Cum și-a schimbat Iranul strategia militară de la Războiul de 12 zile. Poate supraviețui Republica Islamică atacurilor SUA și Israelului?

Orientul Mijlociu traversează unul dintre cele mai volatile momente din ultimele decenii, după confirmarea uciderii Liderului Suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, în urma unor lovituri coordonate americano-israeliene. Riposta rapidă și de amploare a Teheranului indică nu doar dorința de răzbunare, ci și o recalibrare strategică, axată pe supraviețuirea regimului, se arată într-o analiză Al Jazeera.

Pe măsură ce conflictul escaladează, analiștii avertizează că conflictul s-ar putea transforma într-un ciclu prelungit de agresiuni calibrate, mai degrabă decât într-o confruntare militară decisivă.

Represalii imediate și semnale de escaladare

Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) a răspuns la moartea lui Khamenei prin ceea ce a descris drept „cele mai puternice operațiuni ofensive din istoria forțelor armate ale Republicii Islamice” împotriva Israelului și a activelor militare americane din Golf. 

Teheranul a lansat valuri de rachete balistice și drone Shahed către Israel, baze americane și infrastructură din statele Golfului. Deși majoritatea proiectilelor au fost interceptate de sistemele de apărare israeliene, americane și din Golf, unele au provocat victime și pagube materiale. Zone civile au fost afectate atât de lovituri directe, cât și de resturi rezultate din interceptări.

Printre incidentele majore s-au numărat atacuri asupra Emiratelor Arabe Unite, inclusiv în apropierea unor repere emblematice din Dubai, precum și lovituri care au afectat aeroporturile din Abu Dhabi, Dubai și Kuweit. În Israel, orașul Beit Shemesh a înregistrat victime în urma impactului unor rachete.

Amploarea represaliilor sugerează o schimbare de strategie, dincolo de ripostele simbolice din trecut.

Structura militară a Iranului: proiectată pentru supraviețuire

Răspunsul Iranului este ancorat într-o arhitectură militară deliberat construită pentru redundanță și protejarea regimului.

Țara operează două structuri militare paralele:

- Artesh, armata regulată, responsabilă de apărarea teritorială și războiul convențional.

- Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC), care are rolul de a proteja atât securitatea națională, cât și structura politică a Republicii Islamice.

Ambele răspund direct Liderului Suprem, comandantul suprem al forțelor armate.

Structura complexă, susținută de multiple servicii de informații, este concepută pentru a preveni atât intervențiile externe, cât și amenințările interne, precum loviturile de stat. Controlul IRGC asupra programelor de rachete și drone constituie coloana vertebrală a strategiei de descurajare a Iranului.

Schimbare doctrinară după războiul din 2025

Conflictul actual nu poate fi separat de războiul de 12 zile din iunie 2025 dintre Iran și Israel, în care Statele Unite au intervenit direct prin lovituri asupra instalațiilor nucleare iraniene.

Acest conflict a marcat un punct de cotitură, trecând de la confruntări indirecte prin intermediari la schimburi directe de mare intensitate. Deși Iranul a reușit să provoace unele breșe în sistemele de apărare israeliene, infrastructura sa nucleară și militară a suferit pagube considerabile.

Potrivit analizei lui John Phillips, consultant britanic în domeniul siguranței, securității și riscurilor și fost instructor șef militar,  Teheranul și-a ajustat doctrina militară de la o strategie defensivă la o postură ofensivă asimetrică, incluzând:

Consolidarea și dispersarea „orașelor de rachete” pentru a menține capacitatea de a riposta;

Utilizarea salvelor masive de rachete și drone pentru a satura sistemele de apărare;

Activarea aliaților regionali pentru a extinde teatrul de confruntare;

Amenințarea cu blocarea Strâmtorii Hormuz, ca instrument de presiune economică globală.

Strâmtoarea Ormuz: pârghie economică strategică

Aproximativ 20–30% din livrările globale de petrol și gaze tranzitează Strâmtoarea Ormuz. Deși Iranul nu a închis oficial ruta maritimă, simpla amenințare a generat îngrijorare pe piețele energetice, iar mai multe petroliere au evitat tranzitul.

Această dimensiune economică extinde conflictul dincolo de planul militar, crescând presiunea internațională pentru limitarea escaladării.

Funcționează strategia Iranului?

Din perspectiva descurajării, Iranul a demonstrat că își poate menține capacitatea de a lansa atacuri semnificative, în ciuda pagubelor suferite anterior. Totuși, vulnerabilitățile rămân evidente:

Infrastructura nucleară și de rachete a fost afectată.

Economia este slăbită de sancțiuni și conflict.

Moartea lui Khamenei creează incertitudine politică internă.

Strategia actuală pare a fi una de „escaladare calibrată”, alternând între lovituri demonstrative și pauze tactice, pentru a evita un conflict total care ar putea amenința însăși existența regimului.

