Pariul lui Trump în războiul împotriva Iranului: Poate campania aeriană să răstoarne regimul de la Teheran?

Operațiunile aeriene ale Statelor Unite împotriva Iranului au readus în discuție o dezbatere veche privind strategia militară: poate puterea aeriană, de una singură, să ducă la schimbarea unui regim politic? Sugestia președintelui american Donald Trump că atacurile ar putea provoca prăbușirea regimului din Iran este un pariu politic îndrăzneț - unul despre care mulți istorici și experți militari spun că contrazice lecțiile istoriei, relatează WSJ.

Trump a legat în mod deschis campania militară de posibilitatea unei schimbări de regim la Teheran. La scurt timp după primele atacuri aeriene, el i-a îndemnat pe iranieni să se ridice împotriva guvernului lor, prezentând momentul drept o oportunitate rară pentru o schimbare istorică.

Retorica sa s-a intensificat ulterior, cu apeluri la „capitulare necondiționată” a Iranului și declarații despre faptul că SUA ar trebui se implice în alegerea unui nou lider acceptabil pentru Washington. Aceste declarații sugerează că administrația americană ar putea vedea campania militară ca pe ceva mai mult decât un efort limitat de diminuare a capacităților militare ale Iranului. În schimb, acesta indică un obiectiv politic mai amplu: subminarea legitimității și supraviețuirii regimului iranian.

Totuși, briefingurile oficiale ale armatei americane au zugrăvit o imagine a unor obiectivelor restrânse și a unor așteptări prudente. Comandanții americani spun că scopul operațiunilor este distrugerea sistemelor de lansare a rachetelor balistice ale Iranului, eliminarea dronelor de atac, neutralizarea navelor care amenință forțele și aliații Statelor Unite și finalizarea distrugerii infrastructurii nucleare iraniene.

Amiralul Brad Cooper, șeful Comandamentului Central al SUA, care supraveghează războiul, a declarat joi reporterilor că atacurile SUA ar putea fi în beneficiul opoziției iraniene prin „țintirea sediilor și a persoanelor care vizează protestatarii” și a îndemnat populația iraniană să rămână în locuințe și să nu atragă atenția.

Însă armata americană nu a promis că va răsturna regimul iranian sau că va lua măsuri pentru a aduce la putere o nouă conducere la Teheran, cum ar fi înarmarea opoziției sau asigurarea acoperirii aeriene pentru o eventuală rebeliune.

Situația este complicată și de posibile diferențe între obiectivele strategice ale Statelor Unite și ale Israelului.

Elbridge Colby, responsabilul pentru politici al Departamentului Apărării, a declarat marți în fața Congresului că Pentagonul urmărește „obiective limitate și rezonabile”, concentrându-se asupra capacităților militare ofensive ale Iranului. Întrebat de ce războiul a început cu un atac aerian care l-a ucis pe liderul suprem iranian ayatollahul Ali Khamenei, el a dat un răspuns tranșant: „Acestea sunt operațiuni israeliene”.

Dilema istorică: puterea aeriană și schimbarea de regim

Istoria oferă puține exemple în care campaniile aeriene singure au reușit să răstoarne guverne. Încă din secolul XX, strategii militari au dezbătut dacă bombardarea infrastructurii și a centrelor de putere ale unui stat ar putea forța capitularea acestuia. Generalul italian Giulio Douhet susținea în 1921 că bombardamentele strategice ar putea distruge „centrele vitale” ale unei națiuni: industria, comunicațiile, transporturile, guvernul și moralul populației.

Realitatea s-a dovedit mult mai complexă.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, bombardamentele masive asupra Germaniei și Japoniei au provocat distrugeri uriașe, dar victoria a venit doar după ofensive terestre majore. Japonia a capitulat în 1945 abia după folosirea bombelor atomice. De asemenea, în Războiul din Golf din 1991, campania aeriană devastatoare de 38 de zile a slăbit masiv armata irakiană, însă trupele lui Saddam Hussein au fost alungate din Kuweit doar după o ofensivă terestră.

Conflictele mai recente confirmă tiparul. Intervenția NATO din Kosovo din 1999 a avut succes nu doar grație bombardamentelor, ci și rezistenței Armatei de Eliberare a Kosovo pe teren. În 2011, căderea liderului libian Muammar Gaddafi a fost posibilă datorită forțelor rebele susținute de lovituri aeriene occidentale.

După cum a afirmat fostul secretar al Forțelor Aeriene ale SUA, Frank Kendall, puterea aeriană poate face multe lucruri foarte bine, dar schimbarea de regim nu este unul dintre ele.

Structura regimului iranian: construită pentru supraviețuire

Sistemul politic al Iranului este conceput pentru a rezista presiunilor externe și revoltelor interne. Statul dispune de mai multe niveluri de forțe de securitate create pentru a proteja regimul. Corpul Gardienilor Revoluției Islamice numără aproximativ 190.000 de membri activi, armata convențională are peste 300.000 de soldați, iar miliția Basij reprezintă o rețea de aproximativ 600.000 de voluntari mobilizabili.

