De ce merită să votăm pentru Parlamentul European

Campanie FP România. Despre cum a ajuns Parlamentul European aproape un parlament adevărat. Care merită să fie votat. Parlamentul European (PE) este instituţia din Uniunea Europeană cu cea mai spectaculoasă evoluţie. Nu era în planurile iniţiale, iar când a apărut a fost tratat ca o concesie minoră făcută de elitele politice popoarelor europene.

Graţie unui „război de gherilă” de câteva decenii, a ajuns un legislativ puternic, la fel de atipic în lume cum este Uniunea Europeană. Nimic nu a fost plănuit în legătură cu Parlamentului European şi nimic nu pare definitiv. De aceea, povestea măririi PE este adevărata saga a UE. 

O gestaţie de 30 de ani

PE nu intra deloc în schiţele originale. Planul lui Jean Monnet era impregnat de spiritul tehnocratic atunci la modă. După Monnet, structura europeană trebuia să aibă doi stâlpi: un consiliu, unde erau reprezentate guvernele naţionale, şi o Înaltă Autoritate. Această Înaltă Autoritate (pe care astăzi o ştim cu denumirea mai puţin pompoasă de Comisie Europeană) trebuia să fie un fel de dirijor atotştient.

Trebuie să vă imaginaţi epoca: era după un război care devastase continentul european, democraţia nu era la mare modă atunci, popoarele se dovediseră populiste şi pline de pasiuni războinice, iar lumea fină (mai ales în Franţa) credea că planificarea economică ar aduce rezultate mai bune decât piaţa liberă. Monnet însuţi se ocupase în Franţa de planul de dezvoltare economică, bazat pe intervenţie masivă a statului.

Exista iluzia că un grup de tehnocraţi excepţional educaţi şi pregătişi se poate ocupa de destinele economiei şi ale naţiunii mai bine decât reprezentanţi aleşi. În ceea ce era atunci Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului (şi după câteva decenii va deveni UE) tehnocraţii au primit un rol proeminent. Nu atât de proeminent precum dorise Monnet (guvernele nu i-au acceptat planul ca atare), dar oricum destul de important.

Monnet însă nu prevăzuse nici un Parlament European şi nici o formă prin care popoarele să fie direct reprezentate la acest nivel. şi totuşi, din tensiunea între viziunea sa tehnocratică şi viziunea democratică a unor politicieni acum obscuri a apărut o adunare parlamentară. Ce era ea? 

Fiecare parlament naţional desemna nişte reprezentanţi. Era practic un fel de second job. Mai rău chiar, această tentativă de parlament nu avea putere de decizie, era doar consultat. Ceea ce în practică însemna că putea spune ”da” sau ”nu”, oricum nu conta. şi aşa au stat lucrurile vreo 30 de ani. Doar că treptat a apărut ideea că ar fi bine ca aceşti parlamentari să fie aleşi direct şi să se ocupe doar de asta: să-ţi reprezinte popoarele la nivel european. Nu a fost uşor, dar s-a întâmplat.

Revoluţia tăcută

În iunie 1979, europarlamentarii au fost aleşi direct. Pare o schimbare minoră, dar nu a fost aşa. Acum, europarlamentarii aveau legitimitate directă, dar puterile lor formale rămâneau aceleaşi: erau doar consultaţi. Cum forma democratică tinde să se umple de conţinut, lucrurile nu puteau rămâne aşa pe termen lung. Parlamentul European a început lunga bătălie de gherilă cu guvernele adunate în Consiliu. Prima tactică a fost amânarea deciziilor. Curtea Europeană de Justişie a decis, într-un caz, că nicio decizie nu poate fi aplicată fără ca Parlamentul să fi fost consultat. Parlamentul a profitat de ocazie şi a refuzat pur şi simplu să se pronunţe în câteva cazuri. Nu spunea nici „da”, nici „nu” - amâna. Deciziile au început să se blocheze. Mesajul către şefii de guverne era clar: daţi-ne puteri.

Strânsă cu uşa, Comisia a început să întrebe Parlamentul înainte de a formula directive: aşa ar fi acceptabil, cutare formă vă convine? Astfel a început revoluţia parlamentară în Uniunea Europeană. O revoluţie care seamănă cu UE însăşi: lentă, treptată, fără zgomot. În plan juridic ruptura s-a produs în 1987. Actul Unic European a introdus procedura de cooperare: Consiliul trebuia să ţină cont în mod oficial de opiniile Parlamentului (se aplica la aproximativ o treime din legislaţie). Al doilea pas: tratatul de la Maastricht (1993) introduce procedura de codecizie: Parlamentul este egal cu Consiliul, iar dacă cele două instituţii nu se înţeleg se crează o comisie comună de conciliere, cu reprezentarea egală a părţilor. Apoi, Parlamentul trebuie să voteze şi forma finală propusă de comisie. În 1999, tratatul de la Amsterdam a extins codecizia la mai multe domenii. La fel şi tratatul de la Nisa, din 2003. Dacă tratatul de la Lisabona va intra în vigoare, codecizia devine regula și cooperarea excepția.

