ARHIVELE COMUNISMULUI Lagărele de prizonieri din RSSM (II). Soarta militarilor germani şi români capturaţi de sovietici după 23 august 1944

0
0
Gara Chişinău în timpul reconstrucţiei de către prizonierii germani. FOTO Arhiva Naţională a Moldovei
Gara Chişinău în timpul reconstrucţiei de către prizonierii germani. FOTO Arhiva Naţională a Moldovei

Militarii germani şi aliaţii lor capturaţi de sovietici au fost obligaţi să muncească până la 12 ore pe zi şi să trăiască în mizerie. Totodată, au fost spionaţi de propriii lor camarazi, care denunţau la NKVD despre tot ce se petrecea în lagăr. Ca urmare, unii nu s-au întors acasă, ci au ajuns în gulag.

Citiţi prima parte aici

În lipsă de braţe de muncă (mii de basarabeni au murit pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial, iar mulţi dintre cei rămaşi au fost înrolaţi în Armata Roşie sau au fost trimişi în gulag şi la munci în URSS), autorităţile moldoveneşti s-au bucurat de prizonierii de război încarceraţi în RSSM. Aceştia au devenit o forţă ieftină de muncă pentru guvernare. Cu ajutorul prizonierilor au fost construite sau reconstruite din temelie multe întreprinderi şi sediile unor instituţii de nivel republican.

Autorităţile au exploatat la maximum braţele de muncă venite pe neaşteptate. Cu cheltuieli mici şi fără obligaţii, prizonierii urmau să pună bazele economiei socialiste în RSS Moldovenească.

Muncă până la epuizare

Pentru a-i obliga pe prizonieri să muncească din greu, la 29 iunie 1945, NKVD a emis ordinul nr. 00676, prin care lagărele de prizonieri au fost trecute la autofinanţare (хозращет - rusă). Adică, oamenii deţinuţi trebuiau singuri să-şi asigure hrana, cazarea etc. Până şi construcţia sau reconstrucţia propriilor lagăre a fost pusă în sarcina lor.

image

Sediul Ministerului de Interne a fost construit de către prizonierii lagărului nr. 198 din Chişinău. FOTO Tudor Iovu

Măsurile de asigurare a acestei decizii nu au întârziat să vină. Astfel, printr-o hotărâre a Consiliului Comisarilor Poporului al RSSM din 15 august 1945, programul de lucru al prizonierilor a fost stabilit de 10 ore pe zi. În acest interval de timp fiecare trebuia să îndeplinească o anumită normă. Cei care nu reuşeau, trebuiau lăsaţi pe şantier suplimentar timp de două ore. Totuşi, se preciza că prizonierii încadraţi în grupele I şi II, după capacitatea de muncă, erau obligaţi să lucreze 8 ore, iar cei din grupa a III-a - nu mai mult de 4 ore. Alimentarea prizonierilor a fost stabilită în funcţie de îndeplinirea normei de lucru.

Criteriul economic a dominant raporturile dintre NKVD şi prizonierii, militarii divizând prizonierii în funcţie de capacitatea lor de muncă. Potrivit unui raport din 15 februarie 1945, din totalul de 9.013 de prizonieri aflaţi în RSSM la acea dată, 2.152 se încadrau în categoria I a capacităţii de muncă, 3.722 - în cea de-a II-a, 1.150 - în cea de-a III-a, 97 - în a IV-a, alţi 721 de prizonieri erau slăbiţi, iar 1.228 erau bolnavi. La comisia pentru evaluarea capacităţii de muncă se aflau 33 de prizonieri.

Peste doi ani, la 1 ianuarie 1947, starea fizică a celor 4.877 de prizonieri aflaţi la Chişinău era următoarea: categoria I – 1.386 de persoane, categoria a II-a – 2.095, categoria a III-a – 895, slăbiţi – 316, bolnavi – 178, invalizi – 7.