Împreună, aceste structuri formează un aparat de securitate puternic, capabil să suprime protestele interne și să reziste presiunii externe. Chiar și după uciderea liderului suprem, ayatollahul Ali Khamenei, regimul a demonstrat continuitate instituțională. O adunare clericală formată din 88 de membri l-a desemnat rapid pe fiul acestuia, Mojtaba Khamenei, drept noul lider.

Pentru ca regimul să se prăbușească, spun analiștii, ar trebui să apară fracturi interne majore, precum dezertări în armată, refuzul forțelor de securitate de urma ordinele e sau greve naționale, în special în sectorul petrolier. Până în prezent, există puține indicii că astfel de evoluții ar avea loc.

„Nu vedem asta și este puțin probabil să vedem”, a declarat Alan Eyre, un fost diplomat vorbitor de limba farsi care a făcut parte din echipa de negociatori americani în cadrul negocierilor nucleare cu Iranul. „IRGC și alte elite beneficiază cel mai mult de statu quo și ar prefera să lupte decât să schimbe tabăra.”

Dacă regimul cade, înființarea unui nou guvern în Iran ar putea oferi Washingtonului un partener cu care SUA și Israelul ar putea colabora pentru a stabiliza țara, securiza uraniul îmbogățit și a exclude posibilitatea ca stocurile de rachete, drone și mine marine ascunse să rămână intacte.

Supraviețuirea regimului l-ar pune pe Trump în fașa unei dileme: să continue campania aeriană și navală care poate reduce în continuare capacitățile ofensive ale Iranului sau să extindă amploarea operațiunii prin luarea de măsuri suplimentare pentru a sprijini facțiunile politice sau grupurile separatiste din interiorul țării.

Miercuri, purtătoarea de cuvânt a Casei Albe, Karoline Leavitt, a declarat că trimiterea de trupe terestre americane în Irak nu face parte din planul actual, dar sâmbătă seara Trump a spus că acestea ar putea fi utilizate dacă ar exista „un motiv foarte bun”.

Apelurile recente ale lui Trump către oficialii kurzi din Irak au stârnit speculații că acesta ar putea să încurajeze atacurile împotriva regimului de către luptătorii kurzi. Dar Trump a mai spus sâmbătă că a exclus această idee, deoarece „războiul este suficient de complicat și fără implicarea kurzilor”. Chiar dacă Casa Albă ar lua astfel de măsuri, minoritatea kurdă ar reprezenta, în cel mai bun caz, un alt punct de presiune asupra Teheranului, dar nu ar fi considerată o forță viabilă pentru a guverna țara.

„În cele din urmă, trebuie să existe un proces politic. Trebuie să existe cineva care să poată umple vidul și să se apuce de munca grea a guvernării”, a comentat Joseph Votel, general de patru stele în rezervă și fost șef al Comandamentului Central. 

Riscul unui colaps al statului

Chiar dacă bombardamentele ar slăbi semnificativ aparatul de stat iranian, rezultatul ar fi instabilitatea, Un scenariu posibil este prăbușirea administrației din jurul regimului care totuși ar supraviețui.

Într-o țară cu peste 90 de milioane de locuitori, situată lângă una dintre cele mai importante rute maritime pentru transportul petrolului din lume, haosul politic ar putea avea consecințe globale. 

Majoritatea strategilor militari sunt de acord că puterea aeriană este cel mai eficientă atunci când este combinată cu forțe terestre, fie trupe străine, fie aliați locali.

„Ceea ce am constatat de-a lungul timpului este că puterea aeriană este foarte eficientă, dar este cea mai eficientă atunci când face parte dintr-o forță comună”, a declarat Kelly Grieco, expert în puterea aeriană la Stimson Center.

O parte din ceea ce face ca puterea aeriană să fie un instrument atât de puternic, a spus ea, este faptul că împiedică forțele inamice să se concentreze în siguranță, iar atunci când forțele inamice se dispersează, își pierd puterea ofensivă.

„De aceea, adesea ai nevoie de propriile forțe terestre sau de parteneri locali capabili, deoarece aceștia forțează adversarul să se concentreze”, astfel încât să devină ținte vulnerabile pentru o campanie aeriană, a spus ea.

Chiar și cei mai aprigi susținători ai puterii aeriene sunt sceptici că aceasta poate schimba de una singură dinamica din Iran, deși poate crea condițiile în care pot avea loc schimbări politice prin slăbirea severă a regimului.

„Poți elimina toate lucrurile de care un stat are nevoie pentru a reprezenta o amenințare pentru tine și poți face foarte dificil, și poate imposibil, ca acesta să desfășoare operațiuni în viitor”, a subliniat colonelul în rezervă al Forțelor Aeriene John Warden într-un interviu.

„Dacă vrei însă să vină un nou guvern, cineva din interior trebuie să intervină pentru a prelua controlul.”