10 ani de GULAG, pentru loialitate faţă de România

Ion Dragomir (stânga), în uniformă de sodat al armatei ţariste, în timpul Primului Război Mondial

Ion Axinte Dragomir, funcţionar al Statului Român în Basarabia, a fost arestat în ianuarie 1945, după a doua venire a sovieticilor, şi trimis în lagăr de muncă. În 1949, familia sa a fost deportată în Siberia.

Ion Axinte Dragomir s-a născut în satul Cuşmirca, judeţul Soroca, în anul 1893, în familia unor ţărani mijlocaşi, care deţinea înainte de revoluţia rusă din octombrie 1917 patru hectare de pământ şi o vacă. În 1915, Ion Dragomir a fost mobilizat în armata ţaristă, revenind la baştină în 1917. Unii membrii ai familiei sale îşi amintesc că a fost luat în prizonierat, la italieni, cel mai probabil, din cauza unei confuzii.

În perioada interbelică, când Basarabia s-a unit cu România, a profitat de reforma agrară şi spre sfârşitul anilor '30 deţinea deja 20 de hectare de pământ. Până la al doilea război mondial a fost agricultor individual şi funcţionar în primărie. În dosarul său alcătuit de sovietici se menţionează că a fost membru şi chiar lider al organizaţiei cuziştilor (după numele liderului Partidului Naţional Creştin, profesorul de drept al Universităţii din Iaşi, A.C. Cuza) din Cuşmirca. Acesta însă nu a recunoscut la procesul intentat de sovietici că a fost membru al cercului cuzist din localitate. Nici membrii familiei nu îşi aduc aminte ca Ion Dragomir să fi desfăşurat vreo activitate politică.

SPRIJINĂ ADMINISTRAŢIA ROMÂNEASCĂ
După ce Basarabia este ocupată de sovietici în iunie 1940, Ion Dragomir şi întreaga sa familie rămân în provincie, cu excepţia feciorului mai mare, Alexandru, plecat peste Prut şi care va ajunge ulterior să lupte cu Armata Română până la Stalingrad. În primul an de stăpânire comunistă în Basarabia nu s-a pus problema colectivizării totale a agriculturii, de aceea Dragomirii pot să-şi prelucreze terenurile în continuare, numai că impozitele de data asta erau exorbitante, dat fiind politica sovietică faţă de ţăranii consideraţi înstăriţi şi care erau socotiţi periculoşi din perspectiva criteriului de clasă.

În iunie-iulie 1941, armata română eliberează Basarabia de comuniştii sovietici. Autorităţile româneşti încearcă să identifice agenţii puterii sovietice din provincie, aplicându-le pedepse, ce constau, de obicei, în detenţie de câteva luni şi amenzi. În Cuşmirca, şef de post era un oarecare Şerbănescu. Acesta avea nevoie de oameni de încredere pentru a îndeplini ordinele. Îşi pune speranţă în cei mai înstăriţi, ştiind că aceştia nu i-au susţinut pe bolşevici, mulţi au avut de suferit din cauza lor, rudele unora fiind deportate în Siberia. Se adresează lui Ion Dragomir, care decide să ajute autorităţile româneşti în vederea identificării persoanelor din activul sătesc bănuite că au alcătuit listele deportaţilor în primul an de ocupaţie sovietică.

La unul dintre primele interogatorii, Dragomir le spune sovieticilor că a fost abordat de către jandarmeria română, dar că nu a dat niciun nume. NKGB-ul insistă să numească alte persoane din sat care au fost abordate de organele de securitate româneşti. Dragomir înşiră o listă de nume, dar se dovedeşte că aceştia nu pot fi găsiţi: unii fuseseră deja arestaţi şi condamnaţi de sovietici, iar alţii erau plecaţi în România, încercând să evite ciuma comunistă (în zadar însă, întrucât în scurt timp vor fi vânaţi şi de acolo).

ARESTUL
În 1944, când sovieticii revin în Basarabia, Ion Dragomir devine şeful unui depozit de grâne, apoi contabil. Şi asta pentru că sovieticii aveau nevoie la început de oameni ştiutori de carte, dar această situaţie n-a durat mult. Astfel, organele NKVD încep în decembrie 1944 o anchetă pe numele său. Sunt intervievaţi câţiva „martori", care îl denunţă pe Dragomir ca şi „colaborator" al administraţiei româneşti din timpul războiului, ceea ce era o învinuire gravă, în urma căreia risca să fie condamnat pe un termen lung de detenţie sau la muncă forţată.

