Criza care poate destabiliza Iranul: lipsa apei devine mai periculoasă decât războiul

Escaladarea conflictului dintre Statele Unite, Israel și Iran amenință acum și infrastructura deja fragilă de alimentare cu apă a țării. Este o criză care nu a început odată cu războiul: ani de secetă, schimbări climatice și o gestionare defectuoasă a resurselor au împins Iranul la limită.

Iranul se confruntă cu o criză a apei/FOTO:X

Astăzi, însă, conflictul militar riscă să transforme o problemă cronică într-un dezastru umanitar.

Infrastructura apei, prinsă în mijlocul războiului

Problemele de alimentare cu apă sunt printre pierderile colaterale ale războiului americano-israelian împotriva Iranului. În realitate, sistemul era deja sub o presiune enormă din cauza schimbărilor climatice, a consumului excesiv în agricultură și a deceniilor de administrare defectuoasă a resurselor de către regimul teocratic.

Sâmbăta trecută, ministrul iranian de Externe, Abbas Araghchi, a acuzat Statele Unite că au bombardat o instalație de desalinizare a apei pe insula Qeshm Island din Persian Gulf. Potrivit autorităților iraniene, atacul ar fi afectat alimentarea cu apă a aproximativ 30 de sate. Washingtonul a respins acuzațiile și a negat orice responsabilitate.

Incidentul, precum și atacul lansat duminică de Iran asupra unei instalații de desalinizare din Bahrain, a stârnit temeri că războiul ar putea extinde atacurile asupra infrastructurii critice de apă din Golful Persic. În joc este alimentarea cu apă a milioane de oameni din regiune.

Criza apei exista și înainte de război

În realitate, Iranul se confrunta cu o criză severă a apei cu mult înainte de izbucnirea conflictului. Diferența este că acum regimul de la Tehran poate atribui agravarea situației atacurilor americano-israeliene.

Capitala iraniană, un oraș de aproximativ zece milioane de locuitori, este afectată de ani întregi de secetă severă. La sfârșitul anului 2025, cantitatea medie de precipitații în Iran era cu aproximativ 45% sub nivelul normal.

Serviciul meteorologic iranian a avertizat că unele orașe se apropie de așa-numita „zi zero a apei” – momentul în care sistemele de alimentare nu mai pot funcționa.

Propunerea radicală: mutarea capitalei

În noiembrie anul trecut, președintele iranian Masoud Pezeshkian a lansat chiar o idee radicală: mutarea capitalei.

El a avertizat că reducerea constantă a rezervelor de apă, combinată cu alte probleme structurale, a făcut ca Teheranul să devină „aproape nelocuibil”.

O ploaie torențială căzută în decembrie a adus doar o ușurare temporară. Solul extrem de uscat nu a putut absorbi mare parte din apă.

Rolul schimbărilor climatice

Schimbările climatice au amplificat dramatic fenomenul. Perioadele de secetă devin tot mai frecvente și mai intense, iar anul trecut a fost unul dintre cele mai secetoase din ultimele două decenii.

Fenomenelor extreme li s-a adăugat și valul de căldură din 2023, când temperaturile au atins aproximativ 50°C. Autoritățile au fost nevoite atunci să suspende activitățile timp de două zile în întreaga țară.

Responsabilitatea regimului

Mulți analiști consideră însă că responsabilitatea principală aparține regimului iranian, care a gestionat defectuos resursele de apă timp de decenii.

După Revoluția Islamică, Iranul a accelerat construcția de baraje și rezervoare, în încercarea de a deveni autosuficient în domeniul apei. Multe dintre aceste proiecte au fost însă amplasate în zone nepotrivite, iar creșterea temperaturilor a accelerat evaporarea apei.

Astăzi, numeroase rezervoare sunt aproape goale și se degradează.

„Mafia apei”

Potrivit experților, prioritatea regimului nu a fost niciodată securitatea apei, ci producția de energie și câștigurile economice.

Un rol central l-a jucat conglomeratul de construcții Khatam al-Anbiya Construction Headquarters, controlat de Garda Revoluționară. Timp de decenii, aceasta a dominat construcția de baraje și proiectele de deviere a râurilor, obținând contracte de miliarde fără licitații publice, scrie To Vima.

Politica apei nu a fost stabilită pe criterii ecologice, ci prin rețele de influență și clientelism. Mulți specialiști iranieni vorbesc astăzi despre o adevărată „mafie a apei”, în care loialitatea față de regim decide accesul la una dintre cele mai vitale resurse ale țării.

Activismul de mediu, redus la tăcere

Autoritățile iraniene au restrâns și activitatea activiștilor de mediu sau a oficialilor care cereau politici mai serioase pentru protejarea resurselor de apă.

În locul unor reforme structurale, guvernul a preferat soluții temporare: reducerea presiunii apei în rețele sau introducerea raționalizării în perioadele de criză.

Soluții pe hârtie

De-a lungul anilor au fost avansate și idei pe termen lung, precum aducerea apei din Gulf of Oman.

În realitate însă, spun criticii regimului, autoritățile nu au depus niciodată un efort serios pentru a rezolva problema. Resursele statului au fost direcționate mai ales către consolidarea programului militar și nuclear și către sprijinirea grupărilor armate din regiune.

Un risc social major

Potrivit unor estimări ale cercetătorilor americani, distrugerea instalației de desalinizare de pe insula Qeshm ar putea avea un impact limitat asupra crizei generale a apei din Iran.

Pericolul real vine din combinația dintre lipsa cronică de apă și devastarea economică provocată de război. Această combinație ar putea duce la penurie de alimente și la noi valuri de migrație internă.

De altfel, chiar înainte de conflict, mulți fermieri iranieni își abandonaseră deja terenurile din cauza lipsei de apă și se mutaseră la periferia orașelor, sperând să găsească o cale de supraviețuire.