Supunerea Comisiei Europene

Văzut din perspectiva clipei actuale, Parlamentul European pare un organism mamut cu puteri complicate. Însă trebuie să vedem perspectiva, evoluţia, filmul. Într-un timp care la scară istorică înseamnă foarte puşin, avem un Parlament continental care s-a luptat şi a reuşit să îşi facă loc în procesul decizional din UE. şi a crescut enorm, de la o simplă adunare consultativă compusă din reprezentanţi part-time la un Parlament care are putere de codecizie, egal cu guvernele statelor membre pe cele mai multe dintre domenii. Nu e puţin lucru.

Revoluţia parlamentară nu a ţinut doar de legislaţie. Ce fel de parlament este acela care nu cenzurează executivul? Iniţial, europarlamentarii nu aveau nici un control asupra aplicării politicilor UE. Șefii guvernele se adunau în Consiliu şi numeau un preşedinte al Comisiei. Apoi, fiecare stat îşi numea comisarul. Echipa astfel constituită se prezenta în faţa Parlamentului şi spunea: noi suntem Comisia Europeană. Frustrant.

Breşa s-a creat în tratatul de la Maastricht: şeful Comisiei este numit „după consultarea Parlamentului European”. Acest patru cuvinte au stârnit o furtună. Când au acceptat această formulare, cei din Consiliu au vrut doar să fie politicoşi: consultă Parlamentul, dar ei decid. Dacă a reuşit să pună piciorul în prag, Parlamentul nu se lasă însă până nu deschide uşa.

Aşa că PE a votat o regulă internă de aplicare a tratatului (celebra „regulă 32”): Consiliul nominalizează un preşedinte al Comisiei, iar Parlamentul îl aprobă sau respinge. Dacă îl respinge, Consiliul va trebui să numească un altul. Staţi puţin, a spus Consiliul, de când o simplă consultare devine drept de veto? De aici, scandalul.

PE nu a vrut să renunţe cu nici un chip la dreptul său: consultare înseamnă drept de veto. Mai mult chiar, fiecare propunere de comisar va fi audiată în comisiile Parlamentului, cum se întâmplă în Congresul american cu cabinetul Preşedintelui. Consiliul a rămas perplex: cine se cred ăştia? Răspunsul era simplu: suntem parlamentari, aleşi de popoarele europene. Cum ziceam, forma democratică se umple de fond.

O putere de temut

Cine a câştigat meciul? Ne spune următorul tratat (Amsterdam, 1999), care zice că „nominalizarea pentru preşedintele Comisiei trebuie aprobată de Parlamentul European”. Consultarea devine în mod oficial drept de veto. Punct ochit, punct lovit.

Acum că aprobau Comisia, europarlamentarii s-au gândit că ar fi cazul să o şi controleze. Comisia Santer a fost prinsă cu nişte nereguli financiare. O moţiune de cenzură cere însă o majoritate atât de mare încât e aproape imposibil de obţinut (Simon Hix, care predă un curs masteral doar despre PE spune că în acest moment PE are acelaşi rol de cenzură a executivului unional pe are îl Congresul american: Preşedintele SUA nu este ales de către Congres şi nici nu depinde de majoritatea parlamentară, dar poate fi demis pentru înaltă trădare sau pentru abuz). Deci, PE poate demite Comisia cu o majoritate calificată şi doar pentru cauze serioase. S-a considerat că acuzele de corupţie aduse unui comisar din echipa Santer reprezintă o cauză serioasă. Înainte de vot, Santer şi-a strâns comisarii în toiul nopţii şi au decis că nu vor fi prima Comisie demisă de PE. Au demisionat. Spre marele regret al europarlamentarilor, care ar fi vrut să-i demită ei. În fapt, asta făcuseră: Parlamentul European a devenit o putere de temut.

Iar saga nu se termină aici. Tratatul de la Lisabona (care trăiește niște aventuri temporare) spune că preşedintele Comisiei este numit ţinând cont de rezultatele alegerile europene. De la aceste cuvinte va pleca următoarea luptă de gherilă a Parlamentului European. Amintiţi-vă de regula 32. Vor spune că „a ţine cont” înseamnă că numirea trebuie să se bazeze pe voturile cetăţenilor. Într-un viitor nu foarte îndepărtat Consiliul va fi obligat să numească un preşedinte al Comisiei rezultat din alegerile europene. Jean Monnet ar fi îngrozit să audă aşa ceva. Forma democratică se umple de fond. Nu-i aşa că Parlamentul ăsta nu mai e atât de plicticos?

Cristian Ghinea este fondator şi director al Centrului Român de Politici Europene (www.crpe.ro).