În urma denunţurilor, este arestat în ianuarie 1945 şi anchetat până în luna mai a aceluiaşi an. Este interogat de mai multe ori, întrebările fiind aproape aceleaşi de fiecare dată. Logica poliţiei politice sovietice era să mizeze pe extenuarea acuzatului, terorizându-l fizic şi psihologic. Pe acest fundal, declaraţiile deveneau contradictorii, ceea ce şi s-a întâmplat în cazul Dragomir. Drept urmare, călăii comunişti au insistat asupra unei versiuni de anchetă ce punea cruce pe soarta acestuia.

CAPETE DE ACUZARE
Unii martori spun că Ion Dragomir i-a întâlnit cu pâine şi sare pe soldaţii români în iulie 1941 după retragerea autorităţilor sovietice. Mai mult, acesta şi-ar fi pus insigna de cuzist şi ar fi defilat cu tricolorul românesc, numit de „martori" ca „steag fascist". La fel de grav din perspectiva autorităţilor sovietice era faptul că Dragomir ar fi declarat că „armata română este invincibilă" şi că a „eliberat Basarabia de bolşevismului diabolic". Era învinuit, de asemenea, că ar fi denunţat activul sovietic, pe un oarecare Rusu şi altul Arcuş, care ar fi fost condamnaţi astfel de autorităţile române din timpul războiului la trei luni de detenţie şi obligaţi să plătească câte o amendă de 3.000 de lei fiecare. Al treilea cap de acuzare era că ar fi bătut în timpul războiului un paraşutist sovietic, prins de autorităţile româneşti. Ca urmare, Tribunalul militar îl condamnă pe Ion Dragomir conform articolului 54 1 a) al Codului Penal al RSS Ucrainene la zece ani de lagăr de corecţie prin muncă, cu confiscarea averii şi lipsirea de drepturi civile pe o perioadă de cinci ani.

FAMILIA, DEPORTATĂ ÎN 1949
În iulie 1949, familia lui Ion Dragomir este deportată în Siberia, în regiunea Kurgan, conform unei decizii adoptate de către Consiliul de Miniştri al RSSM. În realitate, era o hotărâre a Moscovei luată la ordinul lui Stalin şi care era o măsură obligatorie de curăţare a terenului de „duşmanul de clasă" fără de care construcţia societăţii comuniste, totalitară şi atomizată, nu era posibilă.

Din familia Dragomir au fost deportaţi cinci membri: mama Parascovia, fiicele Anastasia şi Glafira şi fiii Mina şi Tudor. Alte trei fiice - Vera, Irina şi Eugenia - nu au fost deportate, deoarece erau căsătorite şi, respectiv, la acel moment nu făceau parte din familia „duşmanului de clasă". Dintr-o scrisoare păstrată în arhiva familiei, datată cu 11.05.1989, adresată de Anastasia şi Mina Comitetului executiv Şoldăneşti, în care cer reabilitarea tatălui lor, reiese că la momentul deportării familia deţinea o casă de 9 pe 7 metri şi alta de 10 pe 5 metri, o vacă, un viţel, un porc şi câteva covoare. Peste trei zile, autorităţile sovietice au confiscat tot ce era de preţ - mobilă, covoare, animale.

În Siberia le-a fost greu, mai ales în timpul primului an, când au trăit într-un bordei şi nu aveau ce mânca decât coji de cartofi. Din al doilea an, Mina devenise tractorist, apoi combiner şi, prin muncă asiduă, a început să asigure familia cu produse de primă necesitate, mai ales hrană, ne-a declarat fiica acestuia, Victoria Bercu (Dragomir), profesoară de istorie şi director al Colegiului Pedagogic „Alexe Mateevici" din Chişinău.

REABILITAREA
Ion Dragomir a fost eliberat în mai 1955, după expirarea termenului de zece ani. A plecat imediat la familia sa din regiunea Kurgan, aflată într-o aşezare specială pentru deportaţi (spetsposelenie). În scurt timp însă soţia sa a murit răpusă de boală, la 30 decembrie 1955, la doar câteva luni până la revenirea familiei în RSSM, în martie 1956. Ion Dragomir a decedat în 1972, fiind reabilitat abia în 5 noiembrie 1991. Reabilitarea s-a bazat pe faptul că instanţa a declarat nule capetele de acuzare ale Tribunalului militar, din decizia din mai 1945. În consecinţă, Ion Dragomir a fost recunoscut drept victimă a regimului comunist sovietic totalitar. „Crima" pe care a „săvârşit-o" a fost, de fapt, aceea de a fi funcţionar al Statului Român în perioada interbelică şi în timpul războiului.