Clienţii puternici nu renunţă la Iran

În timp ce Franţa repetă motivele SUA pentru atacarea Teheranului, Turcia vrea să aducă în Europa gaze din Iranul de care China şi India sunt legate prin multiple afaceri. Dacă pe plan

În timp ce Franţa repetă motivele SUA pentru atacarea Teheranului, Turcia vrea să aducă în Europa gaze din Iranul de care China şi India sunt legate prin multiple afaceri.

Dacă pe plan intern încearcă să obţină controlul politic total asupra hidrocarburilor naţionale, pe plan extern, preşedintele Ahmadinejad caută să-şi creeze o reţea internaţională de amici, pe seama rezervelor naturale sau a ideologiei antiamericane. Rămâne de văzut dacă aceste legături vor avea forţa de a apăra regimul iranian măcar de efectul sancţiunilor internaţionale cerute de Occident la ONU.

Cu masive rezerve de hidrocarburi, dar un consum intern uriaş şi slabe capacităţi de prelucrare, Iranul are nevoie de circa 14 miliarde de dolari pentru construirea de noi rafi nării şi modernizarea celor nouă pe care le deţine. Numai că SUA sancţionează deja companiile internaţionale care investesc mai mult de 20 de milioane în Iran şi intenţionează alte măsuri punitive - precum interzicerea accesului în SUA - împotriva entităţilor economice care sprijină importurile iraniene de benzină.

Ca urmare, Republicii Islamice i-au rămas puţini parteneri internaţionali - precum Venezuela sau Indonezia -, prin intermediul cărora să li miteze efectele izolării internaţionale.

Şi totuşi Nabucco SUA cer mai ales aliaţilor să aplice nu doar litera, dar şi spiritul celor două serii de sancţiuni ONU împotriva Iranului. Turcia - membră esenţială a NATO - insistă să-şi menţină însă aprovizionarea cu gaze naturale iraniene, ca a doua sursă.

Şi chiar să le treacă mai departe, spre Europa. Din decembrie 2001, Turcia cumpără gaz printr- o conductă care leagă oraşul iranian Tabriz de Ankara. În vară, Iranul a permis Turciei să dezvolte trei câmpuri gazifere fără taxe în schimbul tranzitării gazului iranian spre Europa - alături de cel turkmen. Premierul Erdogan a explicat că ţara sa trebuie să-şi reducă nota la importul de gaze, inclusiv în acest mod, şi s-a declarat încrezător că Washingtonul va înţelege de ce nu i s-a cerut voie în acest sens.

Ankara şi Teheranul lu crează, mai departe, şi la proiectul Nabucco, destinat să aducă în Europa, cale de 3.300 km, gaze din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, prin Turcia. Deşi conducta ar ocoli astfel Rusia monopolistă în Europa, SUA se opun participării la proiect a Iranului - în locul căruia preferă Azerbaidjanul, Kazahstanul sau Turkmenistanul.

Drumul hidrocarburilor Celălalt partener al Americii căruia importanţa geostra tegică şi, mai nou, global economică îi permit independenţ a de interesele SUA este India - care lucrează la construirea unei legături gaziere de 7,4 miliarde de dolari cu Iranul, via Pakistan. La fi nalul tratativelor cu pakistanezii, indienii vor primi anual circa cinci milioane tone de gaz lichefi at.

Legăturile dintre India şi Iran sunt străvechi, dar contravin noului parteneriat strategic pe care şi-l doresc New Delhi şi Washingtonul. SUA sunt gata să susţină un program nuclear indian civil - doar formal separat de cel militar, încă "ilegal" la nivel internaţional.

Washingtonul este însă "preocupat" de legăturile comerciale, politice şi militare ale Indiei cu Iranul. New Delhi susţine că cele două parteneriate sunt independente.

La fel de problematice pentru SUA sunt şi relaţiile comerciale în creştere continuă dintre Iran şi China. Beijingul se opune în Consiliul de Securitate şi proliferării nucleare, dar şi sancţionării suplimentare a proliferării iraniene. Mai mult, rapoarte americane acuză companii chineze de aprovizionare a Iranului nu doar cu oţel, echipamente mecanice şi electrice ori vehicule, dar şi cu metale speciale şi substanţe chimice posibil de folosit pentru rachetele iraniene.