Citiţi prima parte aici

456 de ruble pe lună pentru un prizonier

Economiştii NKVD au calculat că în trimestrul al treilea al anului 1945 prizonierii din RSSM trebuiau să lucreze 657.612 zile, dar în realitate au lucrat doar 535.878 de zile. În aceste trei luni ei urmau să producă mărfuri în valoare de 6.575.529 de ruble, în realitate însă au produs mărfuri în valoare de 5.294.357 de ruble, ceea ce constituia doar 85 % din plan. S-a mai calculat că pentru a se întreţine, un prizonier trebuia să efectueze lunar un volum de lucru estimat la 456 de ruble, în valoare netă. Surplusul era trecut în contul prizonierului.

image

Fabrica de piele din str. Ismail a fost una din întreprinderile industriale reconstituite de prizonieri. FOTO Tudor Iovu

Măsurile adoptate au avut efect. NKVD raporta că în primul trimestru al anului 1946 productivitatea muncii a fost de 93%, în luna mai s-a ridicat la 102,9%, în iunie - la 104,2%, iar în iulie - la 106%. La finele anului 1946 s-a confirmat că lagărul nr. 198 a adus statului un venit de peste 2 milioane de ruble, iar în 1947, odată cu micşorarea numărului de prizonieri, suma a constituit 700.000 de ruble.

Multe dintre imobilele la construcţia/reconstrucţia cărora au muncit prizonierii s-au păstrat până în prezent: sediul Ministerului de Interne, Gara Chişinău, Fabrica de piele (str. Ismail), Fabrica de tricotaje Steaua Roşie (str. Tighina), fabrica de încălţăminte (strada Bulgară, colţ cu 31 August 1989) etc.

Evadarea, ultima speranţă

În lipsa unor condiţii decente de trai, fiind exploataţi la munci grele şi trataţi cu severitate, unii prizonieri se hotărau la acţiuni imposibile - evadarea. Unora le reuşea acest pas disperat.

Astfel, doar în lunile octombrie şi noiembrie 1945, din lagărul nr. 198 au evadat 13 prizonieri: câte patru de pe şantierele nr. 9 şi 11 din Bălţi şi Tiraspol şi cinci din lagărul nr. 10 din Ungheni, doi dintre care au fugit peste hotare (posibil, în România).

Imediat a fost emis ordinul nr. 0061 din 28 decembrie 1945, semnat de comisarul NKVD Markeev, care stabilea măsuri sporite de securitate şi pedepse dure pentru fugarii prinşi - carceră.

Cu toate acesta, în primul trimestru al anului 1946 din lagăre au fugit alţi 30 de prizonieri, iar alţii doi au evadat din lazaret (1 aprilie 1946, dintre aceştia, 14 încă nu fuseseră prinşi). În trimestrul al II-lea al anului 1946, au fugit 29 de prizonieri, în al III-lea - 40, iar în al IV-lea - 12 persoane. Din cei 111 prizonieri evadaţi în 1946, până la 1 ianuarie 1947 fuseseră prinşi 68, iar ceilalţi 44 se aflau încă la libertate.

Lagărul nr. 198 din RSSM, fiind la hotarul URSS, a servit drept punct de acumulare a fugarilor din celelalte lagăre de pe teritoriul sovietic. De exemplu, în 1946, acolo au fost aduşi 502 de prizonieri fugiţi din alte lagăre, iar în următorul an – alţi 300.

Informatori printre prizonieri

NKVD s-a străduit să afle care era starea de spirit din lagăre. Mai mulţi colaboratori ai Direcţiei lagărelor din Chişinău erau printre cei care racolau prizonierii. De exemplu, în trimestrul al II-a al anului 1946, 34 de colaboratori ai Direcţiei erau responsabili de racolare, iar la spitalul din Bălţi trei persoane aveau această misiune.

Potrivit unui raport, în prima jumătate a anului 1945, NKVD racolase în total 140 de prizonieri dintre care 42 erau germani şi austrieci, 46 maghiari, 33 români şi alţi 32 de diferite naţionalităţi. Raportul menţiona că racolarea se efectuează fără translator.

Un alt raport, din 10 februarie 1946, arata că printre cei 5.723 de prizonierii germani erau 77 de informatori ai NKVD, printre cei 3.242 de prizonieri maghiari erau 46 de informatori, 3 informatori îi „deserveau“ pe cei 205 de prizonieri români şi 18 erau printre prizonierii de alte naţionalităţi. La 1 aprilie acelaşi an, numărul informatorilor era de 161, iar la 1 octombrie 1946 – de 197.

