Câte divizii are la dispoziţie Kasparov?

Când tancurile blocului răsăritean au zdrobit Primăvara de la Praga, erau nouă în acea piaţă roşie, nouă disidenţi, nouă bărbaţi şi femei îndeajuns de curajoşi pentru a sfida

Când tancurile blocului răsăritean au zdrobit Primăvara de la Praga, erau nouă în acea piaţă roşie, nouă disidenţi, nouă bărbaţi şi femei îndeajuns de curajoşi pentru a sfida dictatura sovietică. Doar câţiva intelectuali europeni s-au arătat emoţionaţi şi au reuşit să-i salveze pe acei eroi solitari de azilurile de bolnavi psihic în care poliţia politică se pregătea să-i întemniţeze. 21 de ani mai târziu, cancelariile şi statele-majore occidentale descopereau stupefiate că o mână de condeie grele, ca Soljeniţîn, Saharov, Bukovski şi cei nouă praghezi din august 1968 au reuşit să învingă imperiul comunist.

Toţi mai marii lumii sunt victimele sindromului stalinist: "Papa? Câte divizii are?". Din nefericire, despoţii îşi rectifică mai repede decât democraţii erorile de calcul. Serviciile secrete în care Putin şi-a făcut ucenicia (sfârşind prin a prelua conducerea KGB rebotezat FSB) au încercat să-l lichideze pe Ioan Paul al II-lea cu mult înainte ca guvernele democratice să descopere imensa iubire de libertate antitotalitară, al cărei simbol în devenire era Woytila.

Nici noua disidenţă care se manifestă azi la Moscova nu face să tresară autorităţile morale şi politice. Parisul, Roma, Londra, Berlinul închid ochii şi îşi fac socotelile: Putin, petrolul lui, gazul lui, armele de distrugere în masă şi cele pe care le vinde în toată lumea cântăresc mai greu decât cele câteva mii de manifestanţi loviţi, împrăştiaţi, arestaţi de forţe de ordine de zece ori mai numeroase. Schroeder continuă să-şi încaseze dividendele de la Gazprom. Chirac iese la pensie fără nicio remuşcare sau regret pentru acea Mare Cruce a Legiunii de Onoare pe care a agăţat-o la reverul No.1 din Rusia. La fel ca Prodi, care, amintindu-şi lecturile din tinereţe, pare a-l confunda pe Putin cu Puşkin.

Asasinatul Annei Politkovskaia a fost deja dat uitării, laolaltă cu ale altor câteva zeci de jurnalişti victime ale "contractelor" de lichidare. Hodorkovski şi Trepaşkin zac în cuşcă, în străfundurile Siberiei. La fiecare patru sau cinci ceceni, unul a murit. Azi, Gari Kasparov a fost arestat, deşi era înarmat doar cu un trandafir şi Constituţia Rusiei, mâine ar putea fi tradus în faţa justiţiei. De câte capete tăiate, de câte vocaţii zdrobite au nevoie amicii europeni ai drepturilor omului pentru a reacţiona?

"Pentru europeni, 5.000 de persoane ieşite în stradă nu înseamnă mare lucru. Dar pentru o ţară în care doar participarea poate avea consecinţe serioase, chiar şi o mie de manifestanţi reprezintă ceva deosebit", declara la 14 aprilie, la Moscova, Gari Kasparov. Amintiţi-vă eufemismul: "Un glonte în cap e calea cea mai simplă şi mai naturală de a rezolva orice conflict" (declaraţie premonitorie a Annei Politkovskaia, în 2003).

Atenţie! Nu vă imaginaţi că e vorba numai de idealism, morală şi valori. Nu contrapuneţi încrederea angelică şi realismul, etica convingerii şi etica responsabilităţii. De când e "realist" şi "responsabil" să laşi să crească din nou, la porţile Uniunii Europene, o putere autocrată pe care nimeni nu o controlează în afara stăpânului de la Kremlin, a serviciilor sale secrete, a armatei şi a poliţiei sale? Am uitat oare că Rusia dispune de al doilea arsenal nuclear al lumii şi de o fabuloasă putere de şantaj (gaz, petrol)? Dacă toate criticile sunt reduse la tăcere, iar toată opoziţia, paralizată prin cenzură, corupere, lovituri, ameninţare şi crimă, nu va mai rămâne nimeni să pledeze, în societate rusă, cauza democraţiei, a realismului, a responsabilităţii, a prudenţei şi a respectului uman. Chiar nu aţi învăţat nimic, domnilor lideri europeni? Credeţi că e înţelept să lăsaţi să fie anihilate toate forţele interne ce ar putea frâna o putere capabilă, cu bună ştiinţă sau din greşeală, să arunce în aer întreaga planetă?

Mai trebuie oare reamintit că, adresându-se adunării federale în aprilie 2005, Vladimir Putin şi-a dezvăluit propriul bilanţ al istoriei: " Trebuie să recunoaştem că prăbuşirea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului". Pentru omul nostru, Hiroshima, Auschwitz, cele două războaie mondiale sau zecile de milioane de morţi în gulaguri nu se califică pentru titlul de "cea mai mare catastrofă" a secolului XX. Nu! Este ceea ce toată suflarea democratică a planetei a sărbătorit, în 1991, drept o eliberare - sfârşitul imperiului sovietic. Nici nu mai trebuie precizat că raderea oraşului Groznîi, sutele de mii de civili ceceni ucişi şi anihilarea oricăror libertăţi de expresie în Rusia, aşa firave cum erau, sunt dovezi ale obsesiei Kremlinului: groaza faţă de orice formă de contestaţie.

A sosit timpul ca Uniunea Europeană să proclame că pasiunea pentru libertate e parte a spiritului european încă de pe vremea Greciei antice. Că această pasiune a însufleţit revoltele antitotalitare de la Berlin (1953), deşteptarea Poloniei (1956), insurecţia de la Budapesta (1956) şi apoi mişcările de la Praga, Varşovia, până la căderea Zidului Berlinului. Şi că s-a regăsit în revoltele studenţeşti de la Belgrad împotriva lui Miloşevici, în Revoluţia Tradafirilor de la Tbilissi şi în acel Decembrie portocaliu de la Kiev. A sosit timpul să se explice, cu voce clară şi inteligibilă, că "Cealaltă Rusie" şi Gari Kasparov reprezintă mai mult decât câteva divizii, reprezintă chiar sufletul Europei. (Andre Glucksmann, 14 aprilie 2007, "Le Figaro")

Profil

Andre Glucksmann este unul dintre cei mai importaţi filosofi şi eseişti francezi, cu mare audienţă în Europa. Opozant al regimurilor comuniste, nu s-a sfiit să mergă în Cecenia pentru a vedea tot ce se întâmplă, la faţa locului.