Axă anti-SUA prin America de Sud

Precum URSS cândva, Iranul antiamerican îşi găseşte "Cubele" sale. Din SUA, unde s-a adresat liderilor lumii şi studenţilor americani, preşedintele Mahmud Ahmadinejad a zburat în Bolivia. În numai cinci ore cât a durat istorica vizită în la Paz, s-au identificat proiecte industriale în care Iranul ar urma să investească un miliard de dolari, în cinci ani: drenarea vastelor rezerve de gaz natural andine, extragerea mineralelor, generarea de electricitate, finanţarea de recolte şi construcţii.

După ce a semnat actul de stabilire a relaţiilor diplomatice iraniano- boliviene cu "fratele" Ahmadinejad, preşedintele Evo Morales a precizat că politica externă a Boliviei este dedicată "păcii, egalităţii şi justiţiei sociale" - doar opoziţia a amintit că Iranul este considerat sponsor al terorismului. Iranul se grăbeşte să dezvolte alianţe cu toate statele care îşi proclamă independenţa de influenţa americană imperialistă. Din Bolivia, preşedintele iranian a mers în Venezuela, Ecuador şi Nicaragua. Pe de altă parte, SUA încearcă să revină la putere în America de Sud şi printr- un recent program de 2,5 miliarde de dolari destinat reducerii sărăciei şi creşterii clasei mijlocii locale.

Exportă petrol, importă benzină

Deşi deţine a patra rezervă mondială de petrol şi gaze, Iranul este dependent de importurile combustibili. Masivului consum subvenţionat din economia naţională i se adaugă slabele capacităţi de prelucrare.

Hidrocarburile ar putea fi un atu al liderilor de la Teheran, dacă nu ar fi atât de inflamante. Limitarea benzinei subvenţionate la 100 litri pe lună i-a scos în strădă, astă-vară, pe şoferii iranieni obişnuiţi cu preţul mic şi consumul mare aferent - e drept, "raţionalizarea" a redus acum poluarea datorată traficului.

Petrolul va juca un rol important şi la alegerile din martie. De unde şi jocurile de putere care se fac în jurul instituţiilor energiei de la Teheran. Pornit să elimine "mafia petrolului", adică pe directorii care au legături cu grupurile politice opuse, preşedintele Ahmadinejad l-a demis în august pe ministrul petrolului: respectat chiar şi de durii din parlament, Seyad Kazem Vaziri Hamaneh nu a respectat toate viziunile prezidenţiale - de pildă, vânzarea de petrol la preţuri preferenţiale către statele curtate de preşedinte.

Subvenţionarea vecinilor

Înainte de Revoluţia Islamică din 1979, Iranul producea 6 milioane de barili pe zi, dar războiul şi sancţiunile care au urmat s-au adăugat lipsei investiţiilor astfel că acum mai produce doar 4 milioane. Între timp, consumul naţional creşte necontenit, din cauza sporului demografic şi al consumului intern deloc economic. Din PIB-ul de 196 miliarde de dolari, statul iranian cheltuie 55 miliarde pentru necesarul energetic - 35 milioane sunt subvenţii directe. Risipa de energie este cronică: întreprinderile de stat sunt ineficiente, iar un plin care în SUA ar valora 40 de dolari face în Iran doar 5.

Ca urmare, cu o industrie auto naţională protejată - chiar dacă produce maşini mult mai însetate decât mediile internaţionale -, Iranul consumă 70 milioane de litri de benzină pe zi, cât întreaga Chină. Iar din cauza insuficientelor capacităţi de rafinare, 43% din benzină este importată - se estimează că dacă se continuă în acest fel, Iranul va deveni în 2015 importator net. Guvernul încearcă acum să convingă şoferii să-şi treacă maşinile pe gaz, din care ţara arhisuficient.

Cu mii de kilometri de graniţe aproape imposibil de controlat şi un preţ al benzinei mai mare de 20 ori în Turcia şi de 10 ori în Pakistan, traficul cu petrol iranian peste graniţe "este mai profitabil şi chiar mai puţin periculos decât cel cu stupefiante". Potrivit unelor estimări din presa iraniană, circa 14% din necesarul de benzină a Pakistanului este acoperit cu cea subvenţionată de Iran şi trecută ilegal peste graniţă.