Activitatea de informare era aşa de bine pusă la punct încât un raport arată că între 5 şi 22 mai 1948 au fost planificate 77 de întrevederi cu informatorii şi tot atâtea au avut loc. Ca urmare au fost obţinute 70 de note informative. Rapoartele erau analizate şi au servit drept temei pentru alte acţiuni ale NKVD. În baza informaţiilor primite, în trimestrul al IV-lea al anului 1946 au fost preîntâmpinate 12 cazuri de evadări.

O metodă de supraveghere a prizonierilor a fost şi cenzurarea scrisorilor. De exemplu, scrisorile expediate prizonierilor erau reţinute pentru verificări pentru o perioadă de 6-10 zile, cele ale prizonierilor trimise în alte lagăre - de la 10 până la 20 de zile. Termenele mari de reţinere erau explicate prin necesitatea traducerii.

NKVD a avut grijă să elaboreze o instrucţiune specială pentru ca informatorii să poată fi contactaţi şi după ce plecau în patrie.

Doasre intentate prizonierilor

Se menţiona că informatorii au relatat despre numeroase cazuri de activitate antisovietică în lagăre. În raportul din 1945 se spunea că au fost luaţi în vizorul NKVD un număr de 247 de prizonieri, dintre care 192 din rândurile ofiţerilor. Potrivit raportului din 10 februarie 1946, în vizorul NKVD erau 333 de prizonieri germani, 61 de unguri, 5 români şi 24 de reprezentanţi ai altor naţionalităţi, care se remarcau printr-un comportament antisovietic deschis. În baza acestor informaţii, NKVD a reuşit să identifice, să supravegheze îndeaproape şi să anihileze câteva grupări antisovietice din acest lagăr.

De exemplu, în dosarul intitulat „Restauratorii“, NKVD avea informaţii că un grup de prizonieri germani şi unguri, în frunte cu colonelul armatei maghiare Gheorghe Cheresceghi, din care mai făceau parte maiorul armatei germane Ernst Schandor, precum şi Hans Osgust, locotenent major al armatei germane (în total şase persoane), avea întâlniri conspirative. La aceste întruniri era discutat planul unei eventuale dezarmări a pazei lagărului şi eliberarea prizonierilor, se vorbea despre o posibilă răscoală etc. La indicaţia comisarului NKVD a URSS, general-colonelul Kruglov, aceşti militari au fost de urgenţă transferaţi într-un lagăr de prizonieri din oraşul Karaganda.

Potrivit unui alt dosar, intitulat „Organizatorii“, căpitanul armatei germane Hans Schlesinger şi subofiţerul Hans Arens, care se aflau în sub-lagărul de prizonieri nr. 2, purtau discuţii antisovietice, cleveteau la adresa Uniunii Sovietice şi puneau la cale măsuri pentru organizarea unei grupări antisovietice. Informaţiile au fost difuzate de informatorii „Brem“ şi „Livada“.

Soldatul german Scharer Iosif Richard (a. n. 1921), austriac, locuitor al oraşului Lintz, a fost luat în vizorul securităţii sovietice după ce s-a auzit că, aflându-se în armata nazistă, a participat la cucerirea oraşelor sovietice Kremenciug, Dnepropetrovsk, Harkov etc. În toamna anului 1942, a fost luat prizonier la Stalingrad. Împreună cu doi camarazi a reuşit să fugă de sub escortă. Deplasându-se spre oraşul Kalaci, într-un sat, împreună cu alţi soldaţi au luat prin surprindere şi au arestat 17 ostaşi sovietici, i-au dezarmat şi i-au închis în subsol unei case, după care au dat foc casei.

Locotenentul major al armatei germane Wrodde Waler Otto (a. n. 1920), originar din oraşul Ausburg, a avut în subordine o companie. Înainte de capturare, a fost comandantul garnizoanei din satul Vorniceni, judeţul Chişinău. Era suspectat că ar fi comis crime în această localitate. S-a dispus trimiterea la Vorniceni a unui lucrător operativ pentru colectarea de probe.

Citiţi prima parte aici

Condamnaţi de tribunalul militar

Cu ajutorul informatorilor, NKVD avea în vizor alte câteva zeci de grupări şi persoane din rândurile prizonierilor de război.

De exemplu, infomatorul „Piatr“ din sub-lagărul nr. 1, la întrevederea din 10 mai 1948, a relatat că prizonierii sunt nemulţumiţi de faptul că sunt trimişi acasă cei din categoria a III-a de capacitate de muncă. Revolta lor se baza pe faptul că anterior se anunţase că vor fi trimişi acasă prioritar cei care lucrează bine, îndeplinesc şi depăşesc norma de lucru.

