Marina Sturdza: „A mă fi născut prinţesă nu e un privilegiu, ci o obligaţie“

Prinţesa Marina Sturdza FOTO: Valentin Kirgan

Toţi îi zic prinţesa Marina, însă ea preferă să i se spună simplu, Marina Sturdza, pentru că familia ei a pus cruce pe titlul nobiliar acum 50 de ani, când s-a mutat în Canada. Recunoaşte însă că titlul o ajută în acţiunile caritabile pe care le desfăşoară.

La ora 12 fix, în holul hotelului îşi face apariţia prinţesa Marina Sturdza: într-o ţinută de o eleganţă sobră, cu părul aranjat simplu, rafinată şi discretă. Deşi era în mijlocul unei zile extrem de obositoare, ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze. Seara urma să vorbească publicului de la Chişinău la tema: „Cine este subiectul în relaţia cu destinul“. Are ce spune: cariera Marinei Sturdza a urmat un traseu fascinant: a fost jurnalistă de modă, cunoscându-i pe Oscar de la Renta, Karl Lagerfeld, Giorgio Armani sau Ralph Lauren; a lucrat pentru UNICEF, Guvernul Canadei, dedicându-şi timpul ajutorării oamenilor. Spune că se simte bine oriunde în lume, dacă are un pat şi o baie, şi că se mândreşte cu fiica şi băiatul ei vitregi.

„Adevărul“: Nu sunteţi la prima vizită în Republica Moldova...
Prinţesa Marina Sturdza: E a 18-a oară când vin la Chişinău. Prima dată am ajuns în 2005, la un eveniment NATO, în perioada alegerilor parlamentare. De atunci am revenit cu diferite ocazii în calitate de consultant în unele domenii, mai cu seamă cel al protecţiei copiilor, cu Fundaţia Filantropică „Hospice Angelus“, sau pentru unele evenimente, cum ar fi conferinţa de azi.

Cu ce emoţii reveniţi? Ce vă place să revedeţi?
Întotdeauna revin cu bucurie. Cunosc oraşul destul de bine şi mi se pare unul frumos. Încerc să-mi rezerv o oră-două, să mă plimb prin parcuri. Moldovenii nu-şi dau seama ce agreabil e Chişinăul.

Menţionaţi în cadrul unui interviu că viaţa dumneavoastră decurge între New York, Londra şi Bucureşti. Şi acasă ce înseamnă atunci?
Eu am un trecut destul de complicat. Am fost refugiată la o vârstă tânără, aşa că mă simt acasă acolo unde sunt eu. Am fost crescută şi în Europa, şi în America de Nord. Sunt destul de maleabilă. Cât timp am pat şi baie, pot să mă acomodez cu restul. În majoritatea oraşelor unde am mers am deja locurile mele preferate unde merg să mănănc, să mă plimb.

La ce vârstă aţi fost nevoită să părăsiţi România?
La trei ani, când a venit comunismul în România. Ni s-a suprimat orice poziţie, am rămas fără case. Am plecat în mod clandestin, cu un diplomat care m-a transportat ca şi cum aş fi fost unul dintre copiii lui. Am fost drogată ca să nu vorbesc româneşte şi am fost dusă cu trenul în Elveţia. Mai târziu am revenit pentru puţin timp în România, apoi m-am reîntors iar în Elveţia. Au urmat apoi Italia, Franţa şi, în sfârşit, Canada.

Cum a fost să vă treziţi într-un mediu în care titlul şi rangul social nu are nicio valoare?
Cred că libertatea era lucrul cel mai important la acea vreme. Familia mea a pus cruce pe titlu. Capitalul pe care l-am avut noi şi care ne-a salvat a fost educaţia. Cred că ceea ce ai în creier şi în suflet te poate ajuta să supravieţuieşti. Nu ştim niciodată cum se termină povestea. Nu mi-am închipuit că mă voi întoarce şi voi face ceva util pentru ţările mele.

