EDITORIAL Moartea ca eveniment cultural
0
Nu riscăm nimic. El, omul de cultură, e mort. Nu ne mai poate reproşa nimic. Nu ne mai poate da în obraz. Nu se poate ridica din raclă să ne întrebe câte cărţi i-am citit, când i-am văzut ultimul spectacol, dacă am cumpărat vreun tablou semnat de el...
„Un om de cultură este bun doar mort. În viaţă prezintă interes doar pentru doi-trei romantici, care şi ei se cred oameni de cultură. Oamenii politici îşi aduc aminte de oamenii de cultură când ultimii sunt înmormântaţi..."
Sunt cuvinte scrise acum trei ani de editorul Gheorghe Erizanu, la moartea lui Andrei Vartic. Din păcate, nu doar oamenii politici, dle Erizanu.
E valabil şi pentru presă, pentru toţi cei care se cred elita acestei ţări, dar şi pentru majoritatea oamenilor. Ne-am obişnuit să facem spectacol la căpătâiul artistului sau scriitorului mort. Să-i spunem cât de tare îl apreciem, cât de mult înseamnă el pentru noi şi cultura noastră naţională, ce rău ne pare că ne-a părăsit atât de repede. Să-i promitem că nu-i vom uita opera, că-i vom înveşnici numele. Să stoarcem nişte lacrimi şi să lăsăm câteva perechi de flori lângă sicriu.
Ce ne costă să o facem? Nu riscăm nimic. El, omul de cultură, e mort. Nu ne mai poate reproşa nimic. Nu ne mai poate da în obraz. Nu se poate ridica din raclă să ne întrebe câte cărţi i-am citit, când i-am văzut ultimul spectacol, dacă am cumpărat vreun tablou semnat de el...
Se va întâmpla şi astăzi. A câta oară. Îl vom deplânge frumos, cum se cuvine, pe maestrul Glebus Sainciuc. Că doar a fost atât de mare, a făcut atât de mult, a scris o filă în istorie... Va fi încă un show funerar ca la carte, sunt convinsă. Cu discursuri, aprecieri, regrete, lacrimi, flori galbene, albe, roşii... Ne vom pune măştile întristate pe chipuri şi vom suferi colectiv, cu multă pasiune, în văzul tuturor, să ştie lumea şi să se vadă la tv-uri cât de mult ne doare această pierdere. Să aibă şi ele, aceste tv-uri ce transmite. Dacă n-ar mai muri din când în când câte-un biet artist sau scriitor, cum ar mai afla poporul că ei, oamenii de cultură, există. Mai ales dacă mor există.
Or, în timpul vieţii, jurnaliştii nu le prea calcă pragul, nu-i sună să-i întrebe la ce mai trudesc, cu ce-şi vor bucura în curând cititorii/spectatorii/ascultătorii. Oamenii de cultură devin subiect de presă doar dacă epatează, se zbat în sărăcie, ajung pe patul de spital, se ceartă cu vecinii sau cu rudele, se alcoolizează... Asta vinde, asta aduce rating şi trafic. Cu cât e mai grav, oribil, tragic, cu atât e mai bine. Asta vrea poporul! Sau asta credem noi că vrea. Pe cine interesează lansările de carte, spectacolele, expoziţiile? Plictiseală, oameni ciudaţi, din altă lume, care vorbesc aşa încât numai ei înţeleg ce vor să spună, cum să faci reportaj din asta?
Nu arunc pietre în ograda cuiva, e şi păcatul nostru. Îmi dau seama de asta atunci când moartea devine iarăşi eveniment cultural. Şi îmi promit, de fiecare dată, că vom încerca să schimbăm lucrurile, să readucem cultura şi oamenii ei în paginile ziarului. Să le facem loc atâta timp cât sunt vii şi ne pot spune ceva. Merită să deschizi cu ei ziarul nu doar când trebuie să-i bagi în chenar negru, împodobiţi cu metafore.
Se încarcă comentariile...
