Editorial Igor Caşu: Pentru o sărbătoare naţională pan-românească

Senatul României este pe cale de a adopta o lege prin care ziua de 31 august să fie declarată sărbătoare oficială a Limbii Române.

Iniţiativa a întrunit sprijinul a 166 de membri ai camerei superioare a Parlamentului de la Bucureşti. Dacă e votată în Senat şi trece şi de Camera Deputaţilor, vom avea toţi, şi cei din Republica Moldova, şi cei din România, dar şi alţi vorbitori de limbă română din întreaga lume, o zi în care vom simţi şi gândi la fel.

La Chişinău această zi este serbată din 1990 în cinstea adoptării de către Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti, la 31 august 1989, a legislaţiei lingvistice care proclama româna drept limbă de stat şi reintroducea alfabetul latin în locul celui chirilic impus în februarie 1941. A fost prima victorie majoră a mişcării de eliberare naţională de la Chişinău, care a încurajat societatea civilă să lupte mai departe contra hegemoniei politice a Moscovei. Pentru noi, cei din Republica Moldova, a însemnat începutul unei revoluţii naţionale şi a devenit apogeul Perestroikăi (dacă e să excludem declararea independenţei pe 27 august 1991).

Mobilizarea zecilor de mii de moldoveni pe 31 august 1989 a fost crucială pentru decizia adoptată de Parlament în acea zi istorică, întrucât erau mulţi deputaţi care ezitau şi se temeau că noua lege îi va supăra tare pe ruşi şi alte neamuri vorbitoare de rusă. Presiunea străzii a avut o anumită importanţă în acest sens, iar fraţii noştri din România au primit un imbold în lupta împotriva dictaturii ceauşiste şi obţinerea libertăţii mult râvnite. Asta fără însă a pretinde că revoluţia română a început la Chişinău, un punct de vedere pe care mi l-a mărturisit recent un cunoscut bănăţean. Ideea nu este nouă, dar am anumite rezerve în privinţa asta.

În primul rând, pentru că agendele schimbărilor din Republica Moldova şi România de la sfârşitul anilor 1980 au fost oarecum diferite, ca şi deznodămintele lor, de altfel. Aici, la Chişinău, se lupta pentru drepturi naţionale în primul rând, mai ales la nivel lingvistic, iar cei de la Timişoara şi Bucureşti (ca să numesc cele două centre de la care porneşte revoluţia română) aveau în gând o revoluţie politică veritabilă, cu scopuri bine definite. Noi aici, în partea stângă a Prutului, eram obsedaţi de obţinerea dreptului real de a vorbi în română şi toate celelalte revendicări - sociale, mai ales, au fost escamotate sau eclipsate.

Era şi aici o agendă politică, anticomunistă, dar aceasta a devenit explicită mai târziu, de prin mai 1990. În 1989, domina agenda antirusească, de înlăturare a statutului privilegiat al rusofonilor şi al Moscovei ca centru imperial. Din păcate, nici unii, nici alţii, dintr-o parte şi din alta a Prutului, nu prea au reuşit să realizeze ceea ce s-a dorit atunci, în 1989.

La douăzeci de ani de la declararea independenţei Republicii Moldova, dacă tot nu am reuşit să facem prea multe împreună, nu ar fi rău, într-adevăr, să începem să avem măcar o sărbătoare comună cu cei din România (sau ei cu noi, dacă preferaţi). Ea ar simboliza unitatea etnolingvistică a majorităţii cetăţenilor din cele două state, iar minorităţile din România ar putea şi ele, după modelul existent în Republica Moldova, să sărbătorească limba lor proprie. Avem nevoie de un 31 august, pentru că o comunitate care se pretinde a fi o naţiune, fie şi în forma uneia lingvistică şi etnoculturală doar, nu-şi poate perpetua existenţa fără ritualuri de acest fel.