Cât de greu a fost să porniţi de la zero, într-o ţară străină, pe un continent diferit, fără vreun ban în buzunar?
Era momentul când nu aveam niciun trecut, nu aveam haine, bani, alimente. Am ajuns în Canada, printr-un program al Crucii Roşii. Am avut de ales între Noua Zeelandă, Groenlanda, Africa de Sud şi Canada. Contractul era pentru un an de zile, timp în care lucrai din greu fizic. După aceasta erai ajutat ca în cinci ani să primeşti cetăţenia canadiană. Astfel ne-am trezit departe de civilizaţie, la o fermă de porci în provincia Alberta. După expirarea termenului de un an, tatăl meu a vândut reviste din uşă în uşă, a spălat maşini. Am locuit într-o pivniţă, unde maica mea făcuse perdele, ca să demarcăm diverse odăi, veceul era la al doilea etaj şi baia la al şaptelea. Nu ne-am gândit la asta. A trebuit să le trecem pe toate. Dar întotdeauna pe primul loc a fost educaţia. N-aveam ce mânca, dar am mers la o şcoală privată.

Visaţi să studiaţi diplomaţia. Ce v-a făcut să alegeţi jurnalismul de modă?
După cum am menţionat anterior, părinţii mei aveau nişte reguli extrem de stricte în ceea ce priveşte educaţia. Eram copil deştept, probabil, dar avusesem şi o educaţie – şi în Elveţia, şi acasă. Datorită acestui fapt, am sărit mai multe clase. Aşa se făcea că eram cu trei ani mai mică decât ceilalţi colegi. Atunci când am absolvit, nu am putut să aplic la diplomaţie, pentru că eram prea mică. Timp de un an am lucrat la un muzeu excepţional, în care se păstrează colecţii ale designerilor celebri, cum ar fi Christian Dior. Trebuia să recataloghez toată colecţia, de la pantofi optici până la costume de balet. A fost primul meu serviciu plătit.

În această perioadă a apărut pasiunea pentru modă?
Am facut facultatea de Belle Arte, după aceasta am fost critic şi comentator în domeniul arhitecturii şi designului industrial. Am trecut la designul vestimentar. Şi de aici până la jurnalism nu a fost decât un pas. Întotdeauna mi-a plăcut să scriu. Păstrez kilometri de articole elaborate de mine. Acum scriu mai rar, dar mai mult despre subiecte politice, economice, care sunt publicate într-o revistă de business. Comentez pentru televiziunile de peste tot. Am experienţă şi pot cu uşurinţă să abordez subiecte arzătoare: politică, situaţia copiilor, educaţie, patrimoniu.

Cum aţi reuşit să vă menţineţi în afara redacţiilor şi să fiţi mereu solicitată?
Am ales să rămân freelancer. Era un lux în acea perioadă. Aveam posibilitatea să scriu pentru cine doream. Îmi plăcea că eram liberă şi nu aparţineam cuiva. M-am calificat prin calitatea articolelor pe care le scriam. Am lucrat pentru reviste fashion foarte importante, cum sunt „Vogue“ şi „Harper’s Bazaar“. Publicam şi într-o gamă destul de largă de ziare. Reprezentam Europa în America şi invers, într-o perioada când eram destul de activă ca jurnalist. Aveam o reputaţie de profesionist, mai departe de numele revistelor.

Acest lucru îi făcea pe designerii celebri cum ar fi Karl Lagerfeld, Giorgio Armani sau Ralph Lauren să fie mai deschişi şi să vă acorde interviuri?
I-am cunoscut când erau mai tineri şi mai modeşti. Mai era şi faptul că am fost una din primele jurnaliste care am mers cu echipe de televiziune, pentru că făceam paralel şi televiziune. Acum e la modă să apari la Fashion TV, dar la acea vreme nu era aşa de dezvoltat. Fiindcă am fost refugiată, vorbesc mai multe limbi destul de bine, cum ar fi engleza, franceza, germana, italiana. Aşa că puteam să fac un interviu în engleză, pe care să-l traduc în franceză sau italiană.

În 1988 aţi fost numită în funcţia de vicepreşedinte al casei de modă Oscar de la Renta. Cum a fost perioada petrecută acolo?
Experienţa a fost mixtă. Am făcut multe schimbări deodată atunci – m-am mutat din Canada la New York. Pe Oscar îl cunoşteam extrem de bine, eram prieteni, dar domeniul era nou pentru mine. Nu lucrasem deloc în manufactură până atunci şi, dintr-o dată, m-am pomenit implicată în toate procesele. Am rămas cu aprecierea lui Oscar, dar nu mi-a plăcut foarte mult mediul respectiv. Moda e un loc competitiv, răutăcios.

Când aţi decis că e timpul să faceţi altceva?
Atunci când am simţit că am atins un anumit un progres în plan profesional. Şi-au spus cuvântul şi nişte evenimente personale. Poate a fost legat şi de vârsta mea. După mai mulţi ani de lucru în acest domeniu, fashionul a devenit repetitiv pentru mine. Chiar dacă apăreau colecţii, designeri noi. La un moment dat devine un defileu mare şi lung. Pe mine mă stimulează atunci când simt că învăţ ceva nou. Nu mai simţeam aşa ceva.

