Olga, poeta din puşcăria de la Rusca

Şi-a omorât bărbatul care a bătut-o zeci de ani. Nu a învăţat la universitate şi nici prin cenaclurile poeţilor nu s-a perindat. Când era mică muncea alături de părinţi pe dealurile colhozului, deseori neglijindu-şi marea pasiune - lectura. Astăzi, la 55 de ani, Olga Nartea se mândreşte cu mica sa carte de poezii, scrisă şi editată între pereţii închisorii.

Pe Olga Nartea am găsit-o croşetând în celula sa mică şi bine îngrijită. Alături de ea, pe masă, stătea un caiet deschis cu câteva rânduri înşirate. Cerneala proaspătă aşternută pe hârtie se amesteca cu cea uscată de vreo două zile. „Săptămâna aceasta am scris cinci poezii. Chiar în această noapte am compus vreo câteva versuri. Nu puteam adormi. M-am sculat încetişor din pat, ca să nu-mi trezesc colegele de celulă şi m-am aşezat la masă la lumina lunii. Cineva dintre ele m-a observat şi în glumă mi-a zis că nu am astâmpăr”, explică timidă femeia, aplecându-se deasupra manuscrisului ori de câte ori îi vine inspiraţia.

„S-a deschis fereastra într-o zi de iarnă, / Iar mama tot plânge în scumpa ei năframă. / Afară e ger şi ninge încet, încet / Totul s-a întroienit cu albul omăt. La portiţa mamei nu-i nici o cărare”... citeşte domol versurile „ivite la lumină” cu câteva ore în urmă. 

Jurnal intim din poezii

Viaţa ei, mai ales ultimii patru ani petrecuţi în penitenciar, a redat-o prin poezie, un fel de jurnal intim scris în catrene cu rimă încrucişată. „Poezia „Ultima zi de vară” descrie momentul din cauza căruia mă aflu aici. Poezia „Puşcărie, puşcărie” e despre dorinţa celor întemniţaţi de a ieşi la libertate şi că nu e uşor să fii după gratii. Apoi am scris şi despre prima primăvară întâlnită aici, apoi toamna, iarna şi tot aşa”, zice Olga a căror mâini cunosc bine un alt refren: „Unul pe faţă două pe dos”. 

În total, femeia a scris vreo 200 de poezii. Cele mai frumoase şi profunde dintre ele, femeia le-a compilat într-o mică cărţulie intitulată „Cuvântul speranţei”, a cărei lansare a fost cu mare fast, chiar între pereţii penitenciarului cu un an în urmă. Tirajul cărţii a fost de 50 de bucăţi. Cartea nu se vinde în librării. În schimb, se găseşte pe rafturile bibliotecii din penitenciar.

„Cartea cuprinde vreo 20 de poezii şi tot atâtea cântece. M-a ajutat un domn, Trifan Miroliubov, care a vizitat penitenciarul. După ce a citit vreo câteva poezii a decis să publice câteva dintre ele într-o carte. Nu m-am aşteptat la atâta bunătate din partea acestui domn. Tot cu ajutorul lui a fost posibilă şi lansarea cărţii în închisoare. Lansarea de carte a fost ca la carte. Am avut mari emoţii. A fost multă lume şi a fost o premieră pentru penitenciar. Nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut ca această lansare să fi fost la libertate”, explică Olga.

Lansarea, zi istorică pentru Rusca

Pentru penitenciarul din satul Rusca, raionul Hânceşti acest eveniment a fost unic, deoarece pentru prima dată în istoria închisorii o deţinută îşi lansează o carte de poezii. „Pentru penitenciar e o experienţă unică. Mai sunt femei care scriu în penitenciar. Dânsele îşi împărtăşesc lăuntricul pe hârtie. Poeziile Olgăi sunt despre trăirile interioare pe care le trăieşte zi de zi. Penitenciarul a motivat-o să scrie, mai exact aici s-a regăsit”, explică psihologa din penitenciar, Tatiana Plămădeală, care are numai vorbe de laudă despre femeie descriind-o ca liniştită, cumpătată, tacticoasă. 

Deţinuta nu are vreo poezie preferată. Ea ţine la toate foarte mult pentru că sunt din viaţa sa. „Aşa îmi exprim suferinţa, trăirile, care sunt şi inspiraţia mea. Tematica poeziilor e diferită: despre natură, despre Moldova, despre mamă. Dacă sunt mai veselă scriu mai puţin, dacă sunt mai tristă scriu mai mult”, spune Olga.  

Colegele de cameră i-au cititi toate poeziile. „Sunt foarte frumoase şi interesante. Deseori o auzim cum noaptea scrie. Îmi plac poeziile despre mamă, copii. Ne ajută să scrim felicitări pentru copii, nepoţi”, spune colega de celulă, Svetlana.

Pasiunea din copilărie

Pasiunea pentru poezie vine din copilărie, numai că muncile grele, căsătoria timpurie au furat-o de pe „aripile creaţiei”. Mica dragoste faţă de Eminescu, Vieru şi Creangă o putea savura când curăţa cocenii toamna- cu o un strujan în poale şi cartea de poezii alături.

