea liderului suprem şi la întărirea carismei sale.

Statele fasciste prosperă de obicei la început, după care, îmbătate de victorie, greşesc şi încep să piardă. Putin a câştigat în războaiele sale din Cecenia şi Georgia, dar pare că se îndreaptă spre înfrângere în Ucraina.

Rusia fascistă a lui Putin se confruntă cu un risc serios de explozie într-un viitor nu prea îndepărtat. Lipseşte doar o scânteie menită să irite peste măsură masele şi unele elite. Aceasta ar putea apărea după o creştere însemnată a preţurilor la combustibil - o evoluţie care a dus la începeutul acestui an la o revoltă în Kazahstan -, după un scrutin falsificat în mod flagrant, precum cel care a dus la proteste nemaiîntâlnite în Belarusul lui Aleksandr Lukaşenko sau după conştientizarea miilor de saci de cadavre care se întorc în Rusia din Ucraina.

Termenul „rusism” (extins la ruscism, n. red.) a fost menţionat pentru prima dată la mijlocul secolului XIX de către filosoful şi scriitorul Aleksandr Herzen. A fost readus în spaţiul public de fostul lider cecen Djohar Dudaev, pentru a denunţa expansiunea teritorială a Rusiei în Caucaz. 

Începând du 2008, odată cu războiul din Georgia, ruscismul a început să capete importanţă în dezbaterea academică. În opinia lui fostul disident sovietic Aleksandr Skobov, ruscismul este un amestec eclectic de şovinism, nostalgie pentru trecutul sovietic şi ortodoxie obscurantistă, în timp ce politologul Stanislav Belkovksi atrage atenţia că este deghizat în antifascism, dar, în esenţă, are caracteristici similare fascismului. La rândul său, politologul rus Andrei Piontkovski observă că fascismul din ţara sa, adică ruscismul, este în multe privinţe similar cu nazismul, iar discursurile lui Vladimir Putin aduc aminte de cele ale lui Adolf Hitler.