Interviu FOTO Andriano Marian, fondatorul Chişinău Youth Orchestra: „Orice om e capabil să perceapă muzica bună“

După turneul susţinut în România, dirijorul Chişinău Youth Orchestra ne-a povestit cum şi-a creat echipa de tineri talentaţi, ce obstacole a avut de trecut şi ce ar schimba el în cultura basarabeană.

L-aţi admirat muncind cu însufleţire, dirijând, gesticulând, dând ritmul muzicienilor şi contopindu-se cu orchestra sa, la Sala cu Orgă, în Scuarul Catedralei, în Parlament sau chiar la Piaţa Centrală. E unul dintre cei mai tineri dirijori din Republica Moldova, fondatorul şi liderul unei echipe de tineri la fel de ambiţioşi, energici şi inspiraţi ca şi el. Vă invităm să-l cunoaşteţi pe Andriano Marian (24 de ani), conducătorul Chişinău Youth Orchestra, omul care şi-a propus să facă muzica clasică accesibilă pentru fiecare. Nu pentru bani sau faimă, ci pentru a cultiva o generaţie pentru care muzica clasică va însemna ceva cool.

„Adevărul“: De trei ani ai o „familie“ mare, eşti „tatăl“ proiectului Chişinău Youth Orchestra. Dar, înainte de asta, cum te-a influenţat în materie muzicală familia ta biologică?

Andriano Marian: Arborele meu genealogic nu a crescut din sămânţă de muzicieni, dar faptul că provin dintr-o familie multietnică a dat nişte rezultate interesante. Am rădăcini româneşti, ruseşti şi rrome şi simt că este o influenţă de culturi. Mama era şefă de casă de cultură în satul natal. Avea o voce foarte frumoasă, dar a pierdut-o şi s-a reprofilat ca dirijor de cor. Am moştenit de la ea pasiunea pentru muzică şi ambiţia de a mişca lucruri care par greu de urnit din loc.

Care au fost primii tăi paşi în muzică?

De la şase ani, am cântat în corul condus de mama şi tot pe atunci am îndrăgit trompeta. Mama a vrut să cunosc instrumentul pentru că prima ei dragoste a fost trompetist. Şi acum e, cântă într-o orchestră folclorică la Tiraspol. Mi-a plăcut şi mie şi am avut succes cu acest instrument, deja la liceu. Mă regăseam în trompetă, îmi plăcea spectrul ei timbral şi construcţia. Încurajat de mama, am intrat la clasa de trompetă la Colegiul de Muzică „Ştefan Neaga“. Însă m-am acomodat destul de greu acolo. Fiind la catedra de muzică populară, nu simţeam că atmosfera mi-e benefică. Erau oameni cu mentalitate diferită de a mea, dar tot acolo m-am călit. Am avut noroc de dascăli minunaţi, printre care Tatiana Lupan - o mare profesoară care m-a ghidat şi m-a învăţat multe lucruri. Alt profesor, maestrul în artă Victor Creangă, mi-a sugerat să trec la catedra de dirijat orchestral.

Eram un fel de narcoman, zi de zi ascultam muzică clasică în doze enorme, eram înnebunit de ea.

Se pare că această schimbare a fost crucială pentru tine...

Da. Am fost foarte atras de această idee. Profesoara mea avea la etajul doi al colegiului o colecţie de informaţii ample despre marii muzicieni din toată lumea. Am fost fascinat de muzica clasică şi mi-am dat seama că asta e muzica adevărată, supremă. Eram un fel de narcoman, zi de zi ascultam muzică clasică în doze enorme, eram înnebunit de ea. După atâta muzică ascultată şi discuţii cu profesorii despre marii dirijori, mi-am spus că vreau extrem de mult să fac parte din lumea asta. Atunci am şi „fugit“ la conservatorul din Cluj pentru a deveni ceea ce-mi doream.

Venit din turneu cu orchestra sa de tineri, Andriano ne-a povestit cât de greu i-a fost să-şi adune echipa acum doi ani FOTO: Dumitru Goncear

De ce ai decis să înveţi în România, şi nu acasă?

Mi-am dat seama că trebuie să plec cât mai repede din Moldova. Nu pentru că aici e rău, ci pentru că înţelegeam că peste Prut voi învăţa pe bune. Odată ajuns în România, am uitat de stresul pe care-l simţeam în Moldova. Eram mai relaxat, mai liniştit. La Cluj, am dirijat şi prima mea orchestră de studenţi. Chiar dacă era un examen, o simulare, spectatorii erau adevăraţi. Aveam emoţii foarte mari, dar totodată, am simţit atunci ceea ce am păstrat în timp: plăcerea enormă de a fi la pupitru.

Ai sesizat o diferenţă între studiile din Republica Moldova şi cele din România?