„Am fost şapte copii la părinţi, aşa că era vesel la noi în familie şi nu foarte dificil doar că mult de lucru. Trebuia să ajutăm părinţii la diferite munci fie din jurul casei, fie de pe deal.  Îmi plăcea mult să citesc, să recit, să dansez, dar aveam puţin timp pentru aceste mici plăceri. Mama era bolnavă, tata venise de pe front şi trebuia să facem muncă suplimentară”, îşi descrie femeia copilăria. 

Aproape toţi fraţii Olgăi sunt cu studii superioare: un frate e medic în Bălţi, altul e locotent în armata Rusiei, altul e medic în Germania la o casă în care locuiesc persoane cu dizabilităţi, iar o soră e secretară la primărie. Numai Olga a ajuns pe uşile care nu trebuia, spune ea. 

„După ce am terminat opt clase am plecat la colegiul de medicină, dar a a trebuit să revin acasă, deoarece nu avea cine să stea cu mama şi tata. Se îmbolnăviseră. După 10 clase am încercat din nou, dar s-a încheiat cu aceeaşi poveste. În sat am lucrat ca ajutor de brigadier în colhoz. M-am căsătorit devreme. Înainte se furau fetele fără ca să-şi cunoască bărbatul. Căsătoria a fost un coşmar”, suspină femeia, în timp ce îşi îndreaptă privirea în podea. 

30 de ani de căsnicie terminaţi cu închisoare

Ca să nu-şi facă părinţii de ruşine Olga l-a răbdat 29 de ani. „El lucra agronom şi cu timpul a început să servească alcool, să mă bată. Am construit casă mare şi nu ne-am despărţit că nu vroiam să-i las gospodăria. Pe urmă, unde puteam să mă duc? Vroiam şi copiii să aibă tată. Copiii i-am dat de mici din jurul casei ca să nu-i bată. Sunt tare mândră de ei. Fiul mai mare lucrează lemnar şi câştigă bani buni din diferite comenzi. Al doilea băiat lucrează vicedirector la o fabrică de vinuri din Cimişlia, iar fata a terminat colegiul şi e căsătorită”, povesteşte deţinuta. 

Numai că aceste mici bucurii le-a trăit la închisoare şi nu alături de odraslele sale. „Pe negândite multe se fac. S-a început o ceartă, iar soţul a sărit cu toporul la mine. Vecina a venit să mă apare şi ... s-a ales cu 13 ani, iar eu cu 14 ani. Nu pot să zic că nu sunt vinovată, că fiecare face greşeli în viaţă, dar nu cred că meritam o aşa pedeapsă de mare. L-am lovit în cap, după care am chemat salvarea şi i-au făcut două injecţii, însă el avea alcool în el. Din această cauză, medicamentele au intrat în reacţie cu alcoolul şi s-au făcut tromboze. La judecată am spus că i s-a administrat medicamente, însă mi s-a dat replica că dacă voi vorbi mult o să-mi dea mai mulţi ani. Nici avocatul nu şi-a făcut treaba. Sincer, au cerut şi o sumă mare de bani - 64 000 lei, bani pe care eu nu-i aveam”, menţionează ea supărată că în cei 30 de ani de căsnicie şi bătăi, cicatricile de pe corp lăsate de cuţite şi pumni nu s-au luat în consideraţie la proces. 

Vecina Olgăi era supărată la început, dar pe urmă i-a trecut: „Lucrăm în brigadă împreună. Ea e şefa noastră aici. Sincer, îmi pare rău că stă degeaba, dar nu pot schimba nimic. Am patru ani de când sunt închisă. La început a fost dificil să mă adaptez, dar încet, încet a trecut. Permanent îmi găsesc ocupaţie: brodez, croşetez, pentru diferite evenimente şi concerte din puşcărie scriu poeziile şi cântecele”.

Viitor, fără viitor

Olga Nartea nu se gândeşte la viitor, deoarece mai are încă 10 ani de stat la la închisoare. Şi nici la o viitoare lansare de carte nu-i stă gândul pentru că necesită mulţi bani, iar oameni ca dl Mitrofan nu crede că se vor mai găsi. 

„Nu-mi fac planuri de libertate, pentru că voi ieşi bătrână de aici şi chiar aş putea muri. Ce va fi, va fi, dar îmi doresc să fie pace, pâine pe masă. Şi nu cred că o să-mi public celelalte poezii, trebuie multe finanţe. Am câteva sfaturi pentru femeile care stau aici: aş dori să fie fericite şi să nu fumeze, să nu se ocupe cu lucruri care nu sunt pentru ele. Speranţă este, să nu le fie frică să se gândeacă la lucruri plăcute. Pentru tinerii poeţi în devenire le doresc să fie mai activi decât mine pentru că au mai multă energie şi curaj”, încheie Olga povestea sa.