Drumul liderului politic al democraţiei din Myanmar spre libertate: după aproape două decenii de arest a devenit o voce a valorilor democratice
0
În vârstă de 66 de ani, liderul opoziţiei birmaneze Aung San Suu Kyi şi-a petrecut cea mai mare parte din ultimii douăzeci de ani într-o formă de detenţie la domiciliu, din cauza eforturilor sale de a aduce democraţia în statul guvernat de armată Myanmar.
La fel ca liderul sud-african Nelson Mandela, Aung San Suu Kyi a devenit un simbol internaţional pentru rezistenţa pacifistă în faţa opresiunii.
Aung San Suu Kyi a primit, miercuri, prestigioasa Medalie de Aur a Congresului american, una dintre cele mai mari decoraţii acordate civililor de către SUA, ce i-a fost decernată încă din 2008.
În mai 2008, când fostul preşedinte George W. Bush a semnat legislaţia de atribuire a medaliei, Suu Kyi trăia arestată la domiciliu în Myanmar. Era acuzată că a condus un partid de opoziţie democratic împotriva juntei militare aflate la putere şi că a avut curajul de a susţine alegerilor parlamentare din 1990, când Liga Naţională pentru Democraţie pe care o conducea a câştigat.
„Este o călătorie pe care mulţi nu se aşteaptau să o facă. Viaţa şi povestea ei Suu Kyi ne reamintesc de ce nu trebuie să renunţăm niciodată la drepturile şi libertăţile noastre“, a scris Laura Bush, soţia fostului preşedinte american, în „The Wall Street Jounal“.
Cum a ajuns să calce pe urmele tatălui în lupta pentru independenţa ţării
Aung San Suu Kyi este fiica eroului ce a luptat pentru independenţa ţării, generalul Aung San, potrivit BBC. Acesta a fost asasinat în timpul perioadei de tranziţie din iulie 1947, cu numai şase luni înainte de a se proclama independenţa, când Suu Kyi avea doar doi ani. În 1960 a plecat în India cu mama ei, Daw Khin Kyi, numită ambasadorul Burmei la Delhi.
Patru ani mai târziu a intrat la Universitatea Oxford din Marea Britanie, unde a studiat filosofia, politica şi economia. Acolo l-a întâlnit pe viitorul soţ, academicianul Michael Aris. După Japonia şi Bhutan s-a stabilit în Marea Britanie pentru a-şi creşte cei doi copii, Alexander şi Kim, dar nu a încetat niciodată să se gândească la Burma.
Când a revenit în Yangon, cel mai mare oraş din Myanmar, în 1988, pentru a avea grijă de mama sa bolnavă, în ţară avea loc o revoluţie politică majoră. Mii de studenţi, muncitori la birou şi călugări au ocupat străzile cerând reforme democratice. „Nu am putut, ca fiică a tatălui meu, să rămân indiferentă la tot ceea ce se întâmpla“, a declarat într-un discurs pe 26 august 1988.
Suu Kyi a fost curând propulsată la conducerea revoltei împotriva dictatorului de atunci, generalul Ne Win. Inspirată de campaniile nonviolente ale liderului american pentru drepturi civile, Martin Luther King şi cel al Indiei, Mahatma Gandhi, a organizat mitinguri şi a călătorit de-a lungul ţării, pledând pentru reforme democratice de pace şi alegeri libere. Dar demonstraţiile au fost încheiate în mod brutal de armată pe data de 18 septembrie 1988, scrie BBC.
Guvernul militar a organizat alegeri naţionale în mai 1990. Liga Naţională pentru Democraţie (LND) a lui Aung San Suu Kyi a câştigat alegerile, în ciuda faptului că ea era arestată la domiciliu, însă junta militară a refuzat să predea controlul şi a rămas la putere.
Un an mai târziu, Suu Kyi a obţinut Premiul Nobel pentru Pace. Preşedintele comitetului, Francis Sejested, a numit-o „un exemplu remarcabil de putere a celor lipsiţi de putere“.
Arest la domiciliu
Suu Kyi a rămas arestată la domiciliu în Yangon pentru şase ani, până când a fost eliberată în iulie 1995. A fost iar pusă sub arest la domiciliu în septembrie 2000, sub acuzaţia de sfidare a restricţiilor de călătorie, pentru că a încercat să plece în oraşul Mandalay. A fost eliberată doi ani mai târziu, dar după doar un an a fost închisă din nou, din cauza unei ciocniri între suporterii ei şi o adunare susţinută de guvern.