Iranul are o armată puternică, dar în prezent nu are trupe terestre, iar războiul se desfășoară în aer. Iranul se află într-o poziție dezavantajoasă în ceea ce privește apărarea aeriană în raport cu SUA și Israelul. Teheranul și-a mărit stocul de rachete aeriene, dar numai timpul va spune dacă va putea să se țină pe poziții”, a declarat un expert militar și fost oficial.

Phillips a comparat Iranul cu un „animal rănit” și a spus că, în termeni strict de descurajare, strategia militară a Teheranului funcționează în măsura în care a demonstrat că poate lansa în continuare atacuri semnificative cu rachete și drone după bombardamentele din 2025. De asemenea, a forțat Israelul și SUA să se angajeze într-o „campanie defensivă și ofensivă susținută, care necesită resurse intense, mai degrabă decât o dezarmare curată, unică”, a adăugat el.

„Cu toate acestea, infrastructura nucleară și de rachete a Iranului a fost grav avariată, economia a slăbit și mai mult, iar Ayatollah Khamenei a murit în atacul asupra Teheranului, ceea ce a făcut ca regimul să devină mai vulnerabil și mai tensionat pe plan intern, un indiciu pentru faptul că strategia a reușit să prevină eșecuri strategice grave”, a spus el.

Cât poate dura conflictul?

Militar, Iranul poate susține ani de zile operațiuni intermitente cu rachete, drone și atacuri cibernetice, datorită costurilor relativ reduse ale acestor sisteme, a explicat Philips.

Însă, pe plan politic și economic, un conflict prelungit riscă să declanșeze recesiune severă, nemulțumiri interne și erodarea legitimității regimului.

De partea cealaltă, Statele Unite și Israelul dispun de superioritate militară clară și pot susține operațiuni extinse. Totuși, limitele lor sunt mai degrabă politice: opoziția internă, costurile economice și presiunile internaționale.

„Deci Teheranul are motive puternice să oscileze între escaladare și pauze tacite, mai degrabă decât să susțină un război continuu pe scară largă”, a adăugat Phillips.

Washingtonul pare să urmărească o strategie de descurajare controlată, evitând un război regional de durată nedeterminată.

Pe 1 martie, președintele american Donald Trump a declarat pentru New York Times că războiul ar putea dura între patru și cinci săptămâni. El a declarat pentru ABC News că, după uciderea lui Khamenei, SUA nu intenționează să mai vizeze pe nimeni altcineva. De asemenea, el a declarat pentru revista The Atlantic că noua conducere a Iranului a acceptat să discute cu el, semnalând un posibil sfârșit al conflictului actual.

Christopher Featherstone, lector asociat la departamentul de politică al Universității din York, a declarat că, pentru SUA și Israel, condamnarea internațională și opoziția internă ar putea fi un factor limitativ.

„SUA pot continua să desfășoare forțe în regiune, dar orice intensificare a atacurilor ar necesita un efort politic uriaș și resurse semnificative. Trump a candidat pe baza promisiunii de a fi un președinte „acasă”, dar este din ce în ce mai agresiv în străinătate. Cu toate acestea, el rămâne prudent în ceea ce privește angajamentul extern susținut”, a subliniat Featherstone pentru Al Jazeera.

Un conflict fără final clar

Israelul și SUA capabile să continue confruntarea, însă nu au garanția unei victorii decisive fără costuri majore.

Strategia Iranului urmărește supraviețuirea regimului și creșterea costurilor pentru adversari. SUA și Israelul încearcă să degradeze capacitățile militare iraniene fără a se angaja într-un conflict interminabil.

Moartea lui Khamenei introduce în ecuație un factor suplimentar de incertitudine, iar succesiunea la conducerea Iranului ar putea determina fie o radicalizare a poziției, fie deschiderea unui canal diplomatic.

Phillips a subliniat că, din punct de vedere militar, Israelul își păstrează superioritatea calitativă, o rețea activă de apărare antirachetă și un sprijin robust din partea SUA în materie de securitate, ceea ce îi permite să susțină campanii aeriene repetate și operațiuni defensive pe o perioadă îndelungată.

„Principalele sale constrângeri sunt reziliența internă (perturbarea vieții civile, oboseala mobilizării rezerviștilor) și costurile diplomatice și economice cumulative ale unui conflict regional prelungit, ceea ce sugerează că poate susține o campanie timp de ani de zile, din punct de vedere militar, dar va fi supus unei presiuni crescânde – interne și externe – pentru a stabiliza situația cu mult înainte de asta”, a spus Phillips, adăugând că sprijinul din partea contractorilor europeni și britanici din domeniul apărării ar putea, de asemenea, dicta, într-o anumită măsură, cât timp poate Israelul să susțină acest conflict.

„Statele Unite pot susține ritmul actual al atacurilor, al desfășurărilor aeriene și navale și al sprijinului pentru apărarea antirachetă mult mai mult timp decât oricare dintre actorii regionali din punct de vedere pur material, având în vedere poziția sa globală și baza industrială”, a spus el.

„Constrângerea ține de voința politică internă și prioritizarea strategică”, a remarcat el.