Şi v-aţi orientat spre un cu totul alt domeniu. De ce aţi ales să lucraţi în cadrul UNICEF, cu şi pentru copii?
Preocuparea mea legată de soarta copiilor vine, probabil, din familie. Am crescut într-o ţară anglo-saxonă, unde tradiţia de implicare socială începe cu copiii. Una dintre  bunici a fost preşedinte al Crucii Roşii, alta – infirmieră pe frontul sovietic. La Naţiunile Unite am avut mulţi prieteni care m-au încurajat să aplic pentru acest post la UNICEF. M-au angajat la New York, dar sediul era la Geneva. Era un post global, am lucrat în diferite colţuri ale lumii - din Guatemala până în Nepal. Eram unul dintre directorii operaţiei de cărţi poştale, jucării şi numeroase alte produse, pe care le gândeam la scară globală şi care se vindeau în beneficiul UNICEF şi aduceau 20% din bugetul anual. Am reuşit să îmbin jurnalismul cu designul. Ilustratele se vindeau în 171 de ţări, prin intermediul voluntarilor, a cataloagelor sau în prăvăliile UNICEF. Era una dintre primele organizaţii neguvernamentale ce vindea produse în scop caritabil. Era o afacere de 350 de milioane de dolari pe an. Noi aduceam un profit de 200 de milioane.

La noi sunteţi cunoscută ca protectoarea „Hospice Angelus“. Desfăşuraţi şi alte activităţi?
„Hospice“ a început în 1999, după ce am plecat de la Naţiunile Unite şi m-am mutat în Anglia. Am cunoscut organizaţia-mamă. Am reuşit să aducem acest sistem de asistenţă în România şi Republica Moldova. Sunt implicată în vreo opt fundaţii, majoritatea sunt axate pe protecţia copiilor, dezvoltarea educaţiei, oferirea asistenţei pentru bolnavi, inclusiv pentru cei în fază terminală. Sunt implicată în „Hope and Home for children“, care activează sub un alt nume aici. Suntem în zece ţări. Mai e organizaţia „Fără“, care activează mai cu seamă în România, apoi o fundaţie educativă, prezentă pe ambele maluri ale Prutului.

Aţi fost supranumită prinţesa anonimă, prinţesa îngerilor. Cum vă definiţi?
Eu sunt Marina Sturdza, foarte simplu. Bineînţeles că mă flatează astfel de apelative. Îmi face foarte mare plăcere şi sper să le merit. Cred că numele „prinţesa speranţei“ mi-a plăcut întotdeauna. Am fost permanent o persoană optimistă.

A fi prinţesă este o onoare?
N-am privit acest fapt niciodată ca pe un privilegiu, ci ca pe o obligaţie. Întotdeauna mi se pare că e un accident istoric frumos că m-am născut nu numai cu numele tatălui meu, dar şi că fac parte din familia mamei, Şuţu fiind un nume vechi şi cu rezonanţă. Mi s-a părut totdeauna că trebuie să fiu demnă că sunt secole de strămoşi care se uită la comportamentul meu.

Sunteţi verişoară cu Ion Sturza, fostul premier moldovean? Vă vedeţi des?
Ne-am cunoscut în 2005. Nu ştiu ce grad de rudenie avem, dar nu are nicio importanţă, din moment ce este o persoană pe care o respect mult. Fata lui învaţă la Londra şi o văd mai des.

Cum a fost reîntâlnirea cu restul rudelor din România?
A fost destul de caldă revederea. Sunt singura femeie din generaţia mea - am vreo 17 veri şi ne-am revăzut după aproape jumătate de secol de separaţie. Îmi închipuiam că va fi complicat, dar a fost foarte simplu. Ne regăsisem de parcă nu ne-am fi vorbit de alaltăieri.

Vorbiţi mai puţin de viaţa personală...
Pentru că nimeni nu mă întreabă. Am fost căsătorită 19 ani şi am doi copii vitregi şi două nepoţele. Fata va veni vineri la mine cu cele două nepoţele, Brynne face 15 ani şi Claire - 13. Ambele sunt blonde ca mama. Viaţa personală există, dar cere mult efort pentru că sunt mereu pe drumuri. Ea trebuie întreţinută.