Eu n-am studiat la noi la conservator, dar oricum am simţit o foarte mare diferenţă, mai cu seamă între profesori. În România „miroaseai“ un alt nivel de profesionalism. Când citeai CV-urile dascălilor, când asistai la lecţiile lor, simţeai că au studiat în Germania, în Franţa. Era o pleiadă de profesori de la care am avut mare noroc să fur cunoştinţe.

Am înţeles că erai încă student când ţi-a venit ideea să formezi o orchestră de tineri.

Da, eram anul doi la conservator când mi-am dat seama că vreau să văd tineri instrumentişti reuniţi într-o orchestră. Nu mi-a venit din senin, ci într-o discuţie cu Gabriel Bebeşelea, colegul meu şi un bun prieten. Eram doi tineri cu dorinţa de a schimba lucrurile în ţară. El fondase în 2006 Sibiu Youth Orchestra, prima orchestră de tineret din România. Îmi plăcuse ideea şi am vrut să-i urmez exemplul aici, în Moldova.

Cum ai reuşit să transformi această idee într-un proiect de succes?

Era beznă de tunel când începusem. Până a aduna tinerii talentaţi au fost doi ani de căutare şi de muncă grea. Din fericire, la ai mei 18 ani, ştiam deja cum să organizez un colectiv. Am transmis proiectul la Comisia Europeană, dar nu a fost admis. Peste un timp, când au avut loc evenimentele din 7 aprilie 2009 şi a fost creat un nou Minister al Tineretului şi Sportului, am apelat la ei pentru a obţine finanţarea proiectului. Am intrat într-un birou unde se aflau nişte funcţionari publici şi unul dintre ei mi-a spus foarte relaxat: „Pune proiectul pe masă“. M-au sunat peste câteva săptămâni şi m-au întrebat cât costă o cameră la Vadul lui Vodă. Trebuia să strângem băieţii la o tabără de vară, într-o atmosferă creată special pentru ei, şi am optat pentru o bază de odihnă. A fost un prim succes. Dar au urmat atâtea zile de chin... M-a ajutat însă entuziasmul şi dorinţa enormă de a pune proiectul pe roate.

Cum i-ai găsit pe aceşti tineri talentaţi şi cum au reacţionat la propunerea să facă parte din orchestra ta?

Prima problemă cu care m-am confruntat e că aici, în Moldova, toţi muzicienii sunt educaţi să fie solişti. E un lucru deranjant, care trebuie schimbat. Din o sută de instrumentişti, poate, unul sau doi ajung solişti. Dar ei nu vor să fie simpli instrumentişti, pentru că au fost educaţi să lucreze individual, nu în echipă. Când îi invitam să facă parte din colectiv, erau foarte rezervaţi. Atunci am mers la dirijorul Mihail Secichin care a primit cu multă căldură ideea unei orchestre de tineret. Şi el mi-a atras atenţia că mâna dreaptă a dirijorului este prima vioară. Îmi recomandase o fată, mi-a spus că pot avea încredere în ea. Aveam nevoie de un instrumentist bun care să fie în cercul lor şi să-i molipsească de ideea mea. Aşa am cunoscut-o pe Alexandra Târşu, care acum îşi face studiile la Viena. Am făcut o listă de telefoane, sunam non-stop şi primeam diferite feedback-uri.

Până la urmă, cum ai reuşit să-i faci să lucreze ca o echipă?

Căutările şi audiţiile au durat o lună. Chiar dacă păşeau într-un proiect necunoscut, ei aveau o presimţire că urmează un eveniment necesar, proaspăt. Pe de altă parte, erau mulţi sceptici care nu credeau că va ieşi ceva bun din iniţiativa mea. Ceea ce-am vrut eu să fac pentru început a fost să creez o atmosferă de lucru serioasă şi profesionistă. În fine, am adunat 44 de oameni, o orchestră mică, ce trebuia încă organizată.

Concertele Chişinău Youth Orchestra dirijate de Andriano MArian au scopul să facă muzica clasică ceva cool FOTO: Tudor Iovu

Cum au decurs primele repetiţii?

Mulţi erau obişnuiţi să lucreze lejer, cu consensuri şi compromisuri. Am vrut să elimin asta. Opt ore pe zi de repetiţii. Dacă ai venit, lucrează, dacă nu – acasă. Straniu, dar au rezistat toţi. Probabil, au înţeles după primul concert că nu au venit în zadar. Am cântat la Sala cu Orgă, iar publicul ne-a primit călduros. Am făcut o treabă extraordinară şi energia orchestrei s-a simţit foarte mult. Şi tinerii, şi eu, am rămas foarte impresionaţi după acest prim experiment, am vrut să continuăm şi să facem totul mai bine.

Mulţi erau obişnuiţi să lucreze lejer, cu consensuri şi compromisuri. Am vrut să elimin asta. Opt ore pe zi de repetiţii. Dacă ai venit, lucrează, dacă nu – acasă. Straniu, dar au rezistat toţi. 