Comentariu de Christian Malard

Clienţii puternici nu renunţă la Iran

Miza războiului în Irak este mult mai importantă pentru regimul ayatollahilor de la Teheran decât pentru Statele Unite. Dacă pentru americani reprezintă o chestiune de prestigiu politic internaţional, pentru iranieni e vorba de o problemă existenţială. Un succes american în Irak, concretizat prin instaurarea unui regim democratic şi stabil într-o ţară majoritar şiită, la frontiera iraniană, ar mina legitimitatea teocratică clamată de regimul de la Teheran. Orice nouă ordine instaurată în Irak ar pune probleme Iranului, deoarece numeroasele comunităţi din interiorul ţării - kurzi, azeri - s-ar folosi de precedentul irakian pentru a cere drepturi.

Tocmai această dorinţă de a preîntâmpina asemenea ameninţări explică de ce "ayatollarhia" iraniană urmăreşte să instaureze în Irak fie o republică islamică, fie un regim asupra căruia ar putea să-şi exercite influenţa.

Chiar şi astăzi, pretinşii reformişti, aşa cum cel puţin îi văd occidentalii, nu vor tolera în ruptul capului nici cea mai timidă punere în discuţie a dictaturii religioase.

Căderea lui Saddam Hussein şi eliberarea Irakului au bulversat echilibrul regional.

Astăzi, răspunsul strategic dat de Iran ameninţărilor ce decurg din noua situaţie este instalarea în Irak a unei replici a Hezbollahului din Liban. Autorităţile iraniene experimentează astfel o strategie care le-a permis protejaţilor lor să preia controlul asupra sudului Libanului, în anii '80. Politica, militară şi economică, operaţiunile desfăşurate pe teren sunt identice cu cele ale miliţiilor Hezbollah.

După cum au creat Hezbollahul, Gardienii revoluţiei iraniene - aşanumiţ ii Pazdaran - au antrenat miliţiile Badr, miliţiile consiliului suprem al revoluţiei islamice din Irak, precum şi nucleul dur al miliţiilor lui Moqtada Sadr.

În sudul Libanului, Hezbollahul este în acelaşi timp şi judecător, şi juriu, şi executor. În Irak, miliţiile şiite acţionează în aceeaşi manieră şi impun cu forţa ceea ce nu poate fi atins prin mijloace democratice. În Liban, Hezbollahul a folosit banii iranieni pentru a crea o imensă reţea socială. A creat şcoli, bănci alimentare, locuri de muncă. În sânul comunităţii şiite din Irak, dispozitivul e similar.

Americanii nu au nicio strategie pentru a contracara o asemenea influenţă. Ei refuză să penetreze zona socială irakiană aşa cum fac iranienii. În timp ce, pe teren, fondurile americane se duc spre Bechtel şi Halliburton, miliţiile înfeudate Iranului răspund concret nevoilor irakienilor. Neputinţa americanilor de a evalua clar realitatea nu poate decât să încurajeze Iranul să umple vidul. Autorităţile iraniene urmăresc transformarea societăţii irakiene şi utilizarea miliţiilor pentru a îngrădi orice ameninţări de ordin religios sau etnic, provenind dintr-o nouă ordine irakiană. În fapt, autorităţile iraniene nu fac decât să folosească miliţiile, la fel cum le folosea şi Saddam Hussein sunnitul împotriva liderilor comunităţii religioase şiite majoritare. Scopul e acelaşi: obţinerea controlului situaţiei prin intimidare.

Miliţiile sunt, de asemenea, folosite pe post de instrumente de contracarare a ceea ce autorităţile iraniene percep drept ameninţarea federalismului.

Terorismul a devenit o tactică. Miliţiile recurg la această formă de luptă pentru a înăbuşi orice tentativă de organizare a unui referendum asupra creării unor guverne regionale şi a elimina astfel întărirea ideii de federalism.

Regimul iranian e pragmatic.

El nu-şi limitează susţinerea la un singur grup politic sau o unică miliţie şiită. Mâna întinsă insurgenţilor sunniţi face, de asemenea, parte din strategia sa. Iranul îşi foloseşte şi propriile miliţii pentru a-şi apăra interesele geopolitice. Acestea au întărit puterea partidelor politice proiraniene. Jocul iranian se dovedeşte a fi foarte sofisticat. De exemplu, ayatollahul Kazem Al Haeri, unul dintre cei mai importanţi demnitari religioşi din oraşul sfânt Qom şi consilier de încredere al ghidului suprem al revoluţiei iraniene, ayatollahul Khamenei, îl susţine financiar pe Moqtada Sadr. De altfel, unul dintre studenţii lui Kazem.