Mai târziu a avut voie să se întoarcă acasă, însă a rămas tot sub arest la domiciliu. În anii în care a fost privată de libertate Suu Kyi şi-a ocupat timpul studiind. A meditat, şi-a îmbunătăţit franceza şi japoneza şi s-a relaxat, cântând piese de Bach la pian. Din când în când a putut să se întâlnească cu oficiali LND şi diplomaţi selecţi.
Dar la începutul primilor ani de detenţie, a fost destul de singură. I-au fost respinse în mod repetat drepturile fundamentale la libertatea de exprimare şi întrunire şi a fost separată forţat de soţul şi de cei doi copii ai săi. Junta birmaneză a oprit-o nu i-a permis nici măcar soţului ei, bolnav de cancer, să o viziteze. Autorităţile militare s-au oferit să o lase să călătorească în Marea Britanie pentru a-i fi alături când era grav bolnav, dar a fost nevoită să refuze, de teamă că nu va mai putea să se reîntoarcă în ţară. Soţul ei a murit în 1999.
Cu toate acestea, Suu Kyi nu a oscilat niciodată în convingerile sale că Myanmarul merită un proces democratic, în care toate vocile să fie ascultate. De-a lungul timpului ea a avut mulţi susţinători internaţionali, care, atât în public cât şi în particular presau junta militară să se pronunţe pentru eliberarea ei. În ultimul deceniu, Laura Bush şi alte grupări democratice au presat public regimul militar din Myanmar să se înduplece cu privire la Suu Kyi.
Nu au reuşit însă, iar unii chiar au început să se întrebe dacă nu cumva lupta pentru libertatea Myanmarului reprezintă o cauză pierdută. După ce mii de călugări budişti au protestat paşnic în timpul Revoluţiei de Şofran din 2007, junta militară a început să aplice bătăi dure protestatarilor şi a dublat numărul deţinuţilor politici, până la 2.100.
Arestul la domiciliu s-a încheiat în noiembrie 2010 şi fiul ei Kim Aris a putut-o vizita pentru prima dată în zece ani. La 1 aprilie 2012 ea a participat la alegerile parlamentare parţiale, argumentând că aceasta a fost dorinţa susţinătorilor ei. Astfel a câştigat un loc de deputat, o victorie de neimaginat pentru fosta prizonieră politică înainte de alegerile din 2010. Câteva săptămâni mai târziu Suu Kyi a depus jurământul în cadrul Parlamentului şi a devenit liderul opoziţiei.
În mai 2012, a plecat într-o vizită în afara Myanmarului pentru prima oară în 24 de ani, ca semn al încrederii aparente că noii lideri din statul natal ar lăsa-o să se întoarcă în ţară.
Sancţiunile internaţionale nu au slăbit speranţa Myanmarului
Speranţa nu a murit niciodată în totalitate în Myanmar. În 2007 şi 2008 fostul preşedinte Bush a extins sancţiunile economice şi financiare împotriva regimului birmanez, a redus importurile şi exporturile, a restricţionat accesul juntei la bogăţii şi a blocat importurile de rubine şi jad birmanez. Iar aceste sancţiuni au fost continuate de administraţia Obama.
Însă mulţumită postului american Radio Free Asia, finanţat de SUA, şi BBC, poporul birmanez a ştiut că nu a fost uitat. Ca în cazul dizidenţilor Războiului Rece din Uniunea Sovietică şi din Europa de Est, ei au fost încurajaţi de fiecare menţionare a situaţiei pe care o trăiesc şi de fiecare semn de credinţă în cauza şi viitorul lor. Până în august 2011, barajul politic a căzut, iar Myanmar a început reformarea.
„În prezent, Suu Kyi este membru al parlamentului din ţara natală şi o voce a valorilor democratice şi reformante ale ţării. Schimbările birmaneze sunt încă fragile, dar cu fiecare zi ce trece este din ce în ce mai greu să se revină la ceea ce era în trecut. Cauza pe care mulţi au crezut-o odată fără speranţă este acum plină de promisiuni. Următoarea generaţie a lui Aung San Suu Kyi munceşte şi luptă deja pentru libertate“, a mai scris Laura Bush pentru publicaţia „The Wall Street Journal“.
Se încarcă comentariile...