În cadrul proiectului, aţi făcut şi flash-moburi în Piaţa Centrală sau în Parlament, prin care v-aţi propus să popularizaţi muzica clasică. Nu v-a fost frică că nu veţi fi înţeleşi?

Noi vrem să promovăm frumosul chiar şi în locuri neobişnuite. Nu ne-am speriat de Piaţa Centrală. Acolo sunt, de fapt, cei mai necăjiţi oameni. Mulţi vânzători au studii superioare, dar viaţa i-a făcut să vândă roşii la tarabă. Înţelegeam că sunt oameni trişti, apăsaţi de probleme şi, dacă am merge acolo, am crea un şoc, dar am dărui şi o mare bucurie. Şi ne-am decis, chiar dacă administraţia pieţii era foarte rezervată. În timpul flash-mobului, lumea lăsa marfa ca să ne privească, să ne filmeze şi să ne aplaude. Am reuşit să arătăm că orice om e capabil să perceapă muzica bună şi le-am dat o şansă de a o asculta celor care nu pot merge la un concert. Nu trebuie să ne ferim de niciun fel de public pentru că fără el suntem zero.

Cât eşti de exigent ca dirijor?

Înafară de prof’, încerc să le fiu instrumentiştilor mei un bun prieten şi un diplomat. E foarte greu să decizi cum să te porţi cu ei, toţi fiind atât de diferiţi. Dacă nu ar exista însă un respect recipoc, nici nu aş lucra cu ei. Pentru a vedea din partea lor rezultate bune, ei toţi trebuie să fie oameni inteligenţi şi cumsecade. Atâta timp cât un tânăr vrea să muncească, eu îi devin prieten. Sunt foarte mândru de ei acum, dar şi mult mai exigent decât la începuturi. Sunt indulgent, dar când văd că întrec limitele bunului simţ, sunt foarte dur.

Coordonezi un proiect de tineri pentru tineri. Cum îi convingeţi că muzica clasică e la modă?

Suntem tradiţionalişti, dar şi foarte fresh ca imagine. Adolescenţii trebuie să se regăsească într-un concert, să vadă că această muzică e cool. Un băiat nu ar trebui să creadă că e demodat să mergi cu o domnişoară la un concert instrumental. Dar pe tineri nu-i atragi acum cu una, cu două, trebuie să găseşti ceva care să-i prindă. Nu poţi face un afiş sur cu titlu scris cu Times New Roman şi să aştepţi o sală plină de tineri. E şi o chestiune de marketing care lucrează în folosul nostru şi-i prinde pe tineri într-o capcană plăcută. Dacă după concertul nostru un tânăr va dori să-şi cumpere un CD cu muzica lui Bach, asta va fi o victorie.

Te mai vezi cu Chişinău Youth Orchestra peste un an sau peste zece?

N-aş vrea să mă despart de ei şi mi-ar fi foarte greu pentru că este un proiect foarte important atât pentru mine, cât şi pentru ţară. Simt că avem şanse să ocupăm un loc important între statele cu orchestre simfonice bune. Mă atrage să continui proiectul cu paşi mari şi cu mai multă accelerare decât până acum. Vreau cu adevărat ca Moldova să se facă auzită prin Chişinău Youth Orchestra.

Dacă după concertul nostru un tânăr va dori să-şi cumpere un CD cu muzica lui Bach, asta va fi o victorie.

„Nu  avem cultura de  a investi în cultură“

Proiectul Chişinău Youth Orchestra este susţinut de Ministerul Tineretului şi Sportului. De ce nu ai apelat la Ministerul Culturii?

Am apelat, dar am o părere foarte proastă despre Ministerul Culturii, sincer să fiu. Sistemul trebuie reformat şi, în primul rând, e nevoie de un ministru care să fie o adevărată coloană vertebrală. Atunci când am creat orchestra, Ministerul Culturii nu m-a ajutat deloc, ba chiar m-a încurcat. În schimb, Ministerul Tineretului a avut un cuantum de 70% din proiect, adică jumătate de milion de lei. Sunt conştient că Ministerul Culturii nu are bani, dar are, în acelaşi timp, şi o mare problemă cu gestionarea banilor. Cei de acolo investesc în pseudocultură şi ignoră proiectele cu adevărat interesante. Mie-mi pare catastrofală situaţia la Ministerul Culturii. Nu e vorba doar de bani, problema e că întreaga structură suferă de indiferenţă. Când vrei să faci ceva şi nu poţi, e regretabil, dar când poţi şi nu faci, e teribil. La noi nu există cultura de a investi în cultură.

De ce cultura noastră este în continuare o cenuşăreasă?

Pentru că trăim într-o ţară unde oamenii sunt interesaţi de burtă, nu de spirit. Este foarte important să ai stare materială bună, dar trebuie să atragi mare atenţie şi la cultura personală. Să citeşti cărţi, să mergi la teatru, să asculţi muzică bună, să devii un consumator de lucruri de valoare. Societatea noastră nu-şi doreşte suficient de mult să absoarbă valori pozitive.