În baza informaţiilor primite, dar şi a propriilor acţiuni de documentare, în trimestrul al III-a al anului 1946, NKVD a instrumentat 9 dosare penale în privinţa a 9 prizonieri. S-a reuşit examinarea a 3 dosare, un inculpat fiind condamnat la pedeapsa capitală, altul la 10 ani şi unul la 7 ani de munci corecţionale în lagăr.

În 1948, în urma informaţiilor primite, au fost condamnaţi mai mulţi prizonieri. Astfel, la 26 iulie 1948, Tribunalul Militar al trupelor MAI din RSSM l-a condamnat la 10 ani de munci corecţionale pe soldatul german Hohman Helmut Ernest pentru faptul că, aflându-se în sub-lagărul nr. 1 al lagărului nr. 198 din Chişinău, a promovat printre prizonieri idei teroriste ce vizau conducerea de partid şi de stat a URSS.

Prizonierul german Derfler Ernest Iosef, care se afla în sublagărul nr. 2, a fost condamnat la 10 ani de gulag pentru faptul că a sabotat lucrul pe şantier, îndemnându-şi, totodată, camarazii să nu lucreze pentru ruşi.

Prizonierul român Petru Olaru a fost condamnat la 10 ani de munci corecţionale pentru faptul că, aflându-se în Armata Română pe teritoriul RSSM, a desfăşurat activităţi de spionaj.

Condamnaţi la trai în mizerie

Întreţinerea a circa 16.000 de prizonieri necesita cheltuieli deosebite (spaţii de cazare, rezerve de alimente, îmbrăcăminte etc.), pe care autorităţile RSSM nu puteau şi nici nu doreau să le suporte.

image

Starea fizică a prizonierilor nu era potrivită pentru ai folosi la munci. FOTO Arhiva Naţională a Moldovei

Sovieticii s-au limitat la cârpitul hainelor vechi ale prizonierilor (doar în trimestrul al II-lea al anului 1945 au fost reparate/cârpite 6.797 de mantale, 5.406 de tunici, 7.282 de perechi de pantaloni, 1.289 de perechi de ciorapi de lână, 1.050 de perechi de bocanci, 3.413 feţe de pernă). În ceea ce priveşte spaţiile de dormit au ales să construiască bordeie sau să-i cazeze în locuri dintre cele mai nepotrivite pentru trai.

Un control a stabilit că la 1 iulie 1945, în lagărul din Bălţi, doar 500 de prizonieri erau asiguraţi cu saltele şi perne (din paie). Prizonierilor li s-a distribuit câte un set de lenjerie şi încălţăminte cu talpa de lemn. Spălătoria consta din cotloane pentru încălzirea apei şi 17 albii de lemn.

În acelaşi timp, la lagărul din Tighina, instalat în cetate, podeaua era din beton, fără încălzire stabilă. Pentru spălarea hainelor existau opt albii din lemn. Din totalul de 4.000 de prizonieri, doar 350 au fost asiguraţi cu saltele şi perne (din paie).

Lagărul nr. 198 din Chişinău, instalat la început în fosta clădire a regimentului de cavalerie, putea să adăpostească 4.500 de prizonieri, în el fiind cazate 6.700 de persoane.

În luna mai 1946, în lagărul de prizonieri din Basarabească (după mai bine de 1,5 ani de la înfiinţare), încăperile erau încă murdare, nu erau văruite şi nu se făcea curăţenie. Din cei 650 de prizonieri din lagăr, 200 dormeau pe paturi fără saltele şi albituri, în timp ce acestea erau la depozit. Lenjeria de corp era murdară, iar dezinfecţia sanitară se efectua fără schimbarea acestora. Nu existau deloc lavoare. Un an mai târziu, la 10 aprilie 1946, 300 de bolnavi din lagărul nr. 198 au fost trimişi de urgenţă pentru tratare într-un spital special al Ministerului de Interne al URSS. La 18 iunie 1946, în urma preparării necalitative a dejunului, 35 de prizonieri din sub-lagărul nr. 1 s-au intoxicat. 

Citiţi prima parte aici

Republica Moldova


Ultimele știri
Cele mai citite