Zidul ne desparte încă

Acum 50 de ani se construia Zidul Berlinului. Acum ceva mai mult de 20 de ani era dărâmat. Totuşi, el continuă să deţină un rol important în viaţa berlinezilor, indiferent de vârsta acestora.

De obicei, discursul despre „Zid" începe cu o descriere a fostei Germanii democrate („Unrechtsstaat", adică „Statul de non-drept", nume dat pe atunci acestei ţări), trece prin momentul reunificării şi ajunge la „revoluţia pacifistă" din 1989. Această versiune colectivă a desfăşurării faptelor de atunci „sare" însă peste un capitol esenţial: părerea celei de-a treia şi ultime generaţii de est-germani.

Noi, cei mai tineri est-germani, aveam între opt şi 10 ani când Zidul a fost dărâmat. Cea mai mare parte a existenţei noastre am petrecut-o în Germania reunificată, cu toate libertăţile ce au decurs din acest fapt. Şi totuşi, Zidul persistă în noi. În familiile noastre, deşi au trecut mai bine de 20 de ani de la demolarea acestuia. Se înalţă între părinţi şi copiii lor, impunând un anume gen de memorie şi de cernere a amintirilor. Odată cu dispariţia Republicii Democrate Germania, s-au pierdut, de pe o zi pe alta, şi unele repere care fuseseră în vigoare o viaţă întreagă. Nu doar o frontieră a căzut, ci şi un anume gen de protecţie. O protecţie pe care nimeni nu o iubea, dar sub oblăduirea căreia toţi îşi găseau şi îşi conservau nişte repere.

Apoi, brusc, părinţii noştri au fost nevoiţi să rezolve probleme care le erau complet străine. Dintr-o dată, proiectele şi planurile de-o viaţă ale părinţilor noştri (care fuseseră construite minuţios în primul rând pentru noi) nu au mai contat. Reperele vechi au dispărut peste noapte, lumea din jurul nostru s-a simţit brusc pierdută, fără busolă. Iar acest sentiment de confuzie care a domnit (şi încă o face) în familiile noastre ne uneşte acum, pe noi, tinerii din cea de-a treia generaţie din Germania de Est. Dar ducem încă în rucsacul experienţei noastre o mulţime de întrebări pe care nu le-am pus niciodată părinţilor noştri (de teamă, de jenă, pentru a-i menaja şi pentru a nu le complica existenţa şi aşa traumatizată în mare parte de o societate totalitară).

Şi totuşi, cum de a fost posibil să trăiască atât de mult timp într-un stat totalitar? Cum de au suportat supravegherea continuă a STASI? Astăzi am vrea să discutăm împreună despre aceste răni, dar nu cumva vom provoca altele? Dar va trebui să o facem, pentru a nu lăsa Zidul tăcerii să despartă din nou familiile noastre.