Irak: Războiul continuă, deşi l-am uitat

Un poliţist inspectează locul unui atentat cu bombă, care în luna mai a făcut 25 de victime în oraşul Kirkuk.

Cu toate că nu se mai vorbeşte despre asta, în Irak sunt tot mai frecvente atentatele cu bombă şi execuţiile individuale. Ţinta preferată: oficialii din birocraţia statului. Prezentul este foarte departe de „legea junglei” de dinainte de 2006, dar Irakul a străbătut doar drumul de la un stat eşuat la un stat fragil.

Motto: „Dacă naţiunile sunt idei, statele sunt birocraţii” (Stephen P. Cohen). 

La 22 mai, într-o zi de duminică, Bagdadul a fost zguduit de un şir de atentate: 5 bombe au fost detonate în apropierea unui sediu al Poliţiei Federale Irakiene din districtul Amil (în sud vestul Bagdadului); o altă bombă a explodat în apropierea unui spital din nord estul Bagdadului; o maşină capcană a explodat pe o stradă din Taji (20 de km de Bagdad). Bilanţul: 15 persoane ucise şi alte 74 rănite. În plus, atacurile nu sunt nici pe departe singulare, ci par simptomul unei tendinţe tot mai extinse. Ele se înscriu într-o serie tot mai îngrijorătoare.
Din august 2010 şi până astăzi, un val de asasinate politice a cuprins Irakul. Deşi o constantă în decursul timpului, totuşi frecvenţa lor a crescut dramatic în ultimele luni:   
2010
August: 10 atentate, 6 morţi
Septembrie: 4 atentate, 2 morţi
Octombrie: 11 atentate, 19 morţi
Noiembrie: 11 atentate, 11 morţi
Decembrie: 17 atentate, 6 morţi

2011
Ianuarie: 17 atentate, 10 morţi
Februarie: 7 atentate, 5 morţi
Martie: 16 atentate, 10 morţi
Aprilie: 47 de atentate, 21 morţi
Mai: 40 atentate, 16 morţi
(sursa: blogul „Musings on Iraq- Iraq News, Politics, Economics, Society”)

Atunci când încercăm să răspundem la întrebarea cine sunt ţintele (şi ce au ele în comun), multe dintre atentate par să respecte un pattern: sunt vizate persoane din establishment care lucrează pentru guvern şi forţele de securitate. Iar concluzia intermediară ar putea fi aceea că suntem în faţa unei campanii „cuprinzătoare” de atacuri chirurgicale asupra „punctelor gravitaţionale” ale autorităţii statului formal. Aşadar - guvernatorii, judecătorii, membrii consiliilor locale şi provinciale, oficialii din ministere, inclusiv leadership-ul lor (agricultură, muncă, educaţie, interne, electricitate, drepturile omului, sănătate, externe), comisiile electorale, tribunalele, serviciile de informatii, şefii politiei (nivel local sau central), parlamentarii,  generalii de armata, - se află pe lista scurtă a atentatorilor.

Nu se caută grupurile, nu predomină atentatele în masă, ci execuţiile „strategice” ale indivizilor care conduc birocraţia esenţială funcţionării statului. Probabil se doreşte paralizarea acelor curele de transmisie care menţin maşinăria birocratică în funcţiune. Se folosesc bombele camuflate pe marginea drumului, dispozitive explozive improvizate şi foarte des, pistoalele cu amortizor. Se estimează că în spatele lor sunt grupări atât şiite cât şi sunite. Cert este că „atacurile au scopul de a submina funcţionarea administraţiei şi performanţa forţelor de securitate, şi se pare că dau roade” crede Joel Wing, autorul blogului „Musings on Iraq”, specializat în monitorizarea tendinţelor din societatea irakiană.

Şi totuşi, nu ar trebui să vedem resurgenţa atentatelor de acum ca pe un eşec al reţetei de stabilizare aplicată de Statele Unite, după 2006. În esenţă, suntem în faţa unor etape complet diferite. Atunci aveam o societate în pragul balcanizării, acum un stat funcţional, dar extrem de fragil. Reţeta Petraeus a vizat prima parte: a fost un antidot temporar aplicat unei societăţi în pragul balcanizării. Asasinatele politice de acum arată „că irakianul mediu este mai sigur ca înainte”. Ţinta este alta: reprezentantul unui stat care începe sa funcţioneze.

Evitarea balcanizării

Sfârşitul lui 2006 găsea Irakul pe marginea războiului civil: zeci de mii de irakieni îşi părăsiseră casele, iar Bagdadul degenerase în enclave sectare înarmate. Pe fondul unui stat cvasi-absent au înflorit grupările insurgente şi miliţiile paramilitare ale diverselor facţiuni. Pur şi simplu, americanii asistau neputincioşi la „balcanizarea“ Irakului care devenea cu fiecare zi o societate eşuată. Decapitarea regimului Saddam Hussein crease nu doar un vid de putere, ci şi dezgheţul loialităţilor primare.

Grupurile, etnice sau religioase, deveneau actorii principali. Treptat, logicile exclusiviste au colonizat spaţiul public, transformându-l treptat într-un joc de sumă zero. Clivajele tradiţionale, în special cele dintre şiiţi şi suniţi, reveniseră în forţă. Rezultatul? Aproape 1.800 de omoruri în fiecare lună; în medie, câte 60 de cadavre apăreau în fiecare zi pe străzile irakiene. Dacă o bombă exploda într-o piaţă omorând 50 de civili şiiţi, a doua zi 50 de suniţi erau găsiţi pe câmp, fiecare cu câte un glonţ în cap. Era o scenă ciclică, repetată de nenumărate ori în acele zile.„Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“ domina spaţiul public.

Terapia dă rezultate

Pe acest fundal, s-a pus problema suplimentării cu 20.000 de oameni a forţelor americane sub conducerea generalului David Petraeus. Diagnosticul său era simplu: „esenţa bătăliei din Irak era competiţia dintre comunităţi pentru putere şi resurse” (Emma Sky). De aici medicamentul recomandat: „umplând temporar vidul de putere” armata SUA a căutat să ofere timpul şi sa creeze spaţiul necesar pentru „resuscitarea” şi „recuperarea” statului formal irakian.

Din 2006 până în 2008 acesta din urma s-a aflat, mai întâi, la reanimare, apoi la terapie intensivă. Doar aşa a reuşit să acumuleze forţa necesară pentru a deveni garantul unui nou contract social. „Aveam de a face cu o formă de violenţă sectară alimentată de teama de extincţie. Scopul nostru era aşadar să facem astfel încât fiecare dintre părţi să se simtă în siguranţă. Trebuia să oprim întreg acest ciclu generator de teamă existenţială.

Dacă nu reuşeam să facem populaţiile celor două comunităţi să se simtă în siguranţă, era imposibil ca acestea să vrea să se implice într-un proces politic non-violent. Am înţeles atunci un adevăr empiric fundamental: comunităţile nu vor renunţa la violenţă şi nu se vor angaja într-un proces de negociere paşnică până când spectrul terorii şi teama care plana asupra fiecăreia nu erau îndepărtate. Trebuia să le oferim suficientă predictibilitate şi siguranţă fizică pentru a le convinge să lucreze unele cu altele.

În absenţa acestui sentiment de securitate ontologică ar fi fost imposibil să oprim spirala violenţelor. Iar pentru ca asta să se întâmple a trebuit sa ieşim în stradă, să câştigăm încrederea populaţiei locale, să creăm alianţe locale”, spune David Kilcullen, descriind pentru FP Romania terapia care în cele din urmă a salvat o societatea eşuată. 

PS: Unde ne aflăm astăzi în Irak? „Într-o fază de menţinere a păcii: avem o foarte fragilă balanţă de putere etnică şi religioasă şi un guvern care de-abia este capabil să menţină această balanţă în echilibru.” (